148 de ani de la naşterea poetei Elena Văcărescu

• publicat la: 21 September 2012
148 de ani de la naşterea poetei Elena Văcărescu

Elena Văcărescu  a  fost logodită cu  prinţul moştenitor Ferdinand, cel care se va căsători, în cele din urmă, cu  Maria de Edinburg, din Familia Regală a Angliei.

Elena Văcărescu s-a născut la 21 septembrie 1864, la Bucureşti. Era fiica lui Ioan Văcărescu, diplomat, şi a Eufrosinei Fălcoianu, care se trăgea din marele neam boieresc din Oltenia. Dar şi nepoata poetului Iancu (Enăchiţă) Văcărescu. Se poate spune că avea rădăcini bune pentru ceea ce va deveni. Copilăria, tinereţea şi alte momente din viaţa sa le-a petrecut la conacul Văcăreştilor din apropiere de Târgovişte. O construcţie superbă, cu o grădină modernă, cu mulţi arbori ornamentali. Şi mai era un lac, în care îi plăcea Elenei să se scalde. Poate că au inspirat-o toate acestea atunci când a scris poezie. Astăzi, totul este o ruină. Doar lacul şi legendele rămase agăţate printre ramurile copaiclor ornamentali sălbăticiţi mai amintesc de faimosul neam al Văcăreştilor.

De acolo, de la conacul Văcăreşti, a fost chemată la palatul regal, în 1888, chiar de Regina Elisabeta. Elena a devenit domnişoară de onoare a Reginei, care a iubit-o ca o mamă. În prezenţa Elisabetei, tânăra s-a logodit cu principele Ferdinand, nepotul Regelui Carol I. Căsătoria celor doi nu a avut loc, din raţiuni politice, dar pasiunea a rămas mult timp în sufletele lor.

Elena Văcărescu s-a stabilit în Franţa. A trăit într-un mediu intelectual, a studiat intens, a scris mult, în franceză, a tradus din poeţii români (Eminescu, Goga, Blaga şi alţii). În 1922 a fost numită delegat al Naţiunilor Unite (viitoarea ONU), în 1925 a fost prima femeie primită în Academia Română, iar în 1927 a primit Legiunea de Onoare din partea preşedintelui Franţei. A murit la 17 februarie 1947.

A făcut parte din triada de aur a boieroaicelor intelectuale: Martha Bibescu, Anna de Noailles-Brâncoveanu, Elena Văcărescu.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga a realizat un scurt portret al scriitoarei:
“Elena Văcărescu avea să impună un nume şi o reputaţie românească pe supraexigenta scenă a culturii franceze. Cuvântul acestei românce a răsunat, plin de pondere, în numeroase împrejurări. Cu eleganţa unei oratorii subţiri, Elena Văcărescu a fost conferenţiara mult preţuită a Parisului pe subiecte de literatură şi artă dintre cele mai diverse. Farmecul ei avea virtuţi cu totul ieşite din comun, deşi aceea care-l radia nu era deloc frumoasă. Dar delicateţea şi discreţia prezenţei, simţul nuanţelor, o intuiţie superioară a sufletului omenesc, înţelegerea artei cu o ascuţime rară a sensibilităţii au făcut din Elena Văcărescu o personalitate în adevăratul sens al cuvântului, apropiind-o de cei mai mari artişti şi oameni de cultură ai timpului, de Eleonora Duse şi de Rabindranath Tagore, de pildă.
N-a fost o mare poetă, ci o receptivitate deschisă la orice manifestare de artă autentică, un om de gust şi de caldă vibraţie a inimii. Şi niciodată nu şi-a uitat ţara. Nici în volumele ulterioare unde răsună ecourile româneşti în variate ipostaze (în Le Rhapsode de la Damovitza – 1898; Nuits d’Orient – Folklore Roumain; Cobzar etc.), Elena Văcărescu n-a abandonat temele, motivele, modul de expresie al sensibilităţii poporului său”.
(Zoe Dumitrescu – Buşulenga – Cuvânt înainte la volumul  “Versuri – Elena Văcărescu, Ana de Noailles”, 1971, Editura Albatros)

Destinul meu
Elena Văcărescu
Pe-o seară clară am văzut venind
Destinul meu pe-o mare de argint.

Era un om cu-o frunte străvezie
Ce, vesel, surîdea în vijelie.

Şi se uita-ncruntat fără de milă
La valul de lopeţi sucit în silă.

Privea fără un pic de înduioşare
Sărmana lună şi-a ei disperare.

Privea în faţă, neîncredinţat,
Un cer de seară, binecuvîntat.

Privea fără să spună un cuvînt
Cum valul lăcrima, purtat de vînt.

Privea, fără de frica nimănui
Inima-i tare, inima lui.

sursa jurnalul.ro

Lasati un comentariu