AEM – un argument împotriva oricărei forme de pesimism românesc

• publicat la: 17 October 2012
AEM – un argument împotriva oricărei forme de pesimism românesc

Toată zona industrială a Timişoarei ar putea fi socotită un semn de speranţă. Ajunge să treci cu maşina prin faţa fabricilor şi depozitelor înşiruite pe sute de hectare ca să înţelegi că atât de ocărâta economie românească mai are şi insule de progres. Nu seamănă cu platformele industriale ale Germaniei sau ale Franţei. Dar se agită. Ba pe alocuri dă semn de neaşteptată modernitate. Iar dacă treci de unele porţi rămase (unele chiar neatinse) din anii comunismului, eşti obligat să te scarpini la ceafă şi să umbli la cutiuţa cu prejudecăţi.

Am fost invitat la aniversarea celor patru decenii împlinite de AEM. Fosta fabrică înfiinţată de statul comunist poate provoca multora o surpriză de-a dreptul uriaşă. Nu a fost tăiată, nu se târâie, nu este de vânzare. Arată ca un laborator de cercetare spaţială, ca o staţie robotizată. AEM este una dintre cele mai moderne uzine ale României. Cel mai mare producător român (şi din partea aceasta a Europei) de contoare pentru apă, gaz, curent electric şi căldură a scăpat cu bine de tranziţie. Arată ca o investiţie europeană de avangardă. Nu văd ce mare lucru aş izbuti încercând să descriu o uzină care a scăpat de la moarte. La un moment dat, după 1990, AEM a montat chiar şi ouă cu surprize! A trecut pe lângă închidere ca acceleratul prin gara Titu. La AEM, marile schimbări s-au petrecut după privatizare. În 1998-1999, AEM devine parte a Grupului Luxten Lighting (acţionarul majoritar) şi intră într-o fază de modernizare şi reconsiderare. Firma de contoare fondată pe vremea lui Ceauşescu este astăzi una dintre cele mai dinamice societăţi de producţie din România.

Exportă în aproape toată Europa, în Suedia şi Germania, în Austria şi Italia. Cu alte cuvinte, fără pile de la guvernele acestor ţări, câştigă licitaţii publice.

Culmea ironiei, AEM vinde acum şi în Asia şi Africa. Într-o colaborare cu o fabrică a concernului Panasonic locată în Italia, AEM a început să producă şi să vândă prin Europa contoarele inteligente. Pot fi citite de la o distanţă medie de o unitate mobilă care parcurge strada. Informaţiile stocate de contoare pot fi preluate pe radio, internet sau prin gsm, indiferent dacă ele măsoară cantităţi de apă, gaz, curent electric sau căldură.

Investiţia de la AEM este enormă. Peste 40 de milioane. Tehnologia este de ultimă oră. Linii întregi de roboţi şi maşini automate efectuează operaţiuni migăloase, greu de perceput cu ochiul liber. Ordinea este draconică. Designul oscilează între laborator aero-spaţial şi film de SF. La cârma acestei uzine se află o femeie. Olimpia Moica, mama contoarelor, cum i se mai spune pe platforma industrială, a preluat firma în 1994 din faza de faliment şi a dus-o la premii naţionale şi internaţionale. Olimpia Moica este genul de vedetă anti-vedetă. Nu joacă, nu face show, nu complimentează, nu spune glume şi urăşte discursurile. Trimite mereu la produsele uzinei şi la oamenii ei.

Am asistat la o festivitate cosmopolită, cu români, străini, notabilităţi locale, invitaţi din guvern, dar şi pensionari. Totul s-a desfăşurat în chiar secţiile de la AEM. În prim-planul acestui eveniment, chiar dacă toţi ne uitam la liniile robotizate, au fost însă oamenii din trecutul acestei fabrici. Roboţii şi inginerii de altădată au dat farmec evenimentului, semn că şi într-o uzină modernă de acest fel mai este loc de comunicare şi omenie, de sentimente şi de personalităţi. Memoria poate coabita cu piaţa şi cu tehnologia.

La AEM, în timp ce căscam ochii la tehnologia de ultimă oră, mult prea sofisticată pentru cunoştinţele mele tehnice, tot felul de invitaţi mă întrebau ca şi cum mi-ar fid at un ghiont: „Ce părere aveţi? Vă vine să credeţi că există aşa ceva în România?”.

Asta de parcă eu aş fi spus că nu se poate, că nu-i adevărat şi nu există şi tot eu aş fi fost de vină că au fost tăiate celelalte fabrici rămase de pe vreme lui Nicolae Ceauşescu. Parcă acolo era procesul în care se formula acuzaţia îngropării cu forţa şi tot acolo eram siliţi să redescoperim nişte schelete de fier ale trecutului. Să nu ne mai aducem aminte ce a fost şi să nu mai vedem ce am fost în stare să facem!

cotidianul.ro

Lasati un comentariu