Eminescu, jurnalistul

• publicat la: 14 January 2011
Eminescu, jurnalistul

Cel care este considerat drept poetul naţional al românilor şi-a câştigat, o lungă perioadă, existenţa ca jurnalist la o publicaţie conservatoare din România.

După monografia „Viaţa lui Mihai Eminescu” (1932 – prima ediţie) de George Călinescu, se părea că despre marele nostru poet nu mai e nimic de spus. Şi totuşi, ulterior, au mai apărut evocări care l-au înfăţişat pe Eminescu în diferite ipostaze ce-l relevă puternic pe omul Eminescu. Între ele, şi minunata carte de memorii scrisă de Ion Russu Şirianu, fost redactor la „Tribuna” din etapa Sibiu, iar apoi redactor-şef al „Tribunei” Aradului. Amintirile lui Ion Russu Şirianu au fost consemnate de fiul său, Vintilă Russu Şirianu, şi adunate într-o carte intitulată „Vinurile lor…”, apărută cu vreo 30 de ani în urmă într-un tiraj „de familie”.

În conţinutul ei sunt fapte şi întâmplări deosebit de interesante inspirate din viaţa lui Eminescu, Panait Istrati, Constantin Brâncuşi (opt ani a stat lângă marele sculptor), Octavian Goga, George Coşbuc etc. Vintilă Russu Şirianu era, la rândul său, un ziarist de linia întâi, directorul ziarului ,,Flacăra” din epocă, devenind apoi secretar, un timp, al lui Octavian Goga.

Un om generos

Între memoriile tatălui său, el evocă multe scene din redacţia ,,Timpul” a anului 1882. A doua zi după ce a bătut pe jos, timp de două luni, drumul din Ardeal la Bucureşti şi a ajuns la casa unchiului său, Slavici, acesta l-a dus, împreună cu Eminescu, şi l-a instalat „practicant fără salar” la redacţia ziarului, unde trebuia să se ocupe de arhiva acestuia. Eminescu stătea în gazdă chiar la Slavici, unchiul lui Russu Şirianu, unde, în timp, l-a îndrăgit şi a avut grijă de tânărul care venise din Ardeal şi care abia ieşise din adolescenţă. O dovadă este şi faptul că în acel an era o iarnă grea şi cum tânărul dormea pe o ladă într-un spaţiu neîncălzit, Eminescu îi propuse, discret, ca seara târziu, când gazdele dorm, să-i ducă lada pe care dormea, prin geam, în camera lui încălzită, iar dimineaţa, devreme, s-o ducă înapoi, fără să afle gazdele.

Ceea ce au şi făcut, prilej pentru Russu Şirianu să vadă cum lucrează Eminescu noaptea. Deveniseră prieteni… Aşa a ajuns să descrie minunatele scene surprinse. Iată una legată de bani, veşnica problemă a scriitorilor din toate epocile. Într-o zi, i-a bătut în geamul cămăruţei unde Russu s-a instalat şi i-a strigat: „Vivat Vulcan! Vivat Vulcan!”, care i-a trimis cu mandat 1oo de lei. Bucurie mare pe poet, astfel că suma i-a prilejuit şi un popas, cu tânărul ardelean la pastramă şi pelin, la un local unde Eminescu a fost extrem de vesel şi glumeţ cu toată lumea.

Dar în amintirile sale Ion Russu Şirianu a dorit să combată şi neadevărurile legate, chipurile, de răutatea cu care I.L. Caragiale îl tachina deseori pe Eminescu. Scena descrisă este tulburătoare. Redacţia „Timpul”. Se găseau la lucru trei mari scriitori: Eminescu, Cragiale şi Slavici…

Scenă cu Caragiale şi Slavici, în redacţie

La birou , lângă fereastră, Eminescu, foarte aplecat şi răsucit din şale, scria cu grabă, se oprea o clipă să-şi sufle în mână (de frig – n.n.) şi se aşterne din nou la scris… În cealaltă parte a încăperii, la biroul cel mic, scria Slavici cu pana de gâscă. Scria cum lucra un spiţer: încet, cu migală, atent numai la ce face.

Caragiale scria o bucată de vreme, apoi se ridica şi, cu privirea la plumbureala de afară, bătea, uşor, cu degetele în geam.

La un moment dat, Eminescu lăsă tocul, puse sugătoarea peste filele scrise şi se întoarse din mijloc spre prietenii săi.

Caragiale se întoarse spre el şi spuse ceva, la care Eminescu, sare ca ars şi vorbeşte repezit: „Iarăşi începi cu înţepăturile tale… Asta îţi place, asta vrei: să arzi mereu ca acidul sulfuric… Eşti rău”. Caragiale, zâmbind, răspunse cu o blândă ironie, că acidul nu arde, pentru că… e acid… Eminescu replică: „Sofisme de filosofie ieftină.” Iar Caragiale: „Nu poate fi toată lumea un Zarathustra… ca Sărmanul Dionis”. Eminescu, enervat la culme, turui o serie de cuvinte grave. Numai Slavici zise placid: „Cum văd, conversaţia între voi este foarte anevoioasă…”. Caragiale râse distrat de această observaţie, (tipic ardelenească n.n.), dar apoi, dându-şi, probabil, seama că a depăşit limitele, zise împăciuitor: „Dragă Mihai, iartă-mă, nu fi copil. Glume proaste.(…) Vrei să ştii adevăratele mele sentimente, Mihai ? Ei, iată, nu preget să le mărturisesc: te iubesc ca pe un frate mai mic. Şi eu, modest făcător de hazuri şi comedii, mă închin în faţa ta, în faţa celui mai mare poet român din pana căruia s-au născut versuri geniale”.

Atât de sincere şi de calde au sunat cuvintele lui Caragiale, încât Eminescu, răvăşit, a şoptit uimit: „Tu te închini în faţa mea?!”. Au rămas câteva clipe ochi în ochi, Caragiale îi răspunde mut înclinând domol capul. Şi, brusc, cu o anumită violenţă, a deschis braţele şi l-a strâns pe Eminescu la piept…

sursa  rlonline

Lasati un comentariu