Pagina principala / Eveniment / Un „război” româno-german, în instanţă de 28 de ani

Un „război” româno-german, în instanţă de 28 de ani

Cel mai vechi litigiu din Europa se judecă în România din 1983. De atunci, se încearcă recuperarea unei datorii de peste 48 de milioane de dolari de la o firma germană.
Justiţia din România a intrat în istorie. Nu printr-o hotărâre cum sunt cele prezentate recent de celebra revistă „Time” – care enumeră procesul lui Iisus sau pe cele ale Inchiziţiei într-un top al deciziilor judecătoreşti celebre -, ci prin durata unui proces căruia magistraţii români nu au reuşit să-i pună capăt de peste un sfert de secol.

Mai exact, anul acesta se împlinesc 28 de ani de când statul – şi, din anul 2007, şi un concern rus care a preluat societatea Metalexportimport – se străduiesc să recupereze contravaloarea a 68.274 de tone de tablă laminată exportată în urmă cu trei decenii către grupul de firme german Otto Wolff. Cazul a provocat, atunci, mânia autorităţilor comuniste şi s-a soldat cu „decapitări” la vârful Ministerului Comerţului Exterior şi cu arestarea a 13 persoane. De pe urma celor nouă vapoare pline cu tablă plecate în 1981 înspre SUA prin firmele germane, România – prin Întreprinderea de Comerţ Exterior (ICE) Metalexportimport – trebuia să recupereze o sumă importantă, „actualizată” acum la peste 48 de milioane de dolari.

Japonezii au plătit, nemţii nu

Potrivit documentelor din dosarul aflat pe masa judecătorilor, în 1981, Metalexportimport a livrat nouă vapoare cu tablă laminată groasă produsă la Combinatul Siderurgic Galaţi. Iniţial, s-a intenţionat ca exportul tablei să se facă prin societatea Intercontinental Metal Corporation (IMC), din SUA, fiind încheiat şi un contract în acest sens.

Înaintea derulării contractului au intervenit însă modificări în legislaţia americană antidumping, care impunea restricţii la importul oţelului din ţări precum România sau China, ce practicau preţuri foarte mici. Din acest motiv, contractul cu IMC nu a mai intrat în vigoare, iar oţelul a fost livrat către Otto Wolff America Inc (membră a grupului german Otto Wolff, care a fost preluat ulterior de concernul german ThyssenKrupp), dar şi către firmele C.Toch America şi C. Itochu Dusseldorf (subsidiare ale grupului japonez Itochu).

„Iniţial, procesul a început nu doar împotriva firmelor din grupul Otto Wolff (actual ThyssenKrupp), dar şi împotriva unor subsidiare americane si germane ale firmei japoneze Itochu. Deşi se afla într-o situaţie identică cu TyssenKrupp – Otto Wolff, atitudinea firmei Itochu a fost total diferită. Itochu a făcut tranzacţia cu Metalexportimport şi şi-a plătit datoria care-i revenea, fapt pentru care procesul a încetat faţă de această parte”, a explicat pentru EVZ avocatul Dan Livescu, cel care reprezintă în instanţă Metalexportimport.

Şi Chase Manhattan Bank, cu sediul la New York, a plătit, pe parcursul procesului, partea sa din marfa achiziţionată, respectiv 3,1 milioane de dolari.

13 responsabili, închişi de autorităţile comuniste

În urma afacerii din 1981, Combinatul Siderurgic Galaţi şia încasat banii de la Metalexportimport, iar recuperarea datoriilor a rămas în sarcina acestei societăţi. Autorităţile comuniste au declanşat o anchetă, la scurt timp după dispariţia încărcăturii. Au fost arestate trei persoane importante, printre care şi adjunctul ministrului comerţului exterior.

În plus, zece angajaţi ai fostei întreprinderi de comerţ exterior au ajuns după gratii, fiind condamnaţi la câte şase ani de închisoare pentru neglijenţă în serviciu. După doi ani de la acest eveniment, ICE a apelat la instanţă pentru recuperarea datoriei (valoarea mărfii şi cheltuieli de judecată) evaluate, atunci, la peste 37 de milioane de dolari. Aşa se face că, pe 27 decembrie 1983, la Judecătoria Sectorului 1 a început „procesul comercial al secolului”.

Prima soluţie, după 15 ani

Prima soluţie în acest caz a fost dată însă abia după 15 ani. Mai precis, în 1998 Tribunalul Bucureşti a dat o hotărâre favorabilă Metalexportimport, prin care obliga firmele germane la plata datoriei. Doar că, în 1999, firmele germane au declarat apel.

Metalexportimport a câştigat şi de acea dată, dar Thyssen- Krupp a atacat decizia cu recurs la Curtea Supremă. În acelaşi an, oficialii Ambasadei Germaniei au cerut o audienţă la Ministerul Justiţiei. Conform notei de audienţă din 19 ianuarie 1999, avocatul român al firmei germane susţinea că „mare parte dintre ju decătorii români sunt tineri şi fără experienţă profesională deosebită” şi cerea ca, la formarea completului de judecată, „să se manifeste o grijă deosebită”.

Tot atunci, Gerhard Lang, apărător al Otto Wolff, sublinia că „şi-a permis această rugăminte dat fiind faptul că hotărârea pronunţată în dosar cuprinde un număr foarte mare de erori judiciare, ceea ce denotă fără îndoială necunoaşterea atât a legii, cât şi a dosarului”.

La mai bine de un an de la acest episod, în decembrie 2000, Curtea Supremă a admis recursul şi a anulat obligaţiile pecuniare ale ThyssenKrupp către Metalexportimport.

Ulterior însă, avocaţii Metalexportimport au formulat o contestaţie în anulare care a fost admisă de Curtea Supremă şi care a desfiinţat decizia favorabilă Grupului Thyssen. Avalanşa de „chichiţe” avocăţeşti a continuat şi în anii următori. În acest timp (iunie 2003), Metalexportimport a preluat societatea Fortus Iaşi. Iar în 2007, concernul rus Rosatomstroi a preluat de la stat pachetul majoritar de acţiuni al Metalexportimport şi, implicit, obligaţiile societăţii.

Procesul a ajuns la al treilea termen al recursului, dar a fost suspendat la Curtea Supremă. Dosarul se află acum din nou la Curtea de Apel Bucureşti, care trebuie să se pronunţe asupra unei excepţii ridicate de avocaţii Metalexportimport.

În 1986, firma germană era acuzată, în presa americană, de fraudă în cazul importului de oţel din România.
CAUZE ŞI EFECTE

Un proces simplu, un dosar complicat

Deşi ar fi trebuit să fie simplu, procesul privind recuperarea datoriei de la concernul german a fost numit „procesul secolului” nu doar din cauza timpului scurs de la debutul său, dar şi din punct de vedere al complexităţii problemelor de Drept ridicate.

„Această complexitate ieşită din comun a fost recunoscută şi afirmată de toţi specialiştii care au avut legătură cu acest dosar în cei 28 de ani de procese”, susţine avocatul Dan Livescu. Ce au reţinut cu certitudine instanţele este un fapt necontestat de nicio parte până acum: oţelul a fost livrat, dar nu a fost plătit.

„Dacă Metalexportimport ar pierde acest proces, statul român nu ar mai recupera nimic, niciodată, din această creanţă”, spune Livescu, care subliniază că Metalexportimport este o societate românească, indiferent de acţionarul majoritar. „Ca societate comercială românească, plăteşte impozite în România, inclusiv pe sumele obţinute din recupererea creanţei pe care o are faţă de firmele din grupul ThyssenKrupp – Otto Wolff”, adaugă avocaţii.

La rândul lui, preşedintele Consiliului de Administraţie al Metalexportimport, Alexandar Sekulovski, spune că banii din recuperarea creanţei vor fi folosiţi pentru capitalizarea şi finanţarea producţiei la Fortus SA Iaşi, ceea ce va însemna crearea a numeroase locuri de muncă în acea zonă. În schimb, pierderea procesului s-ar traduce în sume importante pierdute din datoria rămasă neplătită şi din cheltuielile uriaşe ale acestui proces. În plus, arată acesta, ultima variantă ar reprezenta şi un semnal negativ pentru mediul de afaceri: dacă nu plăteşti marfa nu păţeşti nimic.

JUSTIŢIE

Specialiştii în Drept susţin că procesul legat de această creanţă istorică ar fi demn să intre în analele justiţiei. „E cel mai absurd caz. Ar trebui predat la Facultatea de Drept”, arată şi avocaţii

Acum, procesul dintre Metalexportimport şi ThyssenKrupp (Otto Wolff) este disputat de casa de avocatură „Livescu şi asociaţii”, pe de-o parte, şi de avocata Ana Diculescu-Şova şi „Muşat şi Asociaţii”, de cealaltă parte.

După ce, pe 10 martie 2010, Curtea Supremă a admis contestaţia în anulare depusă de Metalexportimport, avocaţii firmelor germane au cerut recuzarea completului de judecată. Cererea a fost aprobată, doar că decizia a stârnit indignarea reprezentanţilor Metalexportimport. Apărătorii casei de avocatură „Livescu” susţin că hotărârea de aprobare a recuzării a venit din partea unui complet condus de un judecător care s-a mai pronunţat în procesul dintre cele două părţi. Ei susţin că alegerea unui judecător trebuie să se facă printr-un sistem electronic şi că, teoretic, sunt foarte puţine şanse ca judecarea unei cauze să-i revină aceluiaşi judecător.

De altfel, apărătorii au sesizat şi incompatibilitatea unor magistraţi care s-au pronunţat, în trecut, în acest proces, iar acum sunt avocaţi şi pledează pentru aceeaşi cauză. Spre exemplu, fostul preşedinte al Secţiei Comerciale a Curţii Supreme, care a dat o sentinţă favorabilă TyssenKrupp, este acum avocat la „Muşat şi Asociaţii”. Într-un memoriu adresat Ministerului Justiţiei, CSM şi Curţii Supreme, Alexandar Sekulovski susţine că partea germană ar face presiuni asupra actului de justiţie.

„Dacă există totuşi o problemă care împiedică soluţionarea unui dosar care are ca parte un mare concern german şi care se judecă încă din 1983, ar trebui să se pună un indicator care să ne arate încotro să ne îndreptăm aşa încât să avem parte de o judecată imparţială şi fără tergiversări”, a precizat preşedintele CA Metalexportimport.

„Litigiul a creat o stare de insecuritate juridică”

De asemenea, avocatul Dan Livescu susţine că a sesizat atât CSM, cât şi colegiul de conducere al Curţii Supreme pentru a soluţiona „problemele de principiu, de bună funcţionare a actului de justiţie”, pentru asigurarea unui proces echitabil. La rândul lui, Gheorghe Muşat, Managing Partner în cadrul „Muşat şi Asociaţii” a declarat că se confruntă nu doar cu „cel mai lung proces din istoria dreptului românesc”, ci şi cu „cel mai absurd caz”. Ar trebui predat la Facultatea de Drept”, declara, în urmă cu puţin timp, Gheorghe Muşat.

Potrivit acestuia, până acum, cel mai lung proces din ţara noastră era înregistrat în perioada interbelică. „Era vorba despre succesiunea unui evreu bogat. Dacă nu mă înşel, a durat cam 13 ani”, a mai adăugat Muşat. Pe de altă parte, Ana Diculescu-Şova a precizat că nu face declaraţii cât timp procesul este pe rol.

Totuşi, punctul de vedere al ThyssenKrup este relatat în documentele aflate la dosar şi într-o plângere adresată CEDO. „Un asemenea litigiu, având un asemenea obiect şi aceste date ale situaţiei de fapt, în nicio situaţie nu putea dura 27 de ani, angrenând atâtea costuri şi eforturi din partea participanţilor”, se arată în plângerea întocmită anul trecut. „Modul în care instanţele româneşti au găsit de cuviinţă să soluţioneze litigiul a creat o stare de insecuritate juridică”, se arată în plângerea adresată CEDO de Ana Diculescu-Şova.

CER DAUNE STATULUI

„Procesul secolului” are şanse să se finalizeze la CEDO

Disputa dintre cele două părţi implicate în „procesul secolului” s-ar putea tranşa şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Cel puţin aşa susţin ambele părţi: că ar fi apelat la arbitrajul forului european în a – cest caz. Avocaţii au însă un numitor comun: cer un proces echitabil.

Astfel, apărătorii părţii germane au făcut o plângere la CEDO, pe 3 septembrie 2010, în care, printre altele, le cer magistraţilor” să constate încălcarea dreptului la un proces echitabil” şi să acorde „condamnarea statului român la plata de daune morale pentru nesiguranţa provocată de încălcarea aşteptării legitime (…), precum şi pentru durata nejustificat de lungă a litigiului”. Totodată, avocaţii acuză şi încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului. Ei susţin excepţia calităţii procesuale active a Metalexportimport, pe motiv că sumele solicitate provin din activitatea de comerţ exterior a României derulată înainte de 1989 şi că ar fi trebuit să fie cerute de stat şi nu de o societate comercială, fostă întreprindere de comerţ exterior, care nu era decât comisionar.

Plângere la Strasbourg încă din 2009

Faţă de acest aspect, avocatul Dan Livescu a precizat: „Această problemă a fost deja tranşată, definitiv şi irevocabil, prin Decizia 3681/5.12.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care specifică: «Se respinge excepţia ridicată de pârâta Otto Wolff Hadelsgesellshaft MBH privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei SC Metalexportimport SA Bucuresti »”. Apoi, a adăugat avocatul, faptul că Metalexportimport a plătit integral oţelul combinatului siderurgic Galaţi şi a exportat, ulterior, în calitate de proprietar este demonstrat prin acte. „Din documente reiese clar că Otto Wolff America Inc. şi firmele din grupul Itochu au recepţionat oţelul livrat. Deşi au încasat banii de la beneficiarul american, firmele Otto Wolff au uitat să mai facă plata către Metalexportimport”, susţine Livescu.

Adevăratul prejudiciu în acest litigiu, indiferent cum s-ar soluţiona, aparţine, în final, SC Metalexportimport SA, a concluzionat şi Alexandar Sekulovski. „Acum mai bine de 27 ani, societatea a încărcat vapoarele cu tablă groasă din oţel, în valoare actualizată de 48.133.083,80 USD, şi nu a primit nimic. Chiar dacă s-ar câştiga în instanţă preţul care ar fi trebuit plătit, prejudiciul pentru societate îl reprezintă lipsa capitalului de investiţii în tot acest timp. Dobânda legală va acoperi numai lipsa strictă de folosinţă a banilor, nu şi perspectivele de afaceri pierdute”, se arată într-o scrisoarea adresată Ministerului Justiţiei. Acesta a adăugat că a formulat încă din 2009 o plângere la CEDO „privind imposibilitatea de a obţine o hotărâre judecătorească de finitivă şi i revocabilă”.

sursa Evz.ro