Mireasa UDMR nu coboară din patul Băsescu

• publicat la: 1 March 2011
Mireasa UDMR nu coboară din patul Băsescu

Rareori mi-a fost dat să văd şi să aud atâtea volute curtenitoare, şoapte amorezate şi oftaturi, ca sub fereastra, bine zăvorâtă, unde îşi piteşte nurii, zestrea de voturi şi farmecele, neprihănita mireasă UDMR. M-au făcut să mă simt mai mult ca alte dăţi, zice domnul Borbely, la Oradea, călare pe scaunul unei televiziuni mo­guliste, comentând atâta curte câtă i s-a făcut, “mândru că sunt ma­ghiar”, iar abilul ministru al ac­tua­lei puteri părea a-şi pipăi por­to­fe­lul în care doamna Udrea, un fel de soacră mare, i-a turnat, pentru trebu­in­ţe ministeriale fireşte, aproape un mi­liard de euro din cele patru pe care le are la dispoziţie din ordinul socrului mare. Păi, cum să nu fii Penelopă credincioasă şi să te dai jos ca proasta de pe o saltea cu gologani doar pen­tru că flăcăii ăia trei, meşteri, e drept, în vorbă, dar subţirei la pungă, şi-au pus în cap să te dea cu roate­le-n sus? Nu, nu şi iar nu. Neprihănirea costă. Păi cam cât, că nu există castitate fără preţ?, cică ar fi întrebat un sol pesedist discret, dar eficient în curtat mirese unguroaice mofturoase. Mult. Cam cât? Păi, să zicem, o autonomie teri­torială, nu o spoială de-asta culturală. Autonomie cu prim-ministru ungur, Parlament propriu, armată şi ce-o mai fi pe acolo, mizilicuri, un cordon ombilical până la Budapesta, că ăsta cu prezenţa comună în UE e cam subţirel, floricele, brizbrizuri, papricaş. În timpul ăsta, Ulise se dăduse plecat nu în insula frumoasei Circe, ci prin Golful Persic, unde cică lâna de aur negru a ţiţeiului, o bogăţie de care orbul Homer n-a auzit, s-ar găsi din belşug. Au, măiculiţa mea, s-a văicărit solul, păi, asta n-o poate face nimeni, că ne suim poporul în cap, iese Horea din mormânt şi ne ceartă cu biciul! Cineva poate! – a zâmbit udemeristul. Cine, cine?, s-a repezit solul, gâtuit de emoţie şi nerăbdare, cât e el de Hrebenciuc. Zeus! – a fost răspunsul. Ei, asta e, flăcăiaş, unul singur, doar unul singur poate să satisfacă îmbelşugat poftele miresei noastre. Am citit această Odisee printre rânduri de câteva bune săptămâni şi am descifrat-o mai în clar cu ocazia Congresului de alegeri al UDMR. Comparaţia cu mireasa mofturoasă au zis-o şi scris-o diverşi confraţi şi politicieni, încât a devenit loc comun. Mai e ceva de zis?

Mă întorc la tonul cuvenit vremu­ri­lor păcătoase pe care le trăim. Facă UDMR ce-o pofti. Are politicieni ex­trem de abili, iar pe Machiaveli nu l-au descoperit ei. Poate că electora­tul lor, la fel de lihnit şi umilit de actuala putere ca tot trăitorul pe aceste me­leaguri, suportă, în numele unui ide­al vechi, pe care ei îl văd îndrep­tă­­ţit, iar eu nu, continuarea marelui jaf orchestrat de Traian Băsescu. Dar ceilalţi, majoritarii, cărora nu le ţine de leafă şi de foame şi de sete nici o re­împărţire teritorială, ce fac? Până când România va fi furată cu totul sunt furaţi, cu neruşinare, zi de zi, ce­tăţenii oneşti ai acestei ţări. De la o vreme curg ameninţări ca-n vremea lui Al Capone la adresa adversa­ri­­lor politici, sindicaliştilor care chea­mă lumea în stradă şi, nu în ultimul rând, la adresa ziariştilor, ăia câţiva care mai au îndrăzneala să spună adevărul şi care sunt, pe lista neagră de la Co­tro­ceni, catalogaţi drept incomozi. Câ­te o maşină fără număr de înmatriculare se mai face că-l calcă pe unul, deocamdată pentru a-l inti­mida, câte-o scrisoare strecurată pe sub uşă te avertizează că moartea te poate vizita mai iute decât a sorocit Cel de Sus. Ideea, injectată tuturor, e că nu se mai poate face nimic, că Băsescu e tartorul, iar tartorul n-are Dumne­zeu. Banii furaţi, nu cei cu găleata din vămi, ci cei care nu încap nici în va­goane de tren, pot răsturna orice re­voltă, transformând-o în mi­ting de ade­ziune, pot cumpăra orice pretinsă con­ştiinţă şi, cel mai uşor, pot mul­ţumi cu un polonic orice burtă lihni­tă.

Ce-a făcut şi face UDMR este ex­pli­cabil, chiar dacă şi acolo sunt voci care spun răspicat nu culcuşirii pe sal­teaua lui Băsescu. Rămâne de con­s­tatat dacă aceste voci se vor mai auzi în viitor şi dacă forţa lor e de luat în sea­mă. Sunt şi prin alte părţi partide mici care fac jocuri mari. În Israel, de pildă, nici unul din cele două par­tide care îşi dispută puterea nu trece pragul de 50% fără cele circa trei pro­cente ale partidelor religioase. Ei bine, pentru a trece de la 48%-49% la un scor majoritar trebuie să faci toate tum­bele şi compromisurile.

La o schimbare de majoritate, religioşii au pretins, între altele, ca pe nici un canal de televiziune să nu mai apară femei mai dezbrăcăţele, în costum să zicem mai decoltat. Dorinţa a fost până la urmă, cu mare tămbălău pu­blic, acceptată. Un producător isra­e­lian de lenjerie intimă tocmai îşi pro­gramase o lansare de modă, cu ma­nechine, cu cheltuieli uriaşe, cu te­leviziuni, cu tot tam-tamul. Ne­vrând să se dea bătut, omul – nu e banc – a închiriat câteva gorile şi uran­gutani de la diverse circuri şi le-a îmbrăcat cu finesurile transparente pe care le fabrica. În înţelegere nu era specificată interzicerea apa­ri­ţiei maimuţelor în curul gol la televizor. Întâmplarea mi-a fost povestită de un prieten evreu, fost ziarist, azi director al Institutului Mondial Evreiesc de Prognoză din Ierusalim. Este, fireşte, amuzantă. La noi nu e nimic amuzant. Ceea ce se petrece în România e trist, cumplit de trist, la graniţa în care drama predă ştafeta tragediei.

P.S. Am citit, acum câteva săp­tă­mâni, chiar în acest ziar, o declaraţie a domnului Kelemen Hunor, care se arăta sigur că va obţine “autonomie teritorială” pentru maghiarii din Transilvania. Încep să nu mă mai îndoiesc de asta. Propun, ca semn de omagiu adus ctitorului micii Ungarii din inima României, ca ţinutul respectiv să se cheme Traian Băsescu. Măcar atât. Statuia lui merită recompensa salivară a gene­ra­ţiilor viitoare.

sursa jurnalul.ro

Lasati un comentariu