Eminescu al Teiului cel sfânt

• publicat la: 16 June 2012
Eminescu al Teiului cel sfânt
Ceea ce cred ca leagă in aceste zile New York-ul de România este teiul. Teiul inflorit. Care si acolo, si aici este la fel. Când miros teiul aici, parcă il miros si acolo, in tara mea. Toată natura de pe strada unde locuiesc, toate parcurile, toate drumurile sunt pline de tei infloriti. Natura este un imens tei inflorit. Iar aerul, un balsam. Peste tot flori de tei si mirosul lor imbatator.
Merg pe strazile newyorkeze, merg prin Central Park, si simt cum ploua cu flori de tei, ca in “Dorinta” lui Eminescu:
Iar in păr infiorate,
Or să-ti cadă flori de tei.
Sau:
Flori de tei deasupra noastră
Or sa cadă rânduri-rânduri.
Evident, noi, românii, avem o sensibilitaea deosebită legată de acest copac, fiindca atunci cand zicem tei, zicem Eminescu, zicem Teiul lui Eminescu, zicem Copou, zicem Sărbătoarea Teiului, care are loc la Iasi, la Copou, pe  15 iunie, ziua trecerii poetului intru cele eterne, desăvârşite.
Nu e oare semnificativ si faptul că Eminescu e inmormântat la umbra unui tei in cimitrul Bellu?! Poate drept răsplată că el insusi plantase doi tei in curtea casei din Ipotesti, cum ii povestise lui Creangă.
Teiul, teii infloriti, imbătători, pe care ii intalnesc in cale, care imi bucura fiinta atunci cand deschid fereastra, sub care am doi tei, unul mai tânăr, altul cu o coroana impărătească, imi aduc brusc aminte de copilăria mea. Care are drept icoana teii. Teii, cand infloresc. E un miros pe strada mea din Midtown, asa cum era vara in Galati pe strada Domnească, strada teilor, o minune, o frumusete! Asa ceva nu am mai văzut decât la Berlin, pe Unter den Linden.
Si nu mă mir că Marlene Dietrich, care trăise la Berlin si era bolnavă după tei, când a venit in America, nu se putea obisnui, fiindca nu erau tei.
Poate unde a trait ea, la Hollywood, dar aici, in Manhattan, pe toate strazile, dar mai ales in Schurz Park, sunt o multime de tei. Si la inceputul lui iunie, când infloresc, e un miros imbătător, care te adoarme mergând. Asa cum il adormise si pe Florin, fiul de impărat din prima varianta a “Luceafărului”: el s-a dat jos de pe cal sub un tei, s-a culcat pe iarba, “Din tei se scutur’ flori in a lui plete”, care l-au adormit.
Cu o anumita specie de tei inforit, un tei de campie, incepe vara si cu alta specie, tei de munte, se termina.
Parintii nostri, românii, considerau teiul un pom sfânt. De aceea el nu poate fi fulgerat sau trăsnit. Si s-a constatat stiintfic că are un magnetism special, care face să indepărteze de el furtuna. O astfel de solutie, teiul, l-ar fi salvat si pe eroul din minunatul film al lui Jeff Nichols “Take Shelter” (2011), l-ar fi vindecat de obsesia de care sufera, aparitia iminenta a unei furtuni distrugatoare. Cine are tei, are casa  ocrotită.
Nu intâmplător Eminescu a imaginat in poema “Dochia si ursitoarele” o legendă a neamului românesc născut din tei. Insăşi casa Dochiei e străjuită de “doi tei ca niste frati”. Ea doarme la umbra ramurilor de tei si visează cum “teiul vechi i se deschide” si din el ies ursitoarele, cu stea in frunte, care ii menesc pruncului sau nemurirea. Apoi zânele se intorc de unde au iesit si “teiul vechi se reinchide”. Ideea reapare si in poezia autobiografica “Fiind băiet păduri cutreieram”, când imagineaza cum “teiul vechi mi se deschide” si “din el iesi o tânără crăiasă”.
Poetul i-a atribuit teiului puteri magice, facand din el un mit al dragostei si vitalitatii.
Asa se explica poate si faptul că teiul lui Eminescu, desi cu lemnul tot mort, a inviat ca prin minune. S-a petrecut ceva ce botaniştii nu pot explica. Două rădăcini aditive s-au strecurat pe lângă plomba care s-a pus in trunchiul gol al teiului si au devenit rădăcini principale, care hrăneasc acum tot teiul, il tin in viaţă.
La creştini, teiul e considerat protector al casei. Se culeg crengute de tei si se pun in prag, ca să alunge spectrele si furtuna. Teiul e simbol al seninătăţii, dar si al bunătăţii. Dovada ca din lemn de tei se fac stupii, foarte iubiti de albine.
Teiul a fost muza pentru poeti si cantareti (cele mai bune chitare sunt din lemn de tei), iar pentru vraci, leac, panaceu universal. Tot ce e din el, coaja, frunza, flori, este terapeutic, se poate preschimba in leac. Mi-aduc aminte cum unchiul meu punea flori de tei la macerat pentru a face un medicament impotriva racelii si gutei.
Dar teiul este mai ales pomul indragostitilor. Cum este Teiul lui Eminescu din Copou. Câţi indrăgostiti nu au simtit ploaia florilor de tei?! Poeziile de dragoste ale poetului se petrec in codri, pe sub tei! O, si ce minune e faimosul poem “Făt-Frumos din tei”! Când Blanca il vede in codrul in care fuge pe Făt Frumos, poetul ii face portretul dintr-o linie: “Flori de tei in păru-i negru”. Ce cromatica, galben si negru, pe fondul verde al pădurii!
O, câte amintiri nu ne leagă de tei! Mi-aduc aminte cum mă trimitea mama, prin luna mai, sa aduc frunze proaspete de tei, frunze tinere, fragede, pe care le folosea la impăturit sarmalele, in locul frunzelor de viţă de vie, pe care nu le avea. Iar când teii infloreau, o nebunie, toti, cu mic cu mare, porneam sa culegem flori de tei.
Aici stau copacii doldora de flori si raman asa pana vine o ploaie sau vantul si se scutura. Dar la noi, toti culegeau flori de tei, le puneau la uscat si le foloseam la ceai, pe care cei batrani il beau cand aveau tensiune sau indigestie. Ceaiul de tei natural, o minune!
Aici insa, am observat, nimeni nu culege flori de tei. Doar spala cu furtunul trotuarul pe care s-au depus florile cazute. Eu am cules. Dar mirosul in casa te imbolnăveste. Trebuie să scoti punga cu tei pe balcon, să poţi dormi noaptea. Am si acum pe degete senzatia lipiciului de la flori. Au in ele un ulei special, din care se fac anumite leacuri.
Să nu stie americanii ce roluri terapeutice au florile de tei? Imposibil. Aici medicina naturistă e foarte dezvoltata. Dar poate ca nu sunt copacii potriviti, fiindcă sunt mai multe soiuri de tei si e posibil ca sa nu fie toate florile la fel de bune. Nu stiu, nu mă pricep. Am să intreb un farmacist.
Insă la noi, in Bădălan, toată lumea avea in casă, pe jos, in camerele de la fata, ziare pe care erau puse la uscat florile de tei.
Si parca văd, cum venea vara, mama mă si trimitea pe strada Domnească să adun flori de tei. Si, dupa ce trageam cu ochiul la statuia lui Eminescu, statuia lui Storck, prima din tara care i s-a inchinat poetului, mă urcam in câte un copac si umpleam traista pe care o aveam la gat. Uneori era aceeasi traista in care puneam si pestele cand ma duceam in balta. Si panza care avea miros de peste, acum se umplea de miros de tei. Imbătător. Ca visele cele mai curate.
Cum este si ultimul vis, cel din “Mai am un sigur dor”, singurul dor al poetului fiind acela ca, acolo unde va dormi:
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-si scuture creanga.

sursa ziare.ro-Grid Modorcea Corespondenţa de la New York.

Lasati un comentariu