“Ruşii ştiu foarte bine ce e cu aurul românesc!”

• publicat la: 19 October 2012
“Ruşii ştiu foarte bine ce e cu aurul românesc!”

Te-ai dedicat studiului privind soarta tezaurului românesc de la Moscova pe care ruşii „uită” să-l mai retrocedeze. Ce-am primit şi ce mai avem de primit?

În anul 1916, în condiţiile în care armata română suferise o serie de înfrângeri foarte grave în Primul Război Mondial şi teritoriul controlat de autorităţile româneşti se reducea practic la Moldova dintre Carpaţi şi Prut, tezaurul Băncii Naţionale a României a fost trimis în Rusia, ţară care la acel moment era aliata României. Au fost trimise două transporturi, care, în mare, conţineau bijuterii, documente, artefacte arheologice şi 93,4 tone de aur în monede şi lingouri. Tezaurul a ajuns cu bine la Moscova, unde s-au întocmit procese-verbale de predare-primire, după care a urmat revoluţia bolşevică. În România existau câteva sute de mii de soldaţi ai armatei ruse, iar unii dintre ei, în 1917, sub conducerea unui revoluţionar – bulgar la origini, dar având cetăţenie română -, Cristian Rakovski, au încercat să transforme România într-o republică bolşevică. Însă noi am reacţionat rapid, ruşii au fost dezarmaţi, iar Rakovski arestat, iar mai apoi, în urma unor negocieri, eliberat şi trimis în Ucraina. Cert este că acţiunile statului român au fost catalogate drept duşmănoase, Lenin şi cu Troţki luând decizia ca tezaurul românesc să fie confiscat, iar mai apoi returnat poporului român după „eliberarea de sub jugul burghezo-moşieresc”. Acesta ar fi pe scurt primul moment al istoriei tezaurului.

Urmează al doilea, în perioada interbelică – mai precis în 1935, într-o perioadă de relaxare a relaţiilor dintre România şi Uniunea Sovietică -, aducerea unei părţi a arhivelor reţinute la Moscova. Ele au fost înapoiate Bucureştiului ca un gest de prietenie. Apoi, în perioada noastră comunistă, în 1956 au trimis în România aproximativ 33 de kilograme de aur, artefacte, printre care şi celebra „cloşcă cu puii de aur” – tezaurul de la Pietroasa. Şi aici s-au oprit retrocedările. Cele aproape 94 de tone de aur în monede şi lingouri au rămas la Moscova.

A mai existat un episod în 1965, când o delegaţie condusă de Ceauşescu a ajuns la Moscova şi a pus problema aurului românesc. Reacţia sovieticilor a fost destul de dură. S-a oferit totuşi explicaţia că aurul a fost dus în Siberia pentru mai multă siguranţă, şi că de acolo a fost furat de trupele ţariste care luptau împotriva lui Lenin şi bineînţeles înstrăinat, cheltuit de alb-gardişti. Şi de unde să se mai dea acum aurul înapoi? Apoi Brejnev a mai spus că România oricum nu şi-a plătit toate datoriile de după cel de-al Doilea Război Mondial. Din acel moment, autorităţile comuniste de la Bucureşti nu au mai deschis subiectul, cel puţin nu la nivel scris, oficial.

Ce s-a întâmplat după 1989?

Când Federaţia Rusă a vrut să intre în Consiliul Europei, România a încercat să redeschidă discuţia privind tezaurul. Şi există o rezoluţie a Consiliului din 1996, care stipulează obligaţiile Federaţiei Ruse. Printre ele, şi cea a returnării valorilor culturale furate în timpul şi după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Această solicitare acoperă şi cererea pentru tezaurul rămas la Moscova. Pe de altă parte, problema aceasta a tezaurului nu a fost trecută în tratatul bilateral. Ruşii au refuzat să discute această chestiune, dar există în acest sens un protocol de colaborare privind înfiinţarea unei comisii mixte de istorici. Această comisie s-a reunit de cel puţin trei ori din câte ştiu eu, însă n-am mai aflat în ultima perioadă de vreo concluzie la care s-a ajuns. Oricum concluziile istoricilor n-au relevanţă politică sau diplomatică, mai pe româneşte spus, nicio concluzie de-a lor nu va fi de genul „Daţi aurul înapoi Românei!”.

Se spune că Lenin ar fi hotărât să folosească aurul nostru tocmai împotriva noastră…

Aici voiam să ajung. Întrebarea fundamentală este „Ce s-a întâmplat cu acel aur?”. Ruşii au venit de-a lungul timpului cu mai multe versiuni, mergând până acolo încât mai mulţi istorici de-ai lor spun că nici n-a fost vorba de aur, deşi există procesele-verbale de predare-primire aflate în posesia Băncii Naţionale a României, cu sigiliile şi semnăturile autorităţilor ruse din 1916. La cele două predări ale elementelor din tezaur au fost comparate tabelele şi chiar ruşii la predarea din 1935 au venit cu tabelele din 1916, deci ei au undeva toate documentele. Şi să revin la declaraţiile lor; ba că n-a existat aurul, ba că s-au pierdut documentele, ba că a fost furat de ţarişti… Până la urmă, regretatul academician Florin Constantiniu a reuşit să ia urma tezaurului. În momentul în care armatele române i-au dezarmat pe soldaţii bolşevizaţi, i-au suit în tren şi i-au trimis acasă, românii au fost consideraţi duşmanii Uniunii Sovietice. În 1917, ruşii erau în plin război civil, iar Lenin şi cu Troţki au vrut să dea banii din tezaurul României lui Rakovski, pentru ca el, din Ucraina, să pună la punct ocuparea şi bolşevizarea României. Documentele au fost prezentate de domnul Constantiniu în cadrul unei conferinţe susţinute la Academia Română…

Cert este că ruşii ştiu foarte bine ce e cu aurul românesc, există documente privind ceea ce s-a întâmplat cu cele 94 de tone de aur, însă problema e cu accesul la arhive, de fapt să-i convingi cumva pe diplomaţii ruşi să-şi acceseze documentele din propriile arhive.

Mai există şanse să ne recuperăm tezaurul?

Eu cred că da, însă e de muncit. Eu am urmărit dezbaterile de-acum două săptămâni de la adunarea parlamentară a Consiliului Europei. De fapt a fost o dezbatere care a stârnit foarte multă supărare în mass-media rusă, un raport privitor la îndeplinirea de către Federaţia Rusă a angajamentelor pe care şi le-a luat în faţa Consiliului: respectarea drepturilor omului, a dreptului la libera circulaţie, libertatea de exprimare… Senatorul Gyorgy Frunda a fost coautor la acest raport alături de elveţianul Andreas Gross. S-au depus mai multe amendamente printre care şi cele referitoare la tezaur, de către mai mulţi parlamentari din România şi Republica Moldova. Acest lucru a iritat foarte tare presa rusă, care i-a „desfiinţat” pe deputaţii moldoveni care au susţinut o iniţiativă românească la Consiliul Europei.

Amendamentele făceau referire la obligaţiile asumate de Federaţia Rusă în 1996 privind returnarea valorilor culturale şi de patrimoniu. A urmat o discuţie foarte interesantă. Unul dintre amendamente făcea referire explicită la tezaur. Andreas Gross a avut o replică foarte ciudată: „România cere aceste 93,4 tone de aur în condiţiile în care ele au fost reţinute pentru exploatarea Basarabiei de către România. Este vorba despre un diferend între România şi Federaţia Rusă, iar noi nu trebuie să introducem în raport această menţiune explixcită”, iar acest amendament a căzut. De ce spun că este ciudat? Pentru că un elveţian susţine o teorie sovietică. De exemplu, în 1940, când au luat Basarabia, au luat şi Herţa şi Bucovina de Nord. Pactul Ribbentrop-Molotov vorbea doar de Basarabia, iar germanii au fost foarte furioşi, în Bucovina trăind mulţi etnici germani pe care au fost nevoiţi să-i strămute, cunoscând bine apucăturile ruşilor. Sovieticii mereu spuneau că „da, România a exploatat Basarabia vreme de douăzeci de ani şi-atunci trebuie să plătească despăgubiri”. Şi-atunci ruşii şi-au luat plata sub forma regiunii Cernăuţi. Regăsesc acum aceeaşi teză vehiculată de un parlamentar elveţian.

Aşadar, noi am „exploatat” Basarabia, elveţianul spune că am fi plătit aurul pentru exploatarea ei şi ni se mai ia şi Bucovina. Plătim dublu?

Am plătit mereu de foarte multe ori. Nu ştiu eu cât de multă istorie a relaţiilor româno-ruse cunoaşte acest elveţian, dar cineva i-a „suflat” această teză. Oricum, diplomaţia românească are la dispoziţie şi documentul internaţional de acum – Rezoluţia adunării parlamentare a Consiliului Europei – care vine în continuarea celui din 1996, pentru a solicita reluarea negocierilor bilaterale.

Se află „mingea” pe terenul diplomaţilor noştri?

Bineînţeles! Consiliul ne-a trimis la negocieri bilaterale, nu este un subiect închis aşa cum au vehiculat unii prin presă. Partea proastă este că negociezi cu Moscova, care nu are încă o poziţie oficială faţa de ceea ce s-a întâmplat cu tezaurul. Şi-aici revin la chestiunea istoriografică. Noi nu am tradus mai nimic din ceea ce s-a scris de-a lungul timpului despre tezaur în vreo limbă de circulaţie internaţională şi mai ales în rusă. Avem o bibliografie „zdravănă”, foarte bine documentată, ce foloseşte surse şi documente de arhivă de la Bucureşti, de la Moscova şi din Ucraina. Cercetările merg în continuare, s-a preluat ceea ce a început domnul academician Constantiniu.

Avem nevoie practic de lobby…

Exact, dacă elveţianul avea bibliografie la dispoziţie, în germană să zicem, pe acest subiect, n-ar mai fi putut susţine o teză veche din 1940, total falsă. România nu a exploatat Basarabia. Sunt calcule făcute de istorici care arată că România a investit enorm în Basarabia, a construit căi ferate, gări, aeroporturi, obiective industriale. Dacă tot ar fi să vorbim la modul real despre despăgubiri, atunci roata s-ar întoarce. Toate investiţiile au rămas pe mâna ruşilor.

Aşadar amendamentul explicit privind tezaurul a fost anulat din cauza acestui elveţian?

Da. Nu m-aş fi aşteptat niciodată ca într-un asemenea for european să pice un amendament în baza unei teze sovietice din 1940. Asta dovedeşte faptul că toată cercetarea istorică românească pe acest subiect nu este eficientă.

Acum, această problemă a celor 94 de tone de aur împlineşte în curând 100 de ani şi sub nicio formă nu poate fi abandonată nici de istorici, nici de ziarişti nici de diplomaţi, nici de guvernul României. E necesar ca la următorul raport privind situaţia din Federaţia Rusă să se adopte amendamentul explicit privind retrocedarea tezaurului. Dacă 800 de cărţi în engleză, franceză şi germană vor fi trimise către cei 800 de parlamentari ai Consiliului, situaţia va fi cu totul alta. Vi se pare o investiţie fantastică?

sursa cotidianul.ro

Lasati un comentariu