Pagina principala / Social / O nouă tentativă de suicid

O nouă tentativă de suicid

A trecut doar o săptămână de la ultima tentativă de suicid a unei eleve de gimnaziu şi iată că azi noapte s-a mai inregistrat o victimă care a aplicat acelaşi ,de-acum binecunoscut,scenariu .

Un adolescent de 15 ani a ales această cale pentru a-şi rezolva problemele,dilemele specifice vârstei sale.Din fericire ,a fost adus la timp la secţia de urgenţa a Spitalului Municipal Carei.Fiind vorba de aceeaşi substanţă ingerată,medicii au reuşit să aplice rapid  tratamentul adecvat.

Suicidul in rândul adolescenţilor este un fenomen tragic şi constituie a doua cauză a mortalităţii tinerilor cu vârste cuprinse intre 15 şi 19 ani, ţinând cont numai de sinuciderile declarate oficial şi excluzându-le pe acelea deghizate in accidente.

Suicidul in rândul adolescenţilor denotă prezenţa unei nelinişti importante, este un strigăt de suferinţă, de disperare şi de cerere de ajutor. Explicaţia acestui fenomen nu se poate găsi intr-un factor precipitant ci in istoria tânărului, intr-o viaţă problematică, in conflicte anterioare

Adolescenţa este o perioadă de vârstă susceptibilă de a provoca un comportament suicidar. Este necesar să inţelegem că vorbim despre o perioadă in care au loc schimbări intense in plan social, familial, fizic şi afectiv.

Adolescentul poate suferi şi o influenţă a celor din anturajul său care au avut tentative de suicid sau chiar s-au sinucis, astfel producându-se o scădere a nivelului de inhibiţie in faţa gestului suicidar.

De ce unii tineri care au toată viaţa inainte devin atât de disperaţi ajungând până la decizia de a-şi lua viaţa? Ce se va întâmpla cu cei care au şansa de a fi salvaţi,după  ce se vor vindeca din punct de vedere fizic? Sunt întrebări la care căutăm un răspuns şi am solicitat în acest sens părerea unui specialist în domeniul psihologiei, a profesorului psiholog Daniela Pridea.

C.D. Ce părere aveţi de „valul de sinucideri” din ultima perioadă din oraşul nostru?

P.D. Orice informaţie cu privire la sinucidere este o veste tragică şi extrem de dureroasă, cu atât mai mult cu cât aceea persoană era una care făcea parte din anturajul nostru.

Pentru a înţelege suferinţa şi cauzele sinuciderii tebuie să păşim dincolo de rezultatul final. Sinuciderea este cunoscută ca fiind acel gest disperat prin care unele persoane aleg să scape de greutăţile traiului cotidian punându-şi capăt zilelor. Cauza sinuciderii este atingerea nivelului maxim de singurătate interioară, disperare, tristeţe şi neajutorare. Explicaţia acestui fenomen nu se poate găsi într-un factor precipitant ci în istoria acelei persoane, într-o viaţă problematică, în conflicte anterioare suportate.

Suicidul se produce în majoritatea cazurilor, pe fondul unui stres acumulat, al unei depresii, care denota prezenţa unei nelinişti importante, este un strigăt de suferinţă, de disperare şi de cerere de ajutor. Persoana care alege acest gest, nu mai are speranţă, este deznădăjduit, agitat, anxios şi dezorientat, nu poate lupta cu el însuşi şi cu problemele pe care le întâmpină în viaţă. Eşecurile, greutăţile materiale, frustrările survenite în urma unui abandon, fie că este vorba de părinţi ori de iubită, o notă proastă, o dramă în familie, sunt toate obstacole greu de trecut pentru unii, ceea ce pot duce la gesturi disperate. Nu de puţine ori, framântările se complică în contextul violenţei în familie, al divorţului, al absenţei părinţilor, al alcoolismului  sau abuzurilor sexuale.

Cu toate că familia ar trebui să fie contextul în care suntem protejaţi de orice fenomen periculos, de cele mai multe ori, chiar în cadru acesteia pornesc războaiele ucigătoare. Aceste războaie nu au neapărat consecinţe fizice, însă, trebuie să ştim că luptele emoţionale sunt cele mai periculoase. În aceste bătălii emoţionale cuvintele devin săgeţi fatale.

Există două categorii de persoane care se înscriu în acest tablou: cei care utilizează această metodă pentru a obţine ceea ce vor şi cei care pun în practică suicidul, datorită instabilităţii bio-psiho-sociale ale acestora. De  multe  ori,  întâmplările  nedorite  semnifică  ultima  picătură  înainte  de declanşarea  tragediei.  O parte dintre ei au murit deşi nu au vrut asta. Au vrut doar să ne spună ceva, să ne arate ceva, să atragă atenţia cuiva prin gesturile lor. Din păcate, sfârşitul a fost altul. Putem oare să-i auzim, să-i vedem, să fim aproape de ei fără a fi nevoie să ne atragă atenţia în acest mod?

O altă problemă care ar merita subliniată, este faptul că suicidul este foarte mediatizat şi devine aproape un produs comercial, fiindcă după cum bine ştim, morbidul şi kitsch-ul atrag audienţă, reclame şi bani. Știrile sau emisiunile violente, publicitatea făcută în jurul sinuciderii unor persoane cunoscute sau apariţia suicidului în grupul de colegi sau prieteni au un efect de copyng. Stilul imitativ, joacă un rol important în viaţa adolescenţilor, imaginaţia acestora fiind captată de evenimentele tragice sau eroice.

D.C. Ce credeţi că poate determina un copil de 13-14 ani să recurgă la aceste soluţii  extreme?

Întradevăr, un motiv în plus de îngrijorare este faptul că vârsta la care se recurge la tentative de suicid, a scăzut în unele cazuri pâna la pragul de 12 ani. Avem tot mai des ocazia să luăm cunoştinţă de tineri care-şi curmă zilele, fie din dragoste, unii faţă de colegi sau colege care nu le dau importanţă, fie din cauza unei note proaste, de teama părinţilor care le-ar putea reproşa o asemenea contra- performanţă .

Vârsta adolescenţei creează cele mai multe probleme: schimbările corporale, noile relaţii, normele sociale, deciziile în privinţa viitorului, fac de cele mai multe ori ca tânărul să se simtă foarte singur, chiar şi înconjurat de afecţiunea familiei şi a prietenilor.  Criza de identitate a adolescentului poate duce la o confuzie de roluri, care îl face să nu se înţeleagă pe sine şi drept consecinţă, declanşează o relaţionare defectuoasă cu ceilalţi, generând sentimente de izolare, lipsă de comunicare sau, dimpotrivă, sentimente de neîncredere, ostilitate, furie.

Cauzele, deja binecunoscute precum: schimbările sociale rapide, concurenţa de la şcoală, presiunea anturajului sau a grupurilor de influenţă, crizele familiale sau cele individuale, dispariţia valorilor tradiţionale sunt factorii care conduc la dificultăţi în stabilirea obiectivelor şi a aspiraţiilor. Valorile sau reperele morale s-au împuţinat în mintea tinerilor în această societate de consum agresivă şi frustrantă pentru unii (iar afecţiunile psihice au crescut) , ei, fetişizând valorile materiale care, fiind relativ perisabile prin natura lor, uneori mai si dezamăgesc sau atrag sentimentul zădărniciei.

Totuşi, în spatele teribilismului tinerilor, de cele mai multe ori se ascunde depresia.  Sentimentele ca inutilitatea, neajutorarea, tulburările de somn, dezechilibrele în alimentaţie, duc la o spirala descendentă a sănătăţii şi fac gândurile sumbre greu de suportat.

D.C. Cum vedeţi rezolvarea unor astfel de probleme? Cine credeţi că ar trebui să se implice in gestionarea acestor situaţii?

Am observat în ultimii ani că există tendinţa de a lăsa multe din decizii şi din conduitele generale de viaţă, la latitudinea copiilor, în virtutea faptului că trebuie să înveţe chiar din greşelile proprii. Cred că se exagerează cu modul acesta de educaţie. După părerea mea, copiilor(şi când zic copii mă duc până pe la 18-19, chiar 20 de ani ) e nevoie să li se impună anumite reguli, limite, restricţii şi totodată, să li se dea impresia de autonomie. Pur şi simplu puterea lor de decizie trebuie controlată, doar în felul acesta învaţă, nu trebuie să  uităm că personalitatea lor este încă în formare. Este normal, nici controlul nu trebuie exagerat, tocmai de aceea există termenii de îndrumare şi educaţie!

Ce putem face, din rolul de părinte,  educator,  medic, profesor, este să le dovedim tinerilor, că suntem alături de ei indiferent de ce decizii iau, să ştie că trebuie să suporte consecinţeledeciziilor luate, dar indiferent de ce se întâmplă, îi vom susţine şi îi vom ajuta dezinteresat. O bună comunicare, pare metoda cea mai la îndemână. A simţi ce este în sufletul copilului, ce îl frământă, dacă are nevoie de ajutor, dacă se simte descurajat sau derutat, a putea discuta cu el despre aceste lucruri sunt pe cât de simplu de spus, pe atât de greu de realizat. Nu de puţine ori, noi adulţii, acuzăm lipsa timpului iar unii chiar recunosc că, se simt înstrăinaţi de propriul copil. Pe de altă parte, există şi o anumită ignorare, a semnale lor pe care le primimdin partea acestora. Considerăm că va trece, că toţi adolescenţii au momente de tristeţe, de disperare, că există oameni mai retraşi, mai puţin sociabili, că aşa eram şi noi la vârsta lor şi câte şi mai câte. Totuşi, a ne apleca mai mult asupra a ceea ce simt, a ceea ce ne transmit copii sau tinerii despre ei înşişi prin cuvinte, prin gesturi, prin starea lor, este atât de important încât mulţi nici nu realizăm .

Nu trebuie să neglijăm simptomele specifice suicidului, care pot varia în funcţie de personalitatea fiecăruia. Sub o aparenţă de veselie, de bună dispoziţie, se poate disimula o tristeţe foarte mare. Deşi sunt cazuri în care suicidul se produce fără avertisment, studiile arată că, din 10 persoane care se sinucid, 8 dau mesaje asupra intenţiei lor, oricât de vagi ar fi acestea. Suicidul este rezultatul unui proces care este întotdeauna observabil, chiar dacă la tineri se derulează foarte rapid.

Semnele decăderii îşi pun amprenta asupra celor care nu mai fac faţă cerinţelor în această perioadă, însă foarte puţini le observă şi mult mai puţini sunt dispuşi să dea o mână de ajutor.

Există o serie de semne care pot trăda o persoană ajunsă la limita puterilor; vrând-nevrând, cei ajunşi în pragul decăderii transmit celor din jur unele trăiri: vorbesc despre sinucidere sau moarte, fac afirmaţii de tipul: ,,Aş vrea să mor” sau ,,O să termin în curând cu toate astea”. Dau mici indicii despre ce-i preocupă, spunând: ,,Ce rost mai are viaţa?”, ,,În curând n-o să mai trebuiască să vă faceţi griji pentru mine” sau ,,Cui i-ar păsa dacă mor?”.  Încep să se izoleze de colegi, să îşi închidă pe cât posibil spaţiul în care-şi desfăşoară activitatea. Vorbesc despre neînsemnătatea vieţii sau despre sentimentul neputinţei, îşi dăruiesc unele obiecte personale, nu se mai îngrijesc, ignoră normele de igienă, performanţa profesională scade brusc, iar alteori, fără vreo explicaţie aparentă, se înviorează brusc şi devin euforici după o perioadă în care au fost deprimaţi şi retraşi.

Aceste momentele grele de nesiguranţă, de panică nu se depăşesc cu uşurinţă şi de aceea este nevoie să se apeleze la specialişti.

Dacă dorim să stopăm acest fenomen neplăcut, trebuie să acceptăm că a sosit vremea să ne întoarcem spre o normalitate în societatea în care am fost aşezaţi, să arătăm că fiecare tânăr are un scop şi un ţel în viaţă. În aceasta etapa vulnerabilă a vieţii, o discuţie cu un specialist, le-ar putea atenua din teribilism şi din dorinţa de a impresiona cu orice chip. Însă, într-o ţară ca şi a noastră, plină de, psihologi, psihoterapeuşi, psihiatrii, preoţi, etc, prea puţini sunt cei care apelează la serviciile lor, fiindcă mulţi nu sunt conştienţi de gravitatea situaţiei. Tocmai din acest motiv, consider că, suntem cu toţii responsabili de educaţia pe care o oferim  copiilor noştri.

Daniela Ciută

comentarii