Amintiri răzlețe despre Liceul “Vasile Lucaciu” din Carei

• publicat la: 19 January 2012
Amintiri răzlețe despre Liceul “Vasile Lucaciu” din Carei

Vasile Lucaciu, de la a cărui naștere aniversăm în aceste zile 160 de ani (n. 21 ianuarie 1852, Apa, Comitatul Sătmar – d. 29 noiembrie 1922, Satu Mare) a fost un preot greco-catolic român, militant pentru drepturile românilor din Transilvania. Din anul 1885 a activat ca preot paroh în Șișești, unde a ridicat o biserică monumentală sfințită la 15 august 1890. Avea liceul și studiile teologice făcute la Roma, unde a luat și doctoratul. Activând și ca scriitor politic la “Gazeta de Transilvania” și la “Observatorul”, a avut de suferit represiunea autorităților de la Budapesta care l-au mutat la Losoncz în Ungaria, desființându-i postul parohial din Transilvania. A editat Revista Catolică, primul periodic apărut în limba română la Baia Mare.

Dr. Vasile Lucaciu a fost unul dintre românii care au semnat Memorandumul din 1892. Procesul în care semnatarii Memorandumului au fost acuzați de negarea autorității maghiare și de solicitarea independenței Transilvaniei, i-a adus cei mai mulți ani de închisoare dintre toți condamnații, și anume 5. Prin intervenția directă a Regelui Carol I, ei vor fi eliberați, după un an de temniță, în 1895. În anul 1905 a fost ales cu mare majoritate de voturi deputat de Beiuș în parlamentul de la Budapesta, din partea PNR. Venit în România (Regat) după începutul Primului Război Mondial, a militat intens pentru alierea țării cu Puterile Antantei, pentru a se putea realiza Reîntregirea României. Tot în acest scop a îndeplinit, – trimis de guvernul român – misiuni de prezentare a poziției române în privința situației inacceptabile a românilor majoritari din Transilvania, inclusă în statul austro-ungar. În anul 1918 a fost unul din membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei. La alegerile din 1919 a fost ales deputat în Parlamentul României din partea PNȚ.

Reorganizarea învățământului românesc după formarea statului național unitar român în 1918 s-a concretizat în orașul Carei prin înființarea Liceului “Vasile Lucaciu”.  Începând din anul 1908 funcționa în Carei Şcoala Civilă Maghiară de Stat care s-a transformat în anul 1919 în Gimnaziu Românesc de Stat. La 1 septembrie 1923 ia naştere Liceul “Vasile Lucaciu”. Liceul a primit numele marelui patriot Vasile Lucaciu, care decedase cu un an în urmă, ca o recunoaştere a meritelor sale în afirmarea identităţii naţionale. Începând cu anul şcolar 1929-1930 s-a înfiinţat secţia germană.

Acestă instituţie de învăţământ de stat a reprezentat o şansă reală pentru întreaga zonă, în misiunea de şcolarizare a copiilor la nivel liceal şi trecerea  unora spre învaţământul superior, unii dintre absolvenţi devenind personalităţi ale culturii româneşti. În anul 1948, în urma Reformei Învăţamântului, procesul instructiv-educativ este reorganizat şi ia fiinţă Şcoala Medie Mixtă. La 1 septembrie 1962 Liceul “Vasile Lucaciu” se transformă în Şcoală Generală Nr. 2 cu predare în limba română şi limba maghiară. În 1993 prin Hotărâre ministerială şcoala primeşte din nou numele marelui patriot numindu-se Şcoala cu clasele I-VIII ,, Vasile Lucaciu” Carei.

Printre primii elevi care au urmat cursurile Liceului “Vasile Lucaciu” s-a numărat și tatăl meu, Mărieș Gheorghe (n. 1911 în satul Galoșpetreu, jud. Bihor – d. 1976 Oradea).

El provenea dintr-o familie numeroasă, erau acasă 8 frați, născuți între anii 1900 si 1918. Singura dintre ei care mai este in viață este mezina Iuliana, azi în vârstă de 93 de ani.

Bunicul meu, Mărieș Gavril (n. 1874 – d. 1943) era țăran mijlocaș care își lucra pământul astfel încăt familia lui să aibă din ce trăi relativ bine și fără prea multe griji pentru ziua de mâine. Atunci când copiii lui au devenit ceva mai mărișori, bunicul a luat o decizie înțeleaptă, specifică unui bun gospodar. A hotârăt că singurul copil care va rămâne acasă, care va moșteni casa părintească adică gospodăria cu toate acareturile și cu toate animalele ei domestice, pământul arabil precum și via, să fie fiul cel mai mare, Ioan. Dacă ar fi împărțit bruma lui de avere în mod egal între toți cei 8 copii, fiecare dintre ei ar fi primit insuficient pământ pentru ca să poată duce un trai decent doar din munca câmpului. Ceilalți copiii urmau deci să meargă la școală, să primească educație, pentru ca ulterior să se poată descurca singuri în viață.

Așa a devenit tatăl meu licean înscris în clasa a I-a la 12 ani, la data de 1 septembrie 1923, adică în ziua în care se înființa și Liceul “Vasile Lucaciu” din Carei, asta după ce urmase anterior, în perioada 1918 – 1923 școala primară în satul natal. Aranjamentul organizatoric pentru a putea frecventa cursurile scolare a fost următorul: unul din frații mai mari, Iuliu (n. 1905) care terminase deja liceul, s-a angajat ca funcționar la Spitalul din Carei, a închiriat o parte din casa croitorului local Uhar, în care urmau să locuiască in perioada studiilor școlare frații lui mai mici. În aceea casă au locuit rând pe rând, sau împreună câte o perioadă de timp, frații Alexandru (n. 1909), tatăl meu, Nicolae (n. 1913) și ulterior sora lor Maria (n. 1915). Bunicul meu îi aproviziona periodic cu de-ale gurii din ce producea în gospodăria proprie, iar fratele Iuliu îi ajuta financiar cu acoperirea cheltuielile curente (rechizite, cărți, haine, etc.). Uneori, mai contribuiau financiar și copiii, după puterile lor  (de exemplu câstigând ceva bănuți din meditații). Frații se gospodăreau singuri. Tatăl meu a frecventat primele două clase la Liceul “Vasile Lucaciu” din Carei, apoi s-a transferat la Liceul de stat din Salonta unde a terminat cele 7 clase de liceu, iar în final și-a luat examenul de bacalaureat în sesiunea septembrie 1931 la Oradea. În perioada în care a învățat la Liceul “Vasile Lucaciu” din Carei, directorul liceului a fost Ioan Cheri, iar corpul profesoral era format din Ioan Bălăban, Ioan Bezedea, Alexandru Fechete, Elena Fechete, Ștefan Kecsmar, Iuliu Mezei, Ioan Mille, Corneliu Naum Paraschiv, Ștefan Nagy, Alesa Liban, Augustin Ossian, Cornel Pop, Dumitru Șinca, Ioan Solomajer, Vasile Șuta, Dr. A. F. Tamas, Leontin Ghergariu. In primul an școlar, adică in anul școlar 1923/24 au frecventat cursurile liceului în total 416 de elevi grupați în 8 clase. Dintre aceștia, 176 elevi erau de naționalitate română, 195 erau maghiari (secția maghiară a liceului a funcționat până în anul școlar 1926/27), 43 erau evrei și 3 elevi erau de alte naționalități.

Un caz ceva mai aparte l-a constituit sora mai mică a tatălui meu, Maria Mărieș (n. 1915 Galoșpetreu – d. 1993 Timișoara).

Fiindcă Liceul “Vasile Lucaciu” din Carei era un liceu de băieți, ea nu s-a putut înscrie decât la cursurile de fără frecvență (în perioada 1929 – 1936) deși locuia și ea în orașul Carei, ca și ceilalți frați liceeni. Așa se face că în fotografia tabloului de absovire al clasei ei, ea este singura fată, restul absolvenților fiind băieți.

Am scris aceste câteva rânduri în principal pentru a aduce umilul meu omagiu tuturor dascălilor din Carei care de-a lungul timpului au contribuit la formarea – ca oameni adevărați, a multor generații de elevi. La rândul meu, și eu am fost elev la acest liceu (pe vremea mea, în perioada 1961 – 1965 liceul se numea Școala Mixtă Carei).

Apoi, pentru a demonstra încă o dată, dacă mai este nevoie, că și elevii cu posibilități financiare limitate, au putut, și că pot și acum, în zilele noastre, să învețe carte – dacă vor acest lucru.

La sfârșit, dar nu în ultimul rând, cele de mai sus constituie și un pios omagiu adus strămoșilor mei.

Traversăm în aceste zile o perioadă plină de căutări și de frământări pe plan social, la nivelul întregii țări. Sunt ferm convins că o să trecem cu bine – împreună, și peste această perioadă dificilă pentru foarte mulți dintre noi. Aș vrea să închei cu o “snoavă”, într-un spirit poate ceva mai optimist și mai tolerant.

Printre valorile sau principiile promovate în familia noastră, pe vremea copilăriei mele petrecute la Carei, primul era iubirea între noi.

Al doilea era ideea ca n-ai voie să minți.

Al treilea principiu, moştenit de la Tata Mare, de la bunicul meu Gavril Mărieș, țăran mijlocaş, dar care a fost unul dintre locuitorii de frunte şi fost primar al satului Galoșpetreu, județul Bihor – care ne-a lăsat poruncă să nu ne certăm între noi și “Să nu apună niciodată Soarele peste supărarea noastră.”

Această vorbă am auzit-o când aveam 4 ani de la tatăl meu, Gheorghe Mărieș.

Pe atunci, știam precis că seara, înainte de culcare, înainte de a spune foarte scurta rugăciune “Inger îngerașul meu”, trebuia să mărturisim relele ce le-am făcut, și să fie pace între noi, ca să n-apună cumva Soarele peste mânia noastră.

În consecință, când mă voi duce în seara asta la culcare, “îi voi ierta” din nou pe toți prietenii ce îmi sunt atât de dragi din orașul copilăriei mele dar care poate că m-au uitat de mult, astfel ca să nu apună Soarele peste mânia și peste supărarea mea.

Lucru extrem simplu și pe care vă invit să-l faceți și Dvs. Vă rog frumos, iertați-mă și Dvs.   şi s-auzim numai de bine.

Horia Mărieș

comentarii

de oana la 19 January 2012 - 19:26

Splendid articol! Superbe fotografii! Felicitari!

de Nadas Marta la 19 January 2012 - 20:08

Felicitări !

Foarte frumos scris .

de magyar la 20 January 2012 - 06:02

la / Mi la / Do re la / Mi la
——————————————————————————–
1. Plânge-o mierlă pe păduri, of, of, of
Rob îi Lucaci în lanţuri
Plânge-o mierlă pe păduri, of,of, of
Rob îi Lucaci în lanţuri

R: Pentru sfânta libertate
De care noi n-avem parte
Pentru sfânta libertate
De care noi n-avem parte

2. Nu fi, mierlă, supărată, of, of, of
Nu-i robia ne-ncetată
Nu fi, mierlă, supărată, of, of, of
Nu-i robia ne-ncetată

R: Vine dalba primăvară
Fi-va Lucaci liber iară
Vine dalba primăvară
Fi-va Lucaci liber iară

3. Nu suspina în zadar, of, of, of
Du-mi-te pân’ la Satmar’
Nu suspina în zadar, of, of, of
Du-mi-te pân’ la Satmar’

R: Unde-i Lucaci la-nchisoare
Nu vede nici cer, nici soare
Unde-i Lucaci la-nchisoare
Nu vede nici cer, nici soare

4. Şi îi spune-nchinăciune, of, of, of
De la-ntreaga naţiune
Şi îi spune-nchinăciune, of, of, of
De la-ntreaga naţiune

R: Că el mândru s-a luptat
Ca român înflăcărat
Că el mândru s-a luptat
Ca român înflăcărat

de Tudor Dorina la 20 January 2012 - 08:01

Frumos scris articolul.

de Nicoleta la 20 January 2012 - 08:27

Mesajul pe care il transmiteti este minunat! In furtuna grijilor de zi cu zi uitam ca trupul are suflet si, la randul sau, trebuie hranit. Trupul se hraneste cu alimente, sufletul se hraneste cu bunatate ( “Sa nu apuna soarele pe supararea noastra” – ati spus asa de frumos), iar mintea se hraneste cu munca intelectuala. E usor sa ne plangem ca nu aveme de unele, de altele, e mult mai greu sa ne raspundem la intrebarea “ce-am facut sa remediem acest lucru?”. Aveti dreptate scoala cere sacrificiu de timp, de bani, uneori de bunastare, pe care o sacrifici sa ai bani sa urmezi o scoala mai inalta. Acest lucru ar trebui sa-i invatam pe copiii nostri. Sper sa si reusim. Va multumim, domnule Maries, pentru acest ragaz de cultura si bune invataturi.

de Tania Scarlat la 20 January 2012 - 09:39

O ZI BUNA,VA DORESC!.

Foarte documenat articol,imi place in mod deosebit, mai ales, ca este despre Carei, zona limitrofa Satului Mare.
Indeosebi, de remarcat sunt fotografiile care ilustreaza articolul si “zona de suflet” daca o pot numi asa, a principiilor moştenite de la Tata Mare – bunicul Gavril Mărieş, unul dintre locuitorii de frunte, ai satului Galoşpetreu, judeţul Bihor. Toate perceptele, sunt de luat in seama; dar cel mai deosebit mi s-a parut: “Să nu apună niciodată Soarele peste supărarea noastră.”, care a fost lăsat cu poruncă. Imi pare bine, sa va cunosc si prin intermediul acestor scrieri, mai ales ca avem afinitati comune in ale scrisului, atat din partea mea, cat si a sotul meu.
Astept, sa mai lecturez asemenea bijuterii – document, si nu numai!
Cu stima,

Tania Scarlat

de Horia Mărieș la 20 January 2012 - 09:52

Mulțumesc din inimă pentru aprecieri, sunt efectiv impresionat să constat că modestele mele rânduri au găsit ecou. Sper să ne mai reîntâlnim cândva, măcar pe acest site, dacă altfel nu se va putea. Cu multă stimă si dragoste, vă doresc numai cele bune. Horia Mărieș, București, 20 ianuarie 2012.

PS Mi-au placut mult versurile postate de magyar la 20 January 2012 – 06:02
la / Mi la / Do re la / Mi la. Auzisem de aceste versuri, dar e prima data cand le citesc. Aceata postare imi aduce aminte de Grigore Lese – Cantecul care ne-a insotit istoria #3:
http://www.youtube.com/watch?v=Ye8cwYyE9OU&feature=related

de GROSSGLOCKNER la 20 January 2012 - 09:59

“Sa nu apuna soarele peste supararea voastra” … este parca din Vechiul Testament sau dintr-o scrisoare a Sfantului Pavel. Impresionant, imi aminteste de bunici, o lume apusa… Sanatate si noroc D-le Maries!

de Horia Mărieș la 20 January 2012 - 10:01

Completare la postarea lui @magyar la 20 January 2012 – 06:02

Marinela Zegrean – Plange mierla prin paduri (Doina lui Lucaciu)
http://www.youtube.com/watch?v=zfBYC8EhKj8

de Horia Mărieș la 20 January 2012 - 10:24

Aveti perfecta dreptate D-le Grossglockner, este intr-adevar un citat biblic.

http://www.medieredispute.ro/171/sa-nu-apuna-soarele-peste-minia-voastra/

“Nu te mania pe nimeni, chiar daca cineva te-a jig­nit foarte tare, “caci mania omului nu lucreaza drep­tatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 20); “Soarele sa nu apuna peste mania voastra… Orice amaraciune si su­parare, si manie, si izbucnire, si defaimare sa piara de la voi, impreuna cu orice rautate. Ci fiti bun intre voi si milostivi, iertand unul altuia, precum si Dumnezeu v-a iertat voua in Hristos” (Efeseni 4, 26, 31-32).” Epistola catre Efeseni a Sfantului Apostol Pavel.

Profit de acest prilej, pentru a va dori si Dvs., multa sanatate si numai bine, stimate D-le GROSSGLOCKNER.

de GROSSGLOCKNER la 20 January 2012 - 11:09

Minunata organizarea in familie, se poate si cand sunt multi copii. Impreuna cu bunicul matern si cu tatal meu am fost de multe ori in casa Croitorului Uhar, de pe strada Horia. Ma impresiona cat de scunda era, chiar daca eram doar copil. Acum nu mai exista, fiul d-lui Uhar (lucrator la CFR)a ridicat in loc o casa cu etaj dar fetele-i sunt plecate in Germania parca, e nelocuita.Fiind fost elev la Vasile Lucaciu cunoasteti desigur foarte bine zona.
Ca sa vedeti ce poate declansa o minunata poveste si lectie de viata a predecesorilor nostri!!! Nu doar sa ne plangem, ci sa gasim si solutii! Dar de aratat raul sa-l aratam si sa nu uitam niciodata ca suntem romani in Romania. De fapt nici nu putem uita!!!
Nu va retin mai mult, inca o data Sanatate si Noroc! Cu Stima!

de Horia Mărieș la 20 January 2012 - 12:01

D-le GROSSGLOCKNER, daca veti dori sa ma contactati candva – oricand – atunci cand veti avea timp, iata mai jos adresa mea de email. Nu am absolut nici un motiv sa ma ascund, sau sa par un anonim oarecare, sunt foarte impacat cu viata mea, asa buna – sau asa rea, cum a putut ea sa fie, sau cum am outut eu sa mi-o fac. Eu l-am cunoscut (si am jucat handbal cu el) pe Pityu Uhar. Era mai mare parca cu vre-o 2 ani decat mine. Nu stiu ce a devenit in viata, nu stiu care a fost destinul lui, nu stiu daca mai este sau nu in Carei, nu stiu daca el este cel pe care-l pomeniti (lucrator la CFR). Prin anii ’60 insa, era un jucator absolut remarcabil de handbal (in echipa liceului).

de Manuela la 22 January 2012 - 18:04

Un articol deosebit care ne ofera posibilitatea de a afla secvente din viata de scolar de acum zeci de ani.Nu oricine putem sa urmeze un luceu si totusi unii faceau mari sacrificii pentru a se instrui in timp ce acum,multi dispun de posibilitati materiale dar nu mai depun acelasi efort in asimilarea informatiilorm primite in scoala.Felicitari autorului si asteptam si alte episoade.

de stefan gnandt la 2 February 2012 - 09:02

Mi-a facut bine, sa citesc….! Cu respect, Stefan Gnandt

de Horia Mărieș la 2 February 2012 - 09:54

Mii de multumiri Domnule Stefan Gnandt.
Nici nu va puteti inchipui cate placere imi face sa privesc uneori (in fotografii) lucrarile (picturile) Dvs.
Regret ca pana acum n-am avut posibilitatea sa le vad “live”, dar viata noastra este lunga si nu se stie niciodata :-)
Dvs si multi alti nativi careieni ca si Dvs. sunteti cei care meritati tot respectul, fiindca Dvs si altii asemenea Dvs o sa ramaneti pururi in istoria artelor.
Va doresc multa sanatate si multa putere de munca in continuare. Tot respectul.

de stefan gnandt la 2 February 2012 - 16:02

Multumesc.
La 17.06.2012 vernisajul expozitiei mele personale in sala de expozitii a Castelului, ca. orele 12:00, cine stie, poate aveti un drum prin nord- vestul Transilvaniei…
(Ocazia: anul acesta indeplinesc si eu 60 de ani…)
Cu respect,
Stefan Gnandt

de stefan gnandt la 3 February 2012 - 07:51

…scuze: “implinesc…”…

de Horia Mărieș la 3 February 2012 - 08:31

@Stefan Gnandt,

Sa fiti sanatos si multi alti ani si de acum inainte (inca pe atat). :-)
O sa fac tot ce este omeneste posibil ca sa fiu prezent la vernisaj pe 17.06.2012 la Carei. Mi-ar face o deosebita placere.

Lasati un comentariu