Mireasa UDMR nu coboară din patul Băsescu
Rareori mi-a fost dat să văd şi să aud atâtea volute curtenitoare, şoapte amorezate şi oftaturi, ca sub fereastra, bine zăvorâtă, unde îşi piteşte nurii, zestrea de voturi şi farmecele, neprihănita mireasă UDMR. M-au făcut să mă simt mai mult ca alte dăţi, zice domnul Borbely, la Oradea, călare pe scaunul unei televiziuni moguliste, comentând atâta curte câtă i s-a făcut, „mândru că sunt maghiar”, iar abilul ministru al actualei puteri părea a-şi pipăi portofelul în care doamna Udrea, un fel de soacră mare, i-a turnat, pentru trebuinţe ministeriale fireşte, aproape un miliard de euro din cele patru pe care le are la dispoziţie din ordinul socrului mare. Păi, cum să nu fii Penelopă credincioasă şi să te dai jos ca proasta de pe o saltea cu gologani doar pentru că flăcăii ăia trei, meşteri, e drept, în vorbă, dar subţirei la pungă, şi-au pus în cap să te dea cu roatele-n sus? Nu, nu şi iar nu. Neprihănirea costă. Păi cam cât, că nu există castitate fără preţ?, cică ar fi întrebat un sol pesedist discret, dar eficient în curtat mirese unguroaice mofturoase. Mult. Cam cât? Păi, să zicem, o autonomie teritorială, nu o spoială de-asta culturală. Autonomie cu prim-ministru ungur, Parlament propriu, armată şi ce-o mai fi pe acolo, mizilicuri, un cordon ombilical până la Budapesta, că ăsta cu prezenţa comună în UE e cam subţirel, floricele, brizbrizuri, papricaş. În timpul ăsta, Ulise se dăduse plecat nu în insula frumoasei Circe, ci prin Golful Persic, unde cică lâna de aur negru a ţiţeiului, o bogăţie de care orbul Homer n-a auzit, s-ar găsi din belşug. Au, măiculiţa mea, s-a văicărit solul, păi, asta n-o poate face nimeni, că ne suim poporul în cap, iese Horea din mormânt şi ne ceartă cu biciul! Cineva poate! – a zâmbit udemeristul. Cine, cine?, s-a repezit solul, gâtuit de emoţie şi nerăbdare, cât e el de Hrebenciuc. Zeus! – a fost răspunsul. Ei, asta e, flăcăiaş, unul singur, doar unul singur poate să satisfacă îmbelşugat poftele miresei noastre. Am citit această Odisee printre rânduri de câteva bune săptămâni şi am descifrat-o mai în clar cu ocazia Congresului de alegeri al UDMR. Comparaţia cu mireasa mofturoasă au zis-o şi scris-o diverşi confraţi şi politicieni, încât a devenit loc comun. Mai e ceva de zis?
Mă întorc la tonul cuvenit vremurilor păcătoase pe care le trăim. Facă UDMR ce-o pofti. Are politicieni extrem de abili, iar pe Machiaveli nu l-au descoperit ei. Poate că electoratul lor, la fel de lihnit şi umilit de actuala putere ca tot trăitorul pe aceste meleaguri, suportă, în numele unui ideal vechi, pe care ei îl văd îndreptăţit, iar eu nu, continuarea marelui jaf orchestrat de Traian Băsescu. Dar ceilalţi, majoritarii, cărora nu le ţine de leafă şi de foame şi de sete nici o reîmpărţire teritorială, ce fac? Până când România va fi furată cu totul sunt furaţi, cu neruşinare, zi de zi, cetăţenii oneşti ai acestei ţări. De la o vreme curg ameninţări ca-n vremea lui Al Capone la adresa adversarilor politici, sindicaliştilor care cheamă lumea în stradă şi, nu în ultimul rând, la adresa ziariştilor, ăia câţiva care mai au îndrăzneala să spună adevărul şi care sunt, pe lista neagră de la Cotroceni, catalogaţi drept incomozi. Câte o maşină fără număr de înmatriculare se mai face că-l calcă pe unul, deocamdată pentru a-l intimida, câte-o scrisoare strecurată pe sub uşă te avertizează că moartea te poate vizita mai iute decât a sorocit Cel de Sus. Ideea, injectată tuturor, e că nu se mai poate face nimic, că Băsescu e tartorul, iar tartorul n-are Dumnezeu. Banii furaţi, nu cei cu găleata din vămi, ci cei care nu încap nici în vagoane de tren, pot răsturna orice revoltă, transformând-o în miting de adeziune, pot cumpăra orice pretinsă conştiinţă şi, cel mai uşor, pot mulţumi cu un polonic orice burtă lihnită.
Ce-a făcut şi face UDMR este explicabil, chiar dacă şi acolo sunt voci care spun răspicat nu culcuşirii pe salteaua lui Băsescu. Rămâne de constatat dacă aceste voci se vor mai auzi în viitor şi dacă forţa lor e de luat în seamă. Sunt şi prin alte părţi partide mici care fac jocuri mari. În Israel, de pildă, nici unul din cele două partide care îşi dispută puterea nu trece pragul de 50% fără cele circa trei procente ale partidelor religioase. Ei bine, pentru a trece de la 48%-49% la un scor majoritar trebuie să faci toate tumbele şi compromisurile.
La o schimbare de majoritate, religioşii au pretins, între altele, ca pe nici un canal de televiziune să nu mai apară femei mai dezbrăcăţele, în costum să zicem mai decoltat. Dorinţa a fost până la urmă, cu mare tămbălău public, acceptată. Un producător israelian de lenjerie intimă tocmai îşi programase o lansare de modă, cu manechine, cu cheltuieli uriaşe, cu televiziuni, cu tot tam-tamul. Nevrând să se dea bătut, omul – nu e banc – a închiriat câteva gorile şi urangutani de la diverse circuri şi le-a îmbrăcat cu finesurile transparente pe care le fabrica. În înţelegere nu era specificată interzicerea apariţiei maimuţelor în curul gol la televizor. Întâmplarea mi-a fost povestită de un prieten evreu, fost ziarist, azi director al Institutului Mondial Evreiesc de Prognoză din Ierusalim. Este, fireşte, amuzantă. La noi nu e nimic amuzant. Ceea ce se petrece în România e trist, cumplit de trist, la graniţa în care drama predă ştafeta tragediei.
P.S. Am citit, acum câteva săptămâni, chiar în acest ziar, o declaraţie a domnului Kelemen Hunor, care se arăta sigur că va obţine „autonomie teritorială” pentru maghiarii din Transilvania. Încep să nu mă mai îndoiesc de asta. Propun, ca semn de omagiu adus ctitorului micii Ungarii din inima României, ca ţinutul respectiv să se cheme Traian Băsescu. Măcar atât. Statuia lui merită recompensa salivară a generaţiilor viitoare.
sursa jurnalul.ro