Omul care sfidează moartea: are 97 de ani şi suferă de o boală care ar fi trebuit să-l doboare de tânăr

• publicat la: 11 March 2011
Omul care sfidează moartea: are 97 de ani şi suferă de o boală care ar fi trebuit să-l doboare de tânăr

Lulu Ionescu (97 de ani) suferă de microencefalie, boală care trebuia să-l doboare în primii ani de viaţă. El ar putea intra în Cartea Recordurilor. Lulu îşi duce zilele într-un azil de bătrâni din Poienile de sub Munte, Maramureş.

Specialiştii spun că faptul că acest „omuleţ” a ajuns să trăiască aşa de mult reprezintă un caz medical excepţional. Lulu s-a născut cu o boală foarte gravă, microencefalie avansată, adică are un creier foarte mic. Cu toate acestea, Dumnezeu i-a dat zile. Lulu Surdo-Mutu, cum era trecut în toate actele medicale, se apropie de vârsta de 100 de ani şi, de peste 50 de ani, îşi duce viaţa într‑un azil de bătrâni din Poienile de sub Munte, Maramureş.

Lulu nu a vorbit niciodată. De auzit, aude puţin. Până anul trecut, în ianuarie, se poate spune că nici nu a existat. Abia în 2010 i s-a făcut buletin şi a primit o identitate, un nume: Lulu Ionescu. Firavul lui trup nu măsoară mai mult de un metru şi jumătate înălţime şi vreo 40 de kilograme.

„Lulu a fost găsit pe o stradă din Oraviţa, judeţul Caras Severin, în anul 1959, de un echipaj de Miliţie. Nu a putut fi identificat, aşa că a fost trimis la spitalul din Hunedoara pentru investigaţii. A fost diagnosticat cu microencefalie avansată, schizofrenie şi oligofrenie şi trimis aici, la azil”, povesteşte Viorica Leordean, contabila centrului.

„Blând ca un mieluşel”

Nimeni nu s-a interesat vreodată de soarta acestui om. Nimeni nu l-a căutat. „Este blând ca un mieluşel. Pe acest omuleţ îl iubeşte toată lumea. Este prietenos, se apropie de oricine, e mereu cu zâmbetul pe buze. Se întristează doar când moare vreun bătrân al centrului”, spune una dintre infirmiere. „Nu ştie a vorbi, dar ne mângâie, uneori chiar dansează”, adaugă Viorica Leordean. Lulu nu a fost niciodată bolnav. „Doar răcit ţin minte să fi fost, dar şi asta rar. Când era mai în putere, ne arăta cravata, îl îmbrăcam la costum, aşa îi plăcea să se plimbe”, povestesc infirmierele.

Lulu poate fi considerat un caz medical interesant. Potrivit medicilor neurologi, cei care se nasc cu microencefalie – malformaţie constând într-un creier foarte mic – au o speranţă de viaţă redusă la câţiva ani, cei mai mulţi murind la naştere. Lulu a stârnit o singură dată interes, din partea unei echipe de la National Geographic care a venit în Maramureş şi a descoperit acest caz medical. „Domnii aceia au spus că e posibil ca Lulu să aibă cel mai mic creier din lume, dar pentru asta ar fi fost nevoie de mai multe investigaţii”, explică Maria, altă infirmieră.

Despre Lulu nu se ştie cu exactitate nici anii pe care îi are. „Când l-au adus la centru, se presupunea că avea vreo 40 de ani. Iar în azil se află de 52 de ani. Medicii care l-au văzut, în 1959, la Hunedoara au spus că Lulu s-ar fi născut, cu aproximaţie, în preajma anului 1914″, spune Viorica Leordean. Pentru a intra în legalitate, directorul centrului, Vasile Pop, s-a zbătut să obţină pentru Lulu un certificat de naştere eliberat tardiv. „În Cartea Recordurilor nu există un etalon, legat de cel mai mic creier din lume. Am putea fi noi punctul de pornire”, este de părere profesorul Dafin Mureşan.

Istoria zbuciumată a azilului

O bătrână şi-a făcut pipă dintr-un bec ars

Azilul de bătrâni a fost construit în anul 1957. În perioada comunismului, acesta se numea Centrul pentru Vagabonzi şi Cerşetori. „Se ştie că Ceauşescu spunea că la noi în ţară nu există handicapaţi, cerşetori, vagabonzi. Aceşti oameni fără căpătâi erau aduşi încoace, a fost o vreme, înainte de Revoluţie, când saloanele aveau paturi supraetajate”, îşi aminteşte contabila centrului.

În prezent, în centru sunt 143 de bătrâni, dintre care mai bine de jumătate au fost aduşi înainte de 1989. Nimeni nu i-a căutat vreodată. „Sunt oameni bătrâni şi bolnavi. Aici, măcar are cineva grijă de ei”, spune Leordean.

Majoritatea celor internaţi în centru suferă şi de boli psihice. „Sunt liniştiţi, să ştiţi. Primesc mâncare bună, avem grijă de ei. Dar nimic nu compensează o mângâiere, o vorbă caldă, o îmbrăţişare. Oamenii aceştia au nevoie, în primul rând, de dragoste!”, consideră infirmiera Maria. Lulu rămâne pe marginea patului, cu un zâmbet cald pe buze.

În curte, cel mai tânăr pacient – să tot aibă vreo 40 de ani – se joacă cu un băţ. Îl mânuieşte cu talentul unui veritabil acrobat. La poartă, o femeie de vreo 70 de ani. „A înnebunit-o durerea că au abandonat-o copiii. Au vrut să scape de ea şi au adus-o aici. Era fumătoare înrăită. Acum ţine o pipă în gură făcută dintr-un os de pui şi un dulie de bec. Toată ziua umblă prin curte şi-şi spune durerea. În limba ei, nimeni nu o înţelege”, spune portarul centrului.

sursa Adevarul

Lasati un comentariu