Asta e România in care trăim

• publicat la: 29 June 2011
Asta e România in care trăim

Intr-o ţară unde ipocrizia nu numai că s-a inşurubat adânc in modul de a fi al veselelor fete de pe scena publică, dar s-a transformat intr-o isterie vecină cu nebunia, un asemenea subiect ca aprecierile lui Traian Băsescu la adresa regelui Mihai nu putea să nu facă dintr-un modus vivendi dominat de un orgoliu muşchiulos până la pleznire suprema raţiune de a fi.

Cu mulţi dintre cei care se prezintă zilnic, prin platouri, apărători necondiţionati ai fostului suveran, am stat de vorbă zilele astea nu puţine minute, dorind să aflu ce gândesc cu adevărat despre abdicarea regelui, cum au apreciat ei, după revoluţie, când sursele de informare nu au mai fost o problemă, momentul trimiterii mareşalului Antonescu, aflat in negocieri pentru un armistitiu, in mâinile ruşilor eliberatori, când era clar că, intr-o formă sau alta, va fi căsăpit.

Unii cu jenă, altii fără niciun frison, au mărturisit că sunt de acord integral cu aprecierile lui Traian Băsescu referitoare la momentul istoric, singura obiectie fiind legată de cuvintele folosite de preşedinte şi lipsa de inţelegere faţă de vârsta regelui in 1947 si a faptului că, până la urmă, era fiul unui ins care nici el nu a excelat in materie de maturitate politică.

Dar m-au rugat să nu le dezvălui numele, deoarece aş putea să le pricinuiesc necazuri in materie de colaborare cu posturile unde prestează, aduşi sub reflectoare in numele “imparţialităţii” si al “lucidităţii”. In regulă, nu numele lor sunt cele mai importante, ci lehamitea, pe care am anticipat-o, si pe care mi-am exprimat-o, in numele unor vechi prietenii care se pretind a fi construite pe onestitate. Viaţa e grea, mi-a spus in fost coleg, gura cere de mâncare, copiii vor trenuleţe.

Oamenii sunt constienti că sunt vectori de opinie, că multi români le sorb cuvintele de pe buze, prea sătui de viaţa care li s-a incolăcit in jurul gleznelor ca niste cătuşe, dornici să ia de bune sentintele unor oameni cu şcoală. Dar un compromis aduce un altul, si te trezesti că trăieşti ca un robot, cu un program introdus in creierul pozitronic fără nicio opoziţie – aici se află singura legătură a analiştilor cu privitorii: oboseala.

Nici eu nu aprob duritatea cuvintelor lui Traian Băsescu, deoarece preşedintele este singurul personaj de pe scena publică din România care nu-şi poate permite să dea curs tuturor sentimentelor care-i traverseaza conştiinţa. Indiferent cât de nonconformist ar fi, populismul trebuie să aibă o limită, impusă de respectul faţă de un fost şef de stat. Nici in intâlnirile cu omologii săi nu cred că-şi manifestă pornirile – dacă i-ar fi spus Angelei Merkel că e sluga lui Vladimir Putin, din cauza gazului rusesc, probabil am fi aflat.

Dar asta e România in care trăim, s-a infiintat un nou tip ce cenzură, neimpusă de nimeni, decât de foame. Sau de lăcomie. S-a creat o atât de mare falie intre cugetele libere, libere să-l aprobe pe Traian Băsescu si libere să-l deteste cu hărnicie, incât simpla presupunere că faci parte dintr-o categorie sau alta te abonează la injurii. Dacă găseşti tăria să critici ce-i de criticat si să fii de acord, când situatia este de aşa natură, fără să demonizezi sau sau idealizezi, eşti cel mai mare nătărău.

Oare ce se va intâmpla in momentul când Traian Băsescu va dispărea din lumina reflectoarelor?

sursa ziare.com

Lasati un comentariu