Sfântul Francisc de Assisi, sfântul care a dat sărăciei titlul de „sfântă soră”

• publicat la: 3 October 2011
Sfântul  Francisc de Assisi, sfântul care a dat sărăciei titlul de „sfântă soră”

Sfântul Francisc de Assisi ,care se sărbătoreşte în 4 octombrie,a influenţat viaţa spirituală a Evului Mediu şi a rămas în continuare un exemplu deosebit pentru întreaga Biserică Catolica.

Francisc s-a născut la Assisi, în anul 1182, într-o familie bogată. Tatăl său era comerciant înstărit, iar mama sa era născută în Franţa, lângă Marsilia.

În casa părintească a avut parte de o educaţie simplă, proprie clasei sociale din care făcea parte familia sa. Până la 20 de ani îşi petrece viaţa lângă ai săi, devenind prin firea lui libertină, veselă, idolul tineretului din Assisi.

Era o fire veselă şi dorea să ajungă un mare cavaler. Pe atunci erau războaie între provincii, cum am zice astăzi între oraşe, lupte fără rost. Într-un astfel de război, între Assisi şi Perugia, Francisc a căzut prizonier şi a stat în închisoare doi ani. Aici el a avut timp să mediteze la problemele de credinţă şi să se apropie de Dumnezeu; foarte probabil, a făcut un legamant că, dacă va ieşi din închisoare, se va dărui lui Dumnezeu. Acest episod al vieţii sale este hotărâtor în renaşterea sa spirituală.

Eliberat din închisoare, Francisc a început să ajute săracii. Lua din prăvălia tatălui său stofe şi le dădea celor săraci.

Tatăl a început să se îngrijoreze de purtarea fiului său. În acest timp, Francisc s-a dus la biserica “Sfântul Damian” şi s-a împrietenit cu preotul de acolo care era sărac. Francisc a voit să-i dea bani, dar acesta nu a voit să primească. În această biserică, Francisc s-a rugat mult în faţa unui crucifix. Isus de pe cruce i-a vorbit lui Francisc: “Mergi şi repară biserica Mea!”. Francisc s-a uitat la biserică, dar a văzut că nu era deteriorată. A început a merge la alte biserici pentru a le repara.

Tatăl său era foarte supărat că Francisc lua bani şi materiale din prăvălie. Într-o zi, s-a dus şi s-a plâns episcopului de purtarea fiului său. Episcopul l-a chemat pe Francisc de faţă cu tatăl său, pentru a se explica. Francisc a dat banii înapoi tatălui său, s-a dezbrăcat de haine, le-a aşezat la picioarele tatălui său, zicând: “De acum aşa mă voi ruga Tatăl nostru care eşti în ceruri…”.

Episcopul i-a dat o tunică cu care s-a îmbrăcat şi, din acel moment, Francisc nu mai avea pe nimeni, decât pe Isus singur. Francisc trăia din cerşit. A luat un sac, l-a găurit pentru a-şi scoate capul şi mâinile şi s-a încins cu o funie. Mergea prin biserici, făcea curăţenie, vorbea lumii despre iubirea lui Dumnezeu şi dormea la biserica Sfântul Damian. Unii oameni l-au crezut nebun, dar au fost şi persoane care l-au urmat. Ei trăiau din cerşit, dar aceasta nu însemna că nu lucrau. Dacă vedeau o femeie săracă, cu mulţi copii, o ajutau, la fel un sărac ce nu-şi putea face munca în gospodărie, iar seara mergeau la cerşit. Erau unii oameni care-şi băteau joc de ei, le aruncau oase, îi scuipau, dar ei suportau cu răbdare, pentru Isus Cristos.

Pentru Francisc, sărăcia a fost doamna şi sora lui. Toată viaţa a practicat sărăcia, îndemnând pe fraţii din jurul său să nu caute bunuri materiale, ci numai pe Isus. Într-o zi, mergând cu un frate călugăr, au găsit pe drum o pungă cu bani. Însoţitorul a luat punga, dar când a deschis-o a ieşit un şarpe. Francisc i-a spus: “Să ştii că pentru un călugăr averea este un şarpe veninos”. Episcopul din Assisi l-a întrebat pe Francisc cum poate trăi fără bani. El i-a răspuns: “Dacă am avea bani, aceştia trebuie păziţi, trebuie să ne ocupăm de ei; de la bani vin toate necazurile din lume”.

Francisc avea un suflet cosmic, adică iubea întreaga creaţie şi corpurile cereşti. La soare îi zicea “fratele soare”, la lună – “sora lună”, la moarte – “sora moarte”, dar propriului trup îi spunea “fratele măgar”. Papa Benedict XV îl numeşte pe Sfântul Francisc “cel mai apropiat suflet de Cristos, cel mai asemănător cu Mântuitorul nostru”. Francisc nu a scris nimic, el spunea şi făcea, practicând o sărăcie totală. Când avea ispite de necurăţie, se biciuia până la sânge. Odată, în astfel de clipe, au venit diavolii şi au zis că-l vor bate ei. Francisc le spuse: “Eu voi suporta toate bătăile voastre, fiindcă nu mă bateţi pe mine, ci pe măgarul meu, care este cel mai mare duşman al meu”.

S-a dus la Roma să ceară Papei Inocenţiu III aprobarea pentru un ordin călugăresc cu sărăcie totală, dar Papa era neîncrezător şi i-a spus să vină altă dată. Noaptea, într-o viziune, a văzut un sărac ce susţinea cu umărul biserica “Sfântul Ioan” din Lateran, care era gata să se prăbuşească. Când Francisc s-a dus din nou la Roma pentru aprobarea ordinului, Papa şi-a zis: “Cum să fac din aceşti zdrenţuroşi un ordin religios?”. Dar, în clipa următoare, i s-a părut că recunoaşte pe săracul din viziunea sa, cel care susţinea cu umărul biserica. Papa a dat aprobarea pentru Ordinul Franciscan.

Sărăcuţul din Assisi este întemeietorul Ordinului ce-i poartă numele, ai cărui membri şi-au luat obligaţia, sub jurământ, de a practica cele trei sfaturi evanghelice ale ascultării, curăţiei şi sărăciei. Francisc propune pentru sine şi pentru ai săi dubla trăire religioasă: contemplativă şi activă, adică de reculegere în faţa lui Dumnezeu şi de activitate apostolică de dragul poporului lui Dumnezeu. În acest sens, grăitor rămâne îndemnul său: „Să privim fraţilor cu toţii la Bunul Păstor, care pentru a-şi salva oile sale îndură chinuri. Oile Domnului îl urmează în tulburări, în persecuţii, în foame, în boală, în ispite şi în celelalte încercări. Şi de la Domnul vom primi ca răsplată viaţa eternă. Şi pentru noi, servi ai lui Dumnezeu e mare ruşine că sfinţii au înfăptuit acţiuni şi noi, doar recitând şi predicând, să avem onoare şi glorie”. În ale sale „Îndreptări” (Admonitio), arată şi rolul nefast al creştinilor care păcătuiesc, faptul că şi ei sunt într-un fel instrumentul chinurilor îndurate de Răscumpărător, adresându-se retoric: „nu diavolii, nu ei L-au răstignit, ci tu împreună cu ei şi-L mai răstigneşti încă, desfătându-te în vicii şi păcate”.
Pentru cei care au îmbrăţişat viaţa de pocăinţă şi sărăcie propuse de el, sfântul Francisc a scris un regulament intitulat „Regula et vita fratrum minorum” – Regula şi viaţa fraţilor minori. În vara anului 1209, acest nou fel de viaţă călugărească primeşte încuviinţarea, la Roma, din partea papei Inocenţiu al III- lea (iniţial acesta refuzase aprobarea, dar în urma unei viziuni se răzgândeşte). Sfântul Francisc de Assisi a întemeiat trei ordine: unul pentru bărbaţi, Ordinul întâi franciscan sau Ordinul fraţilor minori; unul pentru femei: Ordinul al doilea franciscan sau Ordinul călugăriţelor Clarisse (după numele Sfintei Clara, cea mai fidelă discipolă a lui Francisc) şi altul pentru laici: Ordinul al treilea franciscan ( al terţiarilor). Carisma specifică franciscanismului este exprimată şi definită chiar de la începutul Regulii: „Aceasta este viaţa fraţilor mei: să păstreze Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos”. În 1221, s-a format în rândul laicilor un al treilea ordin al Sfântului Francisc – tertiarii – care, desi nu erau obligati sa respecte regulamentul franciscan în totalitate, îsi doreau sa îl respecte cât mai mult cu putinta, traind în continuare „în lume”, si ajutând primul si al doilea ordin, prin munca si actele lor de caritate. Franciscanii abordau destul de putin probleme de natura teologica; de asemenea, nu le cereau ascultatorilor lor sa practice castitatea, saracia si supunerea cu aceeasi strictete cum o faceau ei însisi prin juramânt.

Francisc se considera un mare păcătos; din acest motiv, cu gândul că nu este vrednic, a refuzat să devină preot. A rămas toată viaţa diacon. Francisc a trăit pe timpul cruciadelor, adică luptele creştinilor împotriva musulmanilor care au ocupat Locurile Sfinte.

Francisc era prieten şi cu păsările şi animalele. Se spune că un greier făcea mult zgomot când Francisc se ruga. Odată, a chemat greierul să stea pe degetul său şi i-a spus: “Acum tu să taci până eu mă rog, după aceea poţi să cânţi din nou”. Este cunoscută întâmplarea cu lupul din Gubio, care făcea multă pagubă oamenilor, căci ataca turmele de oi. Francisc, auzind de necazul sătenilor, l-a chemat pe lup; acesta a venit liniştit, iar Francisc l-a certat cu blândeţe; apoi l-a chemat în oraş, unde a rămas până la moarte, căci locuitorii îi dădeau zilnic de mâncare şi lupul a devenit prietenul copiilor.

Cu doi ani înainte de moarte, Francisc a primit stigmatele Mântuitorului, apoi treptat şi-a pierdut şi vederea. A avut dureri foarte mari şi a suportat o operaţie care s-a făcut printr-o tăietură de la ochi la ureche. Fiind întrebat de fraţii săi călugări unde ar dori să fie înmormântat, el a spus că vrea să fie dus pe Colina Iadului, unde erau înmormântaţi cei osândiţi la moarte şi sinucigaşii.

Când Francisc a simţit că se apropie moartea, a rugat să i se recite imnul “Fratelui soare”, la care a adăugat strofa finală închinată “surorii moartea”. Această poezie, imn de preamărire lui Dumnezeu adus de toate creaturile, a deschis drumul limbii italiene în literatură. Colina Iadului s-a transformat în Colina Paradisului, căci aici s-a ridicat marea bazilică a Sfântului Francisc, pe locul unde a fost înmormântat. Francisc a fost numit apostol serafic al iubirii, a practicat în mod eroic toate virtuţile, dar mai cu seamă iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, fiind frate cu toate creaturile. El a înţeles bine cuvintele Mântuitorului: “Ce va folosi omului de va câştiga lumea întreagă, dar sufletul său îl va pierde, sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său!”. Amin!

sursa greco-catolic.ro

Lasati un comentariu