Pagina principala / Opinii / Dan Dungaciu: Ispita maghiară şi presiunea rusă

Dan Dungaciu: Ispita maghiară şi presiunea rusă

Politicienii români se află astăzi in situaţia unui fotbalist care joacă doar cu ochii la minge. Driblează tot ce le iese in cale, se agită incrâncenat si bezmetic, incercând, obstinat, să nu piardă posesia balonului.

In haosul acesta nimeni nu pare a mai ridica privirea. Mingea devine scop in sine, privirea rămâne ţintuită la pământ, fără să mai conteze incotro ne duc driblingurile si fentele halucinante. Intr-un asemenea context, orizontul se ingustează periculos, mizele devin locale si personale, proiectele se transformă in angoase si obsesii private. Nu e de mirare că, deseori, ajungem să ne invartim in cerc.

Si, totusi, suntem după 20 de ani de la prăbuşirea sistemului sovietic intr-un punct nodal in care se plămădesc realităţi care ne vor decide traiectoria pe cel putin incă pe atât. In acest moment, lipsa perspectivei si a orizontului este grava si de neiertat.

Nu vom desena aici tabloul intreg, vom invoca doar doua episoade, dintr-o serie lunga, care au trecut nesesizate, asa cum ne-am obisnuit deja cu tot ce se petrece deasupra solului politic autohton.

Cine si ce „ne face mai puternici”?

Zilele acestea, intr-o publicatie de la Bucuresti, ministrul de Externe a Ungariei, Janos Martony ofera un interviu in care, dupa o pledoarie subtila, rosteste o fraza succinta precum un manifest maghiar de politica externa: „Autonomia [teritoriala] s-ar putea sa va faca mai puternici ca stat national”.

Patru lucruri ar trebuie discutate apropo de acest interviu.

Primul tine de momentul acestuia. Tocmai acum, cand Ungaria se afla sub asediul Uniunii Europene, ministrul de Externe incepe, subit, sa cocheteze vivace si vizibil cu partea romana si gaseste timp pentru o discutie ampla in presa romana. O coincidenta? Nu chiar.

Iar ratiunile nu tin atat de istorie, cat de prezent. In conditiile izolarii internationale a Ungariei, pe de-o parte, si a tensiunilor din Romania, pe de alta, Budapesta are toate motivele sa insiste pe o asociere cu Bucurestiul. Ideea maghiara e simpla: ambele state au fost „parate” la Bruxelles, chiar daca la nivele incomparabile, sunt discutate in legatura cu deficitul democratic, au carente si probleme de functionare. Ca o asemenea asociere este abuziva nu mai conteaza. Importanta este asocierea, faptul ca Ungaria nu mai este singura!

Tocmai de aceea tentative romanesti de a pune cele doua state „la pachet” sunt iresponsabile si nu au nicio scuza (a se vedea singura luare de pozitie publica pe aceasta tema: Institutul GeoPol: Asocierea Romania-Ungaria, neintemeiata si iresponsabila)

A doua chestiune tine de oportunitatea pe care o asociere a Romaniei cu Ungaria ar oferi-o sustinatorilor Budapestei, care realizeaza acum ca nu o mai pot sprijini in mod direct. Imaginea lui Viktator – cum i se spune – Orban este negativa, dar puseul anti-unguresc de la Bruxelles poate fi diluat doar prin asocierea cu un stat vecin. Lobby-ul maghiar ramane consistent – Uniunea Pan Europeana, de pilda – iar melodia „Ungaria” in loc de „Republica Ungara” suna bine in urechile celor cu nostalgii istorice inca purulente.

Si vestea cea proasta este ca NU pentru asemenea puseuri iredentiste a fost sanctionata Ungaria la Bruxelles. De fapt, reactia oficialilor europeni la reformele nedemocratice trecute prin parlamentul maghiar a fost initial palida. Ceea ce a iritat la culme Bruxellesul a fost, in primul rand, alterarea independentei Bancii Centrale nationale.

Punerea ei sub controlul Guvernului inseamna ca toate institutiilor financiare – indiferent de moneda in care lucreaza -, dar si a subsidiarelor bancilor din Austria si Germania intra sub controlul Guvenului, deci al lui FIDESZ. Iar cand bancile occidentale s-au sesizat, Bruxelles-ul a inceput sa intre urgent in trepidatie si sa declanseze sanctiunile.

In al treilea rand, este de sesizat declaratia in sine si haloul acesteia. Va imaginati un ministru de externe roman care sa spuna, apropo de Basarabia si Bucovina, de pilda: „lumea ar trebui sa fie mai intelegatoare cu Romania din cauza necazurilor si ranilor noastre psihologice”? Evident, nu.

Dar un Janos Martony a spus-o fara sa clipeasca. Dincolo de patetismul unei asemenea formulari, pe plan intern devine evident ca ideea de „autonomie teritoriala” este capatul unui sir de revendicari maghiare care s-au derulat in trepte, sistematic, de fiecare data „partea romana” primind asigurari ca fiecare revendicare era, evident, ultima! Dar nu a fost sa fie.

Eroarea strategica a celor care au crezut ca o cooptare a UDMR la guvernare va topi – prin responsabilizare – spirala revendicarilor este astazi evidenta. Iar astazi e limpede ca, daca echivalentul Kosovo in Romania nu mai este Transilvania, el se doreste a fi entitatea definita de cele (cel putin) doua judete, Harghita si Covasna (plus, partial, Mures). Este interesant de urmarit de acum inainte care sunt reactiile liderilor maghiari din Romania fata de declaratiile si actiunile autoritatilor de la Budapesta. Pana acum nu exista niciuna. Oare de ce?

In al patrulea rand, declaratia ministrul de externe ungur face transparenta ideea autonomiei teritoriale ca proiect de politica externa a Ungariei. Chestiunea nu e deloc noua, evident. In martie 2009, Zsolt Nemeth, pare-se viitorul ministru de Externe al Ungariei, spunea explicit referindu-se la un alt dosar cel putin la fel de complicat: „…este foarte important sa se realizeze o autonomie teritoriala in ceea ce priveste Transnistria”. Evident ca strategia de biliard a lui Zsolt Nemeth viza exact acelati lucru pe care il spune in 2011 Janos Martony. Nici R. Moldova nici Transnistria nu au fost si nici nu sunt pentru diplomatia maghiara scopuri in sine.

sursa ziare.com