Familia Marchiş din Carei (p.I)

• publicat la: 19 April 2011
Familia Marchiş din Carei (p.I)

Numele Marchiş are puternice rezonanţe culturale pentru careieni. Anul acesta, la 28 aprilie vom comemora 125 de ani de la trecerea în eternitate a poetului, publicistului, preotului, apoi protopopului şi arhidiaconului George Marchiş.

Pe lângă propriile merite culturale, a mai avut marea calitate de a fi tatăl Otiliei Marchiş, publicistă şi prozatoare, şi al lui Romulus George Marchiş, preot,protopop de Carei, delegat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi primul vicar al proaspăt înfiinţatului Vicariat Naţional Român din Carei. În rândurile următoare voi încerca o prezentare scurtă a fiecăruia dintre aceşti valoroşi predecesori ai comunităţii careiene.
George Marchiş ( 16.04.1836-28.04.1884)

În 16 aprilie 1836 s-a născut la Tămaia protopopul şi preotul-profesor George Marchiş, strălucit reprezentant al culturii sătmărene. Ortografiat adesea şi George Marchişiu, acesta s-a făcut remarcat nu numai în nobila profesie de preot, ci a fost şi un apreciat poet şi redactor la revistele de cultură şi literatură din Transilvania.
Urmează şcoala primară la Baia Mare, studiile liceale şi le finalizează la Oradea, în anul 1885, apoi va studia teologia la Institutul „ Sfânta Barbara” din Viena.Se va căsători cu Iulia Vulturu,fiica parohului Daniel Vultur din Bârsăul de Sus, şi va fi hirotonit preot în 1859. Până în 1861 va fi profesor la liceul din Beiuş. Va fi scos din învăţământ în urma gestului de bucurie şi solidaritate cu Unirea Principatelor din 24 ianuarie 1859, când va expedia o scrisoare ce cuprindea poezia Un glas peste Carpaţi pentru a transmite confraţilor din România proaspăt unită adevărata stare a românilor din părţile ungurene. Interceptată de autorităţile maghiare, poezia va sta la baza scoaterii sale oarecum
disciplinare din rândul cadrelor didactice ale liceului din Beiuş. Va mai păstori parohiile din Resighea şi Homorodul de Mijloc, apoi în mai 1881 ajunge paroh şi protopop greco-catolic de Carei.

Aici, la 30 mai 1881, va prezida comisia constituită ad-hoc de înfiinţare a Reuniunii învăţătorilor greco-catolici din Sătmar. Din această comisie mai făceau parte preoţii Ioane Marcu, Ştefan Bilţiu şi Vasile Lucaciu, iar dintre învăţători, George Pteancu, Elie Pop, Atanasie Coteţ, pentru a-i enumera pe cei mai cunoscuţi. La 8 august 1881 statutele reuniunii au fost adoptate la Baia Mare.

În perioada studiilor orădene, George Marchiş activează în cadrul „Societăţii de leptură”, fiind ales „notar cu corespondinţele”, iar din 1854 este amintit printre membrii „faptuari”. După modelul „lepturiştilor”, va edita la Viena , pentru clericii Institutului „Sf. Barbara”, revista Armonia , fiind singurul ei redactor. Scrisă cu mâna, este structurată astfel: partea religioasă-literară, beletristică şi umoristică. Au apărut 23 de numere în perioada 1858-1859. Tot aici, în Viena, publică, în paginile revistei Aurora română, poeziile: Ciobanul şi năluca, Plângerea proscrisului, O epistolă, Rămâi în străinătate, Din Străinătate şi Te iubesc. Referitor la aceste poezii, în 26 februarie 1988 în revista Contemporanul apărea studiul 6 poezii necunoscute ale tânărului Eminescu într-o publicaţie de acum 125 de ani semnat de slavistul George Mihăilă, care lansează astfel ipoteza că genialul poet ar fidebutat cu doi ani mai devreme decât cunoscutul debut din Familia. Eminescologul Augustin Z. N. Pop, referindu-se la poeziile în cauză, afirma că la acea vreme exista o bună circulaţie a revistelor, e posibil deci ca Eminescu să fi cunoscut versurile chiar din paginile Aurorei, putându-l influenţa.Un alt cunoscut eminescolog, Dimitrie Vatamaniuc, aduce în discuţie argumentul hotărâtor, prezenţa unor „ardelenisme” specifice şi lipsa „moldovenismelor, ceea ce indică faptul că poeziile îi aparţinlui George Marchiş. Va rămâne doar aspectul că: „E o onoare postumă pentru poetul George Marchiş că a putut ficonfundat măcar o clipă cu marele geniu naţional” cum consemna istoticul literar Mircea Popa.
În anul 1859 publică în paginile gazetei „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” poeziile: „Amicului C. Gr….(Grama)”, „Suvenir umbrei amicului Vasile Grama”, „Quisque fortunae suae faber est şi Cândva şi acum (M…ei)”.
A fost în cercul de colaboratori ai Aurorei Române, între anii 1863-1865, mai târziu aceştia trecând în redacţia Familiei. Dintre aceştia amintim: Iulian Grozescu, A. Densuşianu, V. Bumbescu, V.Rusu, Zaharia Boiu, Ioan Papiu, At. M. Marinescu, J. Bădescu, Paul Draga.
Va mai colabora şi cu revistele: Gazeta Transilvaniei, Muza Română, Amicul şcoalei, Amvonul, Sionul Românesc.
În paginile revistei Familia publică nuvela istorică Orfanii şi Preţul de capitulare (1866).

A trecut la cele veşnice în Carei, ca arhidiacon al părţilor sătmărene, la 28 aprilie 1884. La moartea sa revista Familia îl elogia ca pe „unul dintre cei mai inteligenţi preoţi ai diecezei orădene”. A avut doi copii: Romul George Marchiş, demn urmaş pe tărâmurile spirituale şi ale luptei naţionale şi Otilia Marchiş-Bölöni, prin care talentul literar al tatălui se desăvârşeşte.
Romul George Marchiş (18.12.1865- 4.04.1925)
S-a născut la 18 decembrie 1865 la Homorodul de Mijloc, în familia preotului paroh George Marchiş şi al Iuliei Vultur. Dacă după tată era doar a doua generaţie de preoţi, în partea mamei şirul slujitorilor altarului se pierde în negura istoriei. Bunicul său, Daniel Vultur(1813-1879), a slujit cu fidelitate la Bârsăul de Sus vreme de câteva decenii.
Şcoala primară şi gimnaziul le-a urmat la Carei, iar studiile liceale le-a făcut la Oradea,Braşov şi Sibiu, oraş unde absolvă în 1884 examenul de capacitate.Teologia o urmează la Seminarul romano-catolic din Satu Mare, absolvind în 1888. Nu trebuie ignorată nici educaţia primită în familie, atât tatăl său cât şi Romul si sora sa Otilia vorbeau curent mai multe limbi de circulaţie.
S-a căsătorit cu Elisabeta Sarkadi şi a fost hirotonit în 18 aprilie 1889. În primul an de preoţie a fost administrator al parohiei Virtiş, localitate aflată astăzi în Ungaria. Ivindu-se un post vacant în parohia Tămaia, localitatea natală a tatălui său, George Marchiş, a păstorit credincioşii acestui sat, aparţinător pe atunci comitatului Sătmar, vreme de două decenii între 1890-1908, întâi ca administrator parohial, apoi ca ca preot paroh începând cu anul 1900. Activitatea din parohie i-a fost încununată cu terminarea construcţiei bisericii de zid cu hramul „Sf. Arh. Mihail şi Gavril”, în anul 1898. Prin ridicarea acestui lăcaş de cult, Romul George Marchiş şi-a adus prinosul de recunoştinţă pentru locurile copilăriei tatălui său.
Din 1908 va trece la Carei ca paroh şi protopop, iar din 1909 cumulând şi funcţia onorantă de arhidiacon al părţilor sătmărene, urmându-i în aceste funcţii tatălui său. În calitate de arhidiacon al părţilor sătmărene s-a situat mereu în centrul luptei împotriva Episcopiei de Hajdudorog, nume de tristă amintire pentru românii sătmăreni. În 29 mai 1912 se numără printre delegaţii prezenţi la adunarea de protest de la Alba Iulia împotriva înfiinţării amintitei episcopii. Protestează împotriva arestării pr. Gh.Mureşan şi a celor 14 săteni din Moftinul Mic. A fost alături de părintele Ciurdariu care a avut de pătimit la Doba în acei ani.
Încă din 1893 era membru al comitetului Comitatens Satu Mare,susţinând dezideratele românilor sătmăreni,şi în 12 noiembrie 1918 e ales membru în Consiliul Naţional Român comitatens Satu Mare, iar a doua zi e prezent la mitingul organizat în sala de consiliu a primăriei oraşului Satu Mare, când românii au jurat credinţă C.N.R. Central din Arad şi au proclamat ruperea parohiilor unite încorporate în 1912 la Ep. Hajdudorog. La 18 noiembrie este ales preşedinte al C.N.R. Cercual Carei şi vicar al nou constituitului Vicariat Naţional Român din Carei.
Faptele sale de patriotism vor fi încununat cu alegerea sa în între membrii Marelui Sfat Naţional, care a realizat visul de veacuri a tuturor românilor: Marea Unire de la 1 decembrie 1918. În acea zi mai mulţi români sătmăreni au fost prezenţi în cetatea morţii lui Horia, dar şi locul reînvierii neamului românesc: pr. Vasile Ardelean, dr. Vasile Chirvai, dr. Aurel Vălean, dr. Aurel Nilvan, pr. Ioan Doroş, pr. Constantin Lucaciu, dr. Ilie Carol Barbul, dr. Teofil Dragoş, dr. Coriolan Steer, Iuliu Coroianu, pr. Traian Trufaş.
După Unire, Romul Marchiş a ajuns senator în Parlamentul României Mari. La 25 septembrie 1923 episcopul martir Valeriu Traian Frenţiu îl numeşte vicar foraneu pentru Arhidiaconatul Sătmarului, ca o recunoaştere pentru activitatea sa rodnică.

La 30 decembrie 1918 l-a întâmpinat în gara Carei pe gen. Berthelot, expunându-i în limba franceză durerile românilor din zonă.
Ancorat şi în activitatea culturală, a fost multă vreme casier al Desp. Sătmar-Ugocea al „Astrei” şi preşedinte al Reuniunii învăţătorilor greco-catolici din Arhidiaconatul Sătmar, organizaţie înfiinţată de tatăl său, George Marchiş.
Despre familia lui Romul George Marchiş se cunosc puţine lucruri. Se ştie că a vut o fiică pe nume Gabriela, născută în 1890 la Fegernic şi repausată la numai 16 ani în Tămaia. Tot la Tămaia s-au născut copii: Adrian Eugen Iosif (1893), despre care se ştie că a fost o vreme medic şef al Spitalului orăşenesc Carei, şi Maria Elisabeta (1895), căsătorită cu dr. Ioan Victor Vancea, fost prim pretor şi deputat.
Similitudinile între destinul lui Romul George Marchiş şi cel al părintelui său au mers până într-acolo încât aceeaşi boală le-a adus amândorura sfârşitul: apoplexia. Romul George Marchiş s-a stins din viaţă la 4 aprilie 1925, fiind înmormântat alături de tatăl său la Carei.

Nicoleta Latiş-bibliotecar,Biblioteca Municipală Carei


Lasati un comentariu