Violonistul Alexandru Tomescu: „Ca profesor,eşti privit ca un coate-goale”

• publicat la: 6 February 2011
Violonistul Alexandru Tomescu: „Ca profesor,eşti privit ca un coate-goale”

Violonistul Alexandru Tomescu spune că statutul profesorului s-a degradat continuu în ultimii ani. El crede că acest lucru ţine de felul în care oamenii din societatea noastră gândesc şi acţionează. După aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană am putea spune că, practic, România a rămas fără proiect de ţară. Unul ar putea fi creşterea nivelului educaţiei şi, implicit, crearea unei societăţi în care tinerii să-şi dorească să rămână. Sugestia îi aparţine cunoscutului violonist Alexandru Tomescu, cel care are în folosinţă vioara Stradivarius – Elder – Voicu, un instrument muzical care, aflat în mâinile posesorului său actual, umple până la refuz săli de spectacole. Invitatul „La masa Adevărului” din această săptămână concertează, aproape de fiecare dată, cu casa închisă, iar cei veniţi să-l asculte stau şi pe scări în lipsă de locuri. Deşi a studiat în străinătate, la universităţi cu renume, Alexandru Tomescu a ales să revină în România şi să locuiască aici. Anul trecut l-a încercat ispita de a pleca definitiv, însă a depăşit momentul. Crede în rostul şcolii şi în schimbarea în bine a societăţii româneşti prin intermediul tinerilor. Merită să fie ascultat când vorbeşte, la fel ca şi atunci când pune mâna pe vioară.

Alexandru Tomescu s-a născut la 15 septembrie 1976, la Bucureşti.

- A studiat la Conservatorul din Bucureşti (1995-1999), la Southern Methodist University, Dallas, Texas (2000) şi la École Superieure de Musique, Sion, Elveţia (2001).

- În septembrie 2007 a câştigat dreptul de a cânta la faimoasa vioară „Stradivarius Elder-Voicu 1702″ pentru o perioadă de cinci ani.

- În aprilie 2009 a concertat, timp de o jumătate de oră, în staţia de metrou „Piaţa Victoriei” pentru a testa reacţia publicului la muzica de calitate.

- Este unul dintre fondatorii formaţiei de muzică de cameră „Romanian Piano Trio”.

„Puteam rămâne oriunde în străinătate”

Alexandru Tomescu spune că scăderea calităţii învăţământului ne va afecta dramatic

„Adevărul”: Veţi mai putea dobândi un „mandat” pentru folosirea viorii Stradivarius după anul 2012, atunci când expiră perioada pentru care v-a fost atribuită?

Alexandru Tomescu: Aşa am înţeles la momentul respectiv, în 2007. La expirarea termenului, în 2012, va fi organizat un nou concurs la care, dacă voi fi în deplinătatea facultăţilor mele violonistice, desigur mă voi prezenta şi sper să şi câştig.

Aţi venit la noi la redacţie cu o altă vioară la care ţineţi foarte mult…

Da, am venit cu vioara Transilvanius, realizată anul trecut. Această vioară este rodul unei prietenii care se naşte întotdeauna între violonist şi cel care-i îngrijeşte instrumentul, lutierul. De cele mai multe ori, lutierul este o persoană care rămâne undeva în umbră, în nişte ateliere care par desprinse din vremea lui Stradivarius. Instrumentele muzicale nu s-au modificat foarte mult de atunci. Sunt folosite cam tot aceleaşi dălţi, cam tot aceleaşi fierăstraie, cam tot aceleaşi scule de tăiat şi de cioplit lemn.

Mai avem meşteri care să facă asemenea viori? Tinerii mai vor să înveţe acest meşteşug?

Silvian Rusu, autorul viorii Transilvanius, este un exemplu în acest sens. M-am împrietenit foarte uşor cu el fiindcă împărtăşeşte cumva aceeaşi filozofie de viaţă cu mine, cu prietenii din grupul meu şi anume acela de a fi studiat în străinătate, de a fi obţinut o educaţie temeinică acolo. În România nu există şcoală de lutieri. El a studiat în Franţa, unde există una dintre cele mai puternice şcoli de acest gen. Şi în loc să rămână acolo – avea deja un loc de muncă asigurat, extrem de bine plătit – a ales să vină în România unde se luptă, de foarte mulţi ani, cu multe „mori de vânt”.

Şi dumneavoastră aţi ales să vă întoarceţi în ţară…

Da. Puteam rămâne oriunde în străinătate. Este un număr extrem de mare de muzicieni români care sunt pe toate meridianele globului. Eu îi înţeleg pe deplin şi pe ei, însă noi, iată, am ales să revenim aici. Silvian a ajuns, în scurt timp, să fie cunoscut de toţi violoniştii solişti de la noi, chiar dacă e foarte tânăr – abia a împlinit 30 de ani. La noi, faptul de a fi tânăr şi cel de a lucra bine sunt considerate lucruri ireconciabile. Mai există câţiva lutieri în România, dar sunt împrăştiaţi prin ţară şi, la rândul lor, au studiat altundeva. Silvian, împreună cu nişte colegi din Franţa, organizează cursuri de luterie şi am fost foarte surprins să aflu că există amatori. Sunt oameni care în viaţa de zi cu zi se ocupă de cu totul şi cu totul altceva. Merg la aceste cursuri din pasiune. În loc să meargă la vânătoare, să împuşte urşi şi căprioare, oamenii aceia vor să construiască o vioară.

Probabil că percep totul ca pe o evadare din cotidian…

Da. Şi au o proiecţie fantastică în viitor. De pildă, dacă Stradivarius n-ar fi construit viorile sale în urmă cu 350 de ani, poate n-am mai fi vorbit despre el atât de des pe cât o facem astăzi. Dar să revenim la vioara Transilvanius. Eu aştept vioara aceasta de foarte mulţi ani. N-a fost o aşteptare uşoară fiindcă lui Silvian îi place să-l cunoască pe viitorul proprietar al viorii. El vrea să înţeleagă ce fel de violonist este, ce fel de sunet foloseşte, ce fel de atac are şi, în funcţie de personalitatea violonistului, alege un anumit model de vioară, o anumită calitate a răspunsului viorii. Sunt o mulţime de elemente extrem de personale într-o vioară. Altfel, trebuie să vă mai spun că feţele de vioară şi spatele lor sunt un fel de scândurele care aşteaptă 50, 80 sau chiar 100 de ani momentul în care vor fi transformate în sunete muzicale.

Sunt tratate în vreun fel anume acele bucăţele de lemn?

Să ştiţi că fiecare lutier are nişte tratamente pe care le ţine secrete. Dar cel mai sănătos tratament este să aştepţi ca lemnul să se învechească. Au fost folosite bucăţele de lemn care au trecut pe la trei sau patru lutieri până să ajungă la Silvian şi el să le transforme în viori.

Gradul de perfecţiune la care a ajuns Stradivarius la anul 1700 nu a fost depăşit nici până în ziua de astăzi. Şi nici nu sunt semne că ar putea fi depăşit.

„Există viorile Stradivarius şi restul viorilor”

Simţiţi diferenţa atunci când interpretaţi la o vioară Stradivarius faţă de o altă vioară pe care o folosiţi la repetiţii?

Da. Eu am cântat la foarte multe viori – şi mai noi, şi mai vechi, şi de o sută de ani şi de 200, şi de 300 de ani. Am avut odată o vioară de prin anul 1600. Aşa, ca să împart lucrurile rapid şi eficient, aş spune că există viorile Stradivarius şi pe urmă restul viorilor. Stradivarius a reuşit să obţină o calitate a sunetului care poate fi identificată imediat, chiar şi pe înregistrări. Este o calitate a sunetului care nu a mai fost egalată. Stradivarius a reuşit să obţină acest echilibru între forţa sunetului şi calitatea sunetului. Dar viorile Stradivarius, pe lângă faptul că sună foarte bine, sunt şi extrem de frumoase. Stradivarius avea acces la nişte resurse de lemn fantastice. De multe ori folosea el însuşi un lemn foarte vechi, de 50, 80, 100 de ani. Şi, printre viorile acestea frumoase create de Stradivarius, vioara noastră, a românilor, Stadivarius – Elder Voicu este una dintre cele mai frumoase. Recent, în vara anului trecut, a fost inclusă într-un catalog extrem de prestigios, un catalog unic, editat în Germania. Practic, timp de patru ani, un lutier de acolo şi un editor de cataloage de viori au călătorit pe toate continentele pentru a fotografia toate viorile Stradivarius şi pentru a le măsura. Au fost toate fotografiate în format digital mare, la o rezoluţie dincolo de orice imaginaţie. În acest catalog, toate instrumentele au fost reproduse la mărimea lor naturală. Numai primul volum din catalog cântăreşte vreo 20 şi ceva de kilograme. Am avut marea plăcere să aud reacţia unor lutieri din străinătate vizavi de vioara Stradivarius – Elder Voicu, cum că ar putea fi inclusă în primele două sau chiar trei cele mai frumoase viori din lume.

Aţi avut şansa de a studia la unele dintre cele mai prestigioase universităţi din lume. În România, tinerii întâmpină dificultăţi în a-şi echivala studiile făcute în străinătate…

Da, eu n-am mai făcut această tentativă de a-mi echivala studiile din străinătate, dintr-o măsură de înţeleaptă precauţie. Mai întâi am terminat Conservatorul aici, la Bucureşti, deci practic aveam diploma de studii superioare asigurată. Dar, poate, cazul cel mai strigător la cer este al regretatului meu profesor Ştefan Gheorghiu. După ce a studiat la Conservatorul din Paris cu nişte muzicieni care sunt deja în cartea de istorie, până la sfârşitul vieţii sale, în România nu i-au fost recunoscute studiile şi nu avea dreptul de a predea legal la Conservator. Şi numai cu nişte dispense, cu nişte aprobări cu totul speciale de la minister a putut să-şi ţină orele. Şi el nu este singurul.,,

Aţi renunţat la ideea de a vă echivala studiile din Occident pentru a nu întâmpina tot felul de neplăceri…

Ştiu că, teoretic, se pot echivala studiile făcute în străinătate, dar ideea transmisă este că tot ce studiază un român în străinătate e egal cu zero şi că numai aici se studiază ce trebuie. Tocmai noi, cei care am studiat în străinătate, încercăm să „tragem pe sfoară” statul român şi ei trebuie să ne purice foarte bine…

Care este diferenţa, în viziunea dumneavoastră, între modul în care suntem noi obişnuiţi să învăţăm şi modul în care se învaţă în Occident?

Aş spune că este vorba despre oamenii care predau în universităţi şi în şcoli. Că, de fapt, totul începe din şcoală. Acolo lucrurile sunt deja destul de dereglate. Din ce în ce mai puţini copii sunt interesaţi de muzică. Fiindcă acesta nu e un domeniu atât de spectaculos. Recompensele nu sunt imediate.

La ce fel de muzică vă referiţi? Mulţi copii îşi doresc, din păcate, să ajungă precum „vedetele” care fac playback.

Mă refer la muzica aceea pe care trebuie să o înţelegi, să o studiezi. Nu mă refer la muzica făcută azi şi care mâine nu mai e la modă, iar poimâine dispare. În România, spre deosebire de celelalte arte, cum e arta cinematografică sau arta teatrală, muzica clasică a rămas cumva în urmă. A acumulat un decalaj destul de important de cinci, zece ani faţă de celelalte arte care sunt pe deplin recunoscute pe plan internaţional şi care au un grad ridicat de atractivitate pentru potenţialii artişti. Pentru copiii de astăzi, muzica a rămas un fel de Cenuşăreasă. Filarmonicile, care depind în marea lor majoritate de consiliile locale, sunt văduvite de fondurile necesare. Eu cânt de peste 20 de ani cu filarmonicile din România şi deja invariabil aud: „Ştiţi, este criză, nu sunt bani la buget!”

Dar criză a fost în permanenţă în aceşti ultimii 20 de ani…

Exact, criză a fost dintotdeauna. Şi atunci, într-un fel, începi să-i înţelegi pe aceşti oameni. De ce să mă fac muzician, de ce să mă abonez din start la o viaţă de greutăţi şi privaţiuni? Dar poate că, în acest fel, se vor alege acei puţini care chiar îşi doresc cu adevărat să facă muzică. Fiindcă în viaţă e important să ai o scală de valori foarte clară. Iar dacă pe această scală de valori câştigurile financiare sunt pe poziţia întâi, atunci e foarte clar că trebuie să te orientezi către altceva.

Din ce în ce mai puţini copii sunt interesaţi de muzică. Fiindcă acesta nu e un domeniu atât de spectaculos. Recompensele nu sunt imediate.

„Ca profesor, eşti privit ca un coate-goale”

Problema este a felului în care este văzut profesorul, cadrul didactic. Este foarte trist  pentru că statutul lui s-a degradat continuu. Nu ştiu dacă în perioada interbelică era o onoare să fii profesor, să lucrezi cu copiii, dar astăzi eşti privit ca un coate-goale. Şi asta ţine de societate, de felul în care oamenii care trăiesc în societatea respectivă gândesc şi acţionează.

Unde vedeţi cauza acestei stări de lucruri?

A fost o alunecare treptată, iar România nu este un caz singular, fiindcă astfel de crize se mai întâmplă şi în alte ţări. Uitaţi-vă, spre exemplu, în Asia.

Aţi fost recent în Coreea de Sud…

Da, şi în Japonia, unde există un foarte puternic respect faţă de profesori. Ce spune profesorul este literă de lege în Asia. Dar chiar şi profesorii din şcolile japoneze au probleme din ce în ce mai mari în a-i controla pe elevi, care tind să devină din ce în ce mai rebeli. Nu-i mai interesează „să-şi piardă vremea” acumulând diverse cunoştinţe şi lucrurile încep să se vadă puţin câte puţin. Sunt nişte schimbări de percepţie, de statut, de atitudine a profesorului în raport cu elevul, a elevului în raport cu profesorul şi a tuturor în raport cu societatea. Aceste efecte vor începe să se vadă mai târziu. Şi nu se vor vedea numai la nivelul nostru al artiştilor, se vor vedea în toate domeniile. Şi când vom merge la un medic, la un consult, vom vedea că el nu mai este atât de bine pregătit…

Şi va fi dramatic.

Va fi chiar dramatic. Că deja de pe acum mi se pare că s-a făcut un fel de potecuţă către medicii din Viena.

Sunt nişte schimbări de percepţie, de statut, de atitudine a profesorului în raport cu elevul, a elevului în raport cu profesorul şi a tuturor în raport cu societatea.

Foarte mulţi tineri de vârsta dumneavoastră aleg să rămână în Occident…

Eu îi înţeleg şi pe ei. Cel puţin pentru mine, anul 2010 a fost cel mai traumatizant, la foarte multe niveluri. Adică, asemenea tuturor românilor, mi-am pus şi eu în fiecare zi întrebarea: „Mai stau sau plec?” Anul trecut parcă îmi puneam mai serios decât de obicei această întrebare.

Avem motive să mai rămânem?

În clipa în care putem să gândim pe termen mai lung. Asta este o altă problemă, gândim de azi pe mâine, de azi pe săptămâna viitoare maximum. Dacă ne preocupă viitorul acestei ţări, ne vom gândi cum vor trăi copiii noştri şi atunci poate începem să vedem altfel lucrurile şi să se schimbe ierarhia valorilor noastre. Prin prisma câştigului imediat, alegem să plecăm în străinătate şi să avem un alt nivel de viaţă, alte posibilităţi financiare. Vom trăi în altă societate care nu este atât de vizibil coruptă. Dar corupţie există peste tot. În alte ţări este o anumită discreţie, iar corupţii se mişcă parcă în nişte limite mai strânse. La noi e nevoie de un prim pas, oricât de copleşitor ar părea un asemenea proiect. Nu-mi imaginez că eu singur, întorcându-mă în România, voi schimba tot ce se întâmplă aici. Dar suntem din ce în ce mai mulţi. Nu mai sunt atât de singur şi de izolat şi de câţiva ani începem să ne cunoaştem mai bine între noi.

Nu credeţi, totuşi, că problema tinerilor care au ales să rămână în ţară este aceea de a strânge rândurile pentru a genera schimbarea?

Fără îndoială, am întâlnit foarte mulţi oameni bine intenţionaţi. Dacă ar exista un proiect care să ne angreneze, atunci toate aceste forţe dispersate ar putea fi adunate şi toţi împreună am putea, realmente, mişca lucrurile.

Ştim ce fel de Românie vrem în 20 de ani de acum încolo?

Bineînţeles că fiecare are o ţară ideală în minte. Cred că cea mai mare provocare pe care am avea-o noi ar fi aceea de a reuşi să schimbăm felul în care gândesc oamenii. Trebuie să transformăm acest mod de gândire profund individualist, care a fost un mod de supravieţuire în perioada comunistă. Oamenii trebuie să formeze comunităţi adevărate în care fiecare să fie preocupat nu de binele personal, acela care se sfârşeşte la uşa apartamentului, ci de binele care ţine, să zicem, de scara blocului lor. Atunci oamenii vor începe să se descopere unii pe ceilalţi. Lumea este făcută din milioane de lucruri foarte mici. Chiar dacă astăzi schimbăm un milion de e-mail-uri între noi poate că suntem mai îndepărtaţi decât atunci când aveam doar telefon fix.

Oamenii trebuie să formeze comunităţi adevărate în care fiecare să fie preocupat nu de binele personal, acela care se sfârşeşte la uşa apartamentului, ci de binele care ţine, să zicem, de scara blocului lor.

Mulţi români din mediul rural trăiesc încă la nivelul secolului XIX. Ce şanse au copii de acolo?

Deja în mediul rural începe să pătrundă foarte bine Internetul, prin intermediul societăţilor de cablu TV. Împreună cu programele de cablu vin şi programele de acces la internet. Eu cred că noi avem o capacitate de absorbţie mult mai rapidă. Mergeam acolo unde obişnuiam eu să-mi petrec vacanţele, în satul bunicilor mei, în judeţul Prahova. Acolo nu toate casele au electricitate, iar foarte puţine case dispun de fose septice şi de apă curentă. Dar, majoritatea oamenilor au televizor cu cablu şi a început să apară şi internetul. Sigur, mie mi se pare o chestiune fantastică, dar se întâmplă sub ochii noştri şi accesul la internet deja înseamnă o altă libertate de a te informa. Practic, această exclusivitate de care se bucură televiziunea publică şi alte posturi naţionale începe să fie concurată de mijloace de informare alternativă. Şi lucrurile cred că se vor diversifica treptat, iar oamenii vor fi mai bine informaţi.

Mai bine informaţi şi mai dependenţi, în acelaşi timp, de aceste mijloace…

Eu am avut un concert cu nişte liceeni şi cea mai la îndemână metodă de a comunica cu ei a fost pe Facebook. Am stabilit repetiţiile pe Facebook, am făcut schimburi de contacte pe Facebook. Am anunţat concertul pe Facebook. Orice unealtă, orice facilitate pe care o avem poate fi folosită şi pentru a face bine şi pentru a face mai puţin bine. Eu descopăr în fiecare zi pe Facebook mii de prieteni, mi-am redescoperit mulţi dintre colegii din liceu, colegi din şcoală generală, colegi de grădiniţă, oameni de care n-am mai auzit de 25 de ani.

E un lucru bun, dar poate fi şi o latură mai puţin benefică a acestui sistem de socializare, de comunicare. E un fel de dezumanizare pe care o trăim apelând exclusiv la aceste reţele, uitând că există şi alte forme de comunicare decât cele electronice.

Pentru mine, societatea perfectă ar fi aceea în care aş putea să mă dispensez, poate într-o primă etapă, de telefonul mobil. Astăzi ni se pare că nu putem trăi fără el, dar până în urmă cu opt ani, puteam trăi perfect şi comunicam la fel de bine şi lucrurile funcţionau. Telefonul mobil a devenit aproape o extensie a trupului nostru. Mă rog, fără televizor trăiesc de 14 ani… Dar dacă aş putea renunţa şi la telefonul mobil şi la Internet cred că aş putea trăi o viaţă mult mai semnificativă.

Care ar fi măsurile pe care le-aţi lua neîntârziat pentru a stabiliza puţin lucrurile în zona generaţiei din care proveniţi?

Grea sarcină… Mai întâi şi mai întâi cred că ar fi foarte importantă regândirea planului de acumulare a cunoştinţelor. Noi avem acest orgoliu că la noi este unul dintre cele mai bune sisteme de învăţământ din lume. De ce? Fiindcă se calculează că pe baza milioanelor de informaţii care se îndeasă în capul bietului elev, el va ieşi geniu la sfârşitul şcolii. Nu este aşa. Nu cantitatea de informaţii şi complexitatea lor este definitorie, ci felul în care acea persoană reuşeşte să le asimileze şi pe urmă să le utilizeze. Ori la noi, aceste tentative de punere în practică a informaţiilor predate sunt destul de timide. Practic, te apuci să înveţi ceva abia după ce-ai terminat şcoala.

Prin urmare, aţi frunzări niţel curricula…

Da. Cred că procesul de învăţare ar trebui să profite din plin de toate aceste înlesniri oferite de epoca în care trăim. Să mai scrii, astăzi, cu creta pe tablă, sigur, este foarte frumos, dar putem profita de milioanele de posibilităţi pe care le avem de a face informaţiile transmise cât mai interesante.

Şi de a le aduce în zona de preocupări a tinerilor…

Exact. Mai cred că la fel de important ar fi ca profesorii să înveţe să-şi adapteze limbajul la al celor cu care comunică. Asta, să zicem, pe grupa asta mare a perioadei de învăţare. După aceea vine o perioadă foarte grea pentru un tânăr absolvent, o perioadă în care începe să vadă exact cam la ce valoare sunt apreciate cunoştinţele lui. Şi este o perioadă tragică. Provocarea ar fi să le oferi tinerilor o societate în care să-şi dorească să trăiască. Ăsta e un proiect mult mai amplu şi mai complex.

sursa  adevarul.ro

Lasati un comentariu