Pagina principala / Opinii / De ce nu are România destinul Franţei

De ce nu are România destinul Franţei

O primă trăsătură constantă, care explică aproape toate diferentele, este că francezilor le pasă de ţara lor si acţionează pentru ea, nu se multumesc doar să isi contemple destinul.

In timp ce nouă ne place mai degrabă să ne plângem soarta aspră, să medităm la conspiratia universală si să ne lăudăm cu graţia divină pe care o vom primi după viata cu cea mai scăzută speranţă din lume. Toate elementele constitutive ale etosului nostru par să ne impingă doar inspre non-acţiune.

Adevăraţi budişti ai estului, ne diferenţiem fundamental de seminţiile vestului in primul rând prin implinirea pe care o găsim in non-actiune. „A face nimic” este pe punctul de a deveni adevărata religie a noastră.

Constatarea a ajuns atat de tocita in cliseele insuportabile ale istoriei noastre mioritice, incat s-a extins pana in fibra moleculara. Nu e totusi mai putin adevarata. Nu e metafizica incarcata de poezie si goala de continut. Dimpotriva. Se poate masura atat de riguros ca rezultatul poate fi exprimat printr-un numar cat se poate de exact.

Franta e un bun model de comparatie. Ar fi putut fi la fel de bine oricare alta tara din vest – diferenta fundamentala ar fi fost aceeasi. Cand ei actioneaza, noi privim. Cand ei mediteaza, noi ne plangem si cersim. Cand ei reglementeaza, noi pregatim exceptiile. Si lista poate continua.

Avem cel putin inventivitate, pentru ca am fost in stare sa opunem aproape fiecarei trasaturi europene cate un „specific local”. Insa Franta este astazi un exemplu perfect pentru ca o anumita particularitate a alegerilor de acolo scoate si mai bine in evidenta lipsurile noastre.

Pentru ca iubim sa ne prezentam ca „sora mai mica” a Frantei si pentru ca lipsa de activitate a produs cele mai bizare si fortate asemanari, sa privim o clipa rezultatele alegerilor primului tur al prezidentialelor din Hexagon. Nu are aici importanta CUM au votat francezii, cum si-au impartit sperantele sau cum si-au rezolvat frustrarile, ci relevant este modul in care s-au prezentat la vot.

Peste 80% dintre francezii cu drept de vot s-au prezentat duminica la urne ca sa isi exercite dreptul de a-si decide viitorul.

Un procent considerat (oarecum) a fi ridicat, insa doar pentru ca asteptarile erau mult mai pesimiste, nu pentru ca traditia ultimilor ani ar fi condus logic la o prezenta scazuta la vot. Dimpotriva. Doar la ultimele alegeri prezidentiale, in Franta, s-au prezentat la sectiile de vot si peste 85% dintre electori.

In Romania, cifrele vorbesc de la sine. La parlamentarele din 2008, s-au prezentat la vot 39,2% dintre alegatori, iar la prezidentialele din 2009 putin peste jumatate – 53%.

Cifre scazute ale prezentei la vot se inregistreaza nu doar in Romania, ce-i drept, ci in mai multe state din fostul bloc comunist. In tari unde, probabil, dezamagirea fata de „beneficiile” aduse de libertate s-a instalat mai mult sau mai putin la fel de repede. Comparatia functioneaza perfect si viceversa – in Germania o singura data, dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, s-au prezentat sub 80% dintre persoanele cu drept de vot.

In Romania insa euforia manifestarii libertatii s-a stins rapid. Daca pe 20 mai 1990 s-au prezentat la urne peste 86% dintre romanii cu drept de vot, in 1996 au votat doar 76% dintre alegatori, pentru ca in 2000 doar 65% dintre persoanele inscrise pe liste sa mai voteze.

Tendinta a fost constanta si a urmat cu fidelitate gradul deziluziilor provocate de intreaga clasa politica in ansamblul ei. Importanta este si ultima scadere de la 58,9%, in 2004, la minimul istoric de 39%, patru ani mai tarziu.

Prabusirea ilustreaza perfect dezamagirea produsa de toate partidele importante care se perindasera pana atunci la putere. Insa exprima la fel de fidel si filosofia de viata a romanului in clipa in care se izbeste de primul insucces – intoarcerea in contemplatio.

In loc sa actioneze cu si mai multa patima, alegatorul clasic roman se imbata cu greata si lehamite pana in ziua votului, dupa care se intreaba „eu cu cine votez?”

Nepasandu-le de viata publica si politica a cetatii lor, majoritatea romanilor isi lasa astfel soarta si destinul, oricare ar fi si orice ar insemna ele, pe mana unei minoritati gata oricand sa iasa din casa nu atat pentru a-si exprima credinta, frustrarea sau speranta, cat mai ales pentru a se intoarce cu o plasa si o poza cu stampila pe care a pus-o dupa cum i-au dictat binefecatorii sai de-o zi.

Ce sa ne mai pese de urmatorii patru ani! Suntem prea scarbiti pentru a ne mai ridica din pat. Nu mai avem putere decat pentru a ne plange zi de zi din urmatorul mandat pentru viata pe care ne-o fura mereu aceiasi politicieni fata de care ne leaga o complicitate infractionala. O adevarata fratie a hotiei si minciunii, a lenei si a dezgustului reciproc. O conjuratie a inteleptilor, unde doar fraierii muncesc, iar smecherii traiesc din ce fura de la primii.

O comoditate si o lasitate care devin complice si formeaza cercul vicios care ne guverneaza existenta de 22 de ani. Si din care nu putem iesi pentru ca „stim dinainte” unde ajungem.

sursa ziare.com