Pagina principala / Istoric, Stirea Zilei / Amintiri răzlețe despre Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei

Amintiri răzlețe despre Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei

Vasile Lucaciu, de la a cărui naștere aniversăm în aceste zile 160 de ani (n. 21 ianuarie 1852, Apa, Comitatul Sătmar – d. 29 noiembrie 1922, Satu Mare) a fost un preot greco-catolic român, militant pentru drepturile românilor din Transilvania. Din anul 1885 a activat ca preot paroh în Șișești, unde a ridicat o biserică monumentală sfințită la 15 august 1890. Avea liceul și studiile teologice făcute la Roma, unde a luat și doctoratul. Activând și ca scriitor politic la „Gazeta de Transilvania” și la „Observatorul”, a avut de suferit represiunea autorităților de la Budapesta care l-au mutat la Losoncz în Ungaria, desființându-i postul parohial din Transilvania. A editat Revista Catolică, primul periodic apărut în limba română la Baia Mare.

Dr. Vasile Lucaciu a fost unul dintre românii care au semnat Memorandumul din 1892. Procesul în care semnatarii Memorandumului au fost acuzați de negarea autorității maghiare și de solicitarea independenței Transilvaniei, i-a adus cei mai mulți ani de închisoare dintre toți condamnații, și anume 5. Prin intervenția directă a Regelui Carol I, ei vor fi eliberați, după un an de temniță, în 1895. În anul 1905 a fost ales cu mare majoritate de voturi deputat de Beiuș în parlamentul de la Budapesta, din partea PNR. Venit în România (Regat) după începutul Primului Război Mondial, a militat intens pentru alierea țării cu Puterile Antantei, pentru a se putea realiza Reîntregirea României. Tot în acest scop a îndeplinit, – trimis de guvernul român – misiuni de prezentare a poziției române în privința situației inacceptabile a românilor majoritari din Transilvania, inclusă în statul austro-ungar. În anul 1918 a fost unul din membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei. La alegerile din 1919 a fost ales deputat în Parlamentul României din partea PNȚ.

Reorganizarea învățământului românesc după formarea statului național unitar român în 1918 s-a concretizat în orașul Carei prin înființarea Liceului „Vasile Lucaciu”.  Începând din anul 1908 funcționa în Carei Şcoala Civilă Maghiară de Stat care s-a transformat în anul 1919 în Gimnaziu Românesc de Stat. La 1 septembrie 1923 ia naştere Liceul „Vasile Lucaciu”. Liceul a primit numele marelui patriot Vasile Lucaciu, care decedase cu un an în urmă, ca o recunoaştere a meritelor sale în afirmarea identităţii naţionale. Începând cu anul şcolar 1929-1930 s-a înfiinţat secţia germană.

Acestă instituţie de învăţământ de stat a reprezentat o şansă reală pentru întreaga zonă, în misiunea de şcolarizare a copiilor la nivel liceal şi trecerea  unora spre învaţământul superior, unii dintre absolvenţi devenind personalităţi ale culturii româneşti. În anul 1948, în urma Reformei Învăţamântului, procesul instructiv-educativ este reorganizat şi ia fiinţă Şcoala Medie Mixtă. La 1 septembrie 1962 Liceul „Vasile Lucaciu” se transformă în Şcoală Generală Nr. 2 cu predare în limba română şi limba maghiară. În 1993 prin Hotărâre ministerială şcoala primeşte din nou numele marelui patriot numindu-se Şcoala cu clasele I-VIII ,, Vasile Lucaciu” Carei.

Printre primii elevi care au urmat cursurile Liceului „Vasile Lucaciu” s-a numărat și tatăl meu, Mărieș Gheorghe (n. 1911 în satul Galoșpetreu, jud. Bihor – d. 1976 Oradea).

El provenea dintr-o familie numeroasă, erau acasă 8 frați, născuți între anii 1900 si 1918. Singura dintre ei care mai este in viață este mezina Iuliana, azi în vârstă de 93 de ani.

Bunicul meu, Mărieș Gavril (n. 1874 – d. 1943) era țăran mijlocaș care își lucra pământul astfel încăt familia lui să aibă din ce trăi relativ bine și fără prea multe griji pentru ziua de mâine. Atunci când copiii lui au devenit ceva mai mărișori, bunicul a luat o decizie înțeleaptă, specifică unui bun gospodar. A hotârăt că singurul copil care va rămâne acasă, care va moșteni casa părintească adică gospodăria cu toate acareturile și cu toate animalele ei domestice, pământul arabil precum și via, să fie fiul cel mai mare, Ioan. Dacă ar fi împărțit bruma lui de avere în mod egal între toți cei 8 copii, fiecare dintre ei ar fi primit insuficient pământ pentru ca să poată duce un trai decent doar din munca câmpului. Ceilalți copiii urmau deci să meargă la școală, să primească educație, pentru ca ulterior să se poată descurca singuri în viață.

Așa a devenit tatăl meu licean înscris în clasa a I-a la 12 ani, la data de 1 septembrie 1923, adică în ziua în care se înființa și Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei, asta după ce urmase anterior, în perioada 1918 – 1923 școala primară în satul natal. Aranjamentul organizatoric pentru a putea frecventa cursurile scolare a fost următorul: unul din frații mai mari, Iuliu (n. 1905) care terminase deja liceul, s-a angajat ca funcționar la Spitalul din Carei, a închiriat o parte din casa croitorului local Uhar, în care urmau să locuiască in perioada studiilor școlare frații lui mai mici. În aceea casă au locuit rând pe rând, sau împreună câte o perioadă de timp, frații Alexandru (n. 1909), tatăl meu, Nicolae (n. 1913) și ulterior sora lor Maria (n. 1915). Bunicul meu îi aproviziona periodic cu de-ale gurii din ce producea în gospodăria proprie, iar fratele Iuliu îi ajuta financiar cu acoperirea cheltuielile curente (rechizite, cărți, haine, etc.). Uneori, mai contribuiau financiar și copiii, după puterile lor  (de exemplu câstigând ceva bănuți din meditații). Frații se gospodăreau singuri. Tatăl meu a frecventat primele două clase la Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei, apoi s-a transferat la Liceul de stat din Salonta unde a terminat cele 7 clase de liceu, iar în final și-a luat examenul de bacalaureat în sesiunea septembrie 1931 la Oradea. În perioada în care a învățat la Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei, directorul liceului a fost Ioan Cheri, iar corpul profesoral era format din Ioan Bălăban, Ioan Bezedea, Alexandru Fechete, Elena Fechete, Ștefan Kecsmar, Iuliu Mezei, Ioan Mille, Corneliu Naum Paraschiv, Ștefan Nagy, Alesa Liban, Augustin Ossian, Cornel Pop, Dumitru Șinca, Ioan Solomajer, Vasile Șuta, Dr. A. F. Tamas, Leontin Ghergariu. In primul an școlar, adică in anul școlar 1923/24 au frecventat cursurile liceului în total 416 de elevi grupați în 8 clase. Dintre aceștia, 176 elevi erau de naționalitate română, 195 erau maghiari (secția maghiară a liceului a funcționat până în anul școlar 1926/27), 43 erau evrei și 3 elevi erau de alte naționalități.

Un caz ceva mai aparte l-a constituit sora mai mică a tatălui meu, Maria Mărieș (n. 1915 Galoșpetreu – d. 1993 Timișoara).

Fiindcă Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei era un liceu de băieți, ea nu s-a putut înscrie decât la cursurile de fără frecvență (în perioada 1929 – 1936) deși locuia și ea în orașul Carei, ca și ceilalți frați liceeni. Așa se face că în fotografia tabloului de absovire al clasei ei, ea este singura fată, restul absolvenților fiind băieți.

Am scris aceste câteva rânduri în principal pentru a aduce umilul meu omagiu tuturor dascălilor din Carei care de-a lungul timpului au contribuit la formarea – ca oameni adevărați, a multor generații de elevi. La rândul meu, și eu am fost elev la acest liceu (pe vremea mea, în perioada 1961 – 1965 liceul se numea Școala Mixtă Carei).

Apoi, pentru a demonstra încă o dată, dacă mai este nevoie, că și elevii cu posibilități financiare limitate, au putut, și că pot și acum, în zilele noastre, să învețe carte – dacă vor acest lucru.

La sfârșit, dar nu în ultimul rând, cele de mai sus constituie și un pios omagiu adus strămoșilor mei.

Traversăm în aceste zile o perioadă plină de căutări și de frământări pe plan social, la nivelul întregii țări. Sunt ferm convins că o să trecem cu bine – împreună, și peste această perioadă dificilă pentru foarte mulți dintre noi. Aș vrea să închei cu o „snoavă”, într-un spirit poate ceva mai optimist și mai tolerant.

Printre valorile sau principiile promovate în familia noastră, pe vremea copilăriei mele petrecute la Carei, primul era iubirea între noi.

Al doilea era ideea ca n-ai voie să minți.

Al treilea principiu, moştenit de la Tata Mare, de la bunicul meu Gavril Mărieș, țăran mijlocaş, dar care a fost unul dintre locuitorii de frunte şi fost primar al satului Galoșpetreu, județul Bihor – care ne-a lăsat poruncă să nu ne certăm între noi și „Să nu apună niciodată Soarele peste supărarea noastră.”

Această vorbă am auzit-o când aveam 4 ani de la tatăl meu, Gheorghe Mărieș.

Pe atunci, știam precis că seara, înainte de culcare, înainte de a spune foarte scurta rugăciune „Inger îngerașul meu”, trebuia să mărturisim relele ce le-am făcut, și să fie pace între noi, ca să n-apună cumva Soarele peste mânia noastră.

În consecință, când mă voi duce în seara asta la culcare, „îi voi ierta” din nou pe toți prietenii ce îmi sunt atât de dragi din orașul copilăriei mele dar care poate că m-au uitat de mult, astfel ca să nu apună Soarele peste mânia și peste supărarea mea.

Lucru extrem simplu și pe care vă invit să-l faceți și Dvs. Vă rog frumos, iertați-mă și Dvs.   şi s-auzim numai de bine.

Horia Mărieș

comentarii