Uca Marinescu, cea mai cunoscută femeie explorator, la 72 de ani: Munţii mei mă cheamă acasă

• publicat la: 20 October 2012
Uca Marinescu, cea mai cunoscută femeie explorator, la 72 de ani: Munţii mei mă cheamă acasă

Uca Marinescu este cea mai cunoscută femeie-explorator din România. La 72 de ani, se poate bucura de un palmares deosebit.

A fost prima româncă ce a ajuns in Antarctica; prima femeie din lume care a ajuns in decursul unui an la cei doi poli geografici ai Pământului; primul roman si prima femeie care a ajuns la cei doi poli pe schiuri in 2001 (marcand si un record de varsta), prima femeie din lume care a atins cei patru poli ai Pământului (geografic si magnetic).

A traversat Africa, a mers de sase ori in Tibet, s-a catarat pe Mont Blanc si pe alte varfuri. Cand nu pleaca in expeditii prin lume, merge in tabere de schi cu copiii fostilor elevi, urca pe munte sau scrie. Locuieste in Bucuresti, dar sufletul i-a ramas in Marginimea Sibiului, locul din care se trage tatal sau. Calatoriile sale sunt povestite pe blogul Uca Marinescu.

La vârsta la care alti oameni nu se duc mai departe de parcul din cartier sau nici nu mai ies din casa, Uca Marinescu isi face in continuare planuri de drum. Acum vrea sa mearga in Antarctica, pentru ca un batran lama tibetan i-a spus ca este “un pescarus arctic”.

Am reusit să o găsim la scurt timp după ce s-a intors dintr-o expeditie in Himalaya-Sikkim, unul dintre locurile in care si-a dorit să ajungă. Uca Marinescu a avut amabilitatea să ne răspundă la cateva intrebari.

Unde locuiti? Aveti familie? Exista putine lucruri despre viata dvs personala pe Internet…

Locuiesc in Bucuresti, dar cu sufletul sunt din Marginimea Sibiului prin familia tatalui si din Harghita prin familia mamei. Ambele locuri au fost copilaria mea si si-au pus amprenta pe viata mea. Nu ma consider bucuresteanca. Nu mai am familie, toti au murit. Doar o verisoara, pe care o venerez.

Am o alta familie mare, compusa din prietenii pe care mi i-am facut in aceasta lume mare. Prietenia nu are hotare. Sunt poate un fir de nisip, colorat, pe langa altii, pentru care materialul are prioritate in fata spiritualului. Ma consider mai bogata.

De unde pasiunea pentru expeditii? Cand si cum v-a “prins”?

Prin educatia primita de acasa am iubit demult natura. Natura in Harghita era pura, simteam de mica vraja ei, eram o caprioara libera si curioasa. Colindam muntii si ascultam glasul tulnicelor sau al izvoarelor. Din Marginimea Sibiului am cules caldura plaiurilor si a oamenilor. Probabil din aceasta sinteza a aparut chemarea.

Am vrut sa cunosc mai mult, mai departe si, desi de fiecare data am plecat cu multe intrebari, pentru a gasi raspunsuri, m-am intors cu si mai multe intrebari.

V-ati intors recent din Himalaya-Sikkim. Cum a fost? Cand ati plecat si cat a durat expeditia?

Acum 16 ani am fost in Nepal si Sikkim-zone himalayene pentru un “treking feminin”, la invitatia Federatiei de Alpinism din Nepal. Si am vazut Kangchendzonga. Un cer de nori s-a deschis si masivul si-a aratat frumusetea speciala. M-am dus cat mai aproape, adica la cateva sute de kilometri si a ramas printre nori.

Este al treilea optmiar 8.586 m si din partea Sikikimului nu se poate urca pentru ca este considerat sacru. Am ramas cu imaginea lui si mi-am dorit o data sa il mai vad. Cand am fost in Bhutan, la plecare am zburat pe langa el si din nou m-a vrajit. Am scris atunci in jurnalul meu “Muntele care ma cheama”.

Dar 2011 a insemnat Centrul energetic al Mongoliei si din iarna a aparut chemarea pentru Kangchendjonga. Si am plecat. A fost greu, cam trei saptamani, de ploaie, de natura salbatica, de paduri de rododendron, de prieteni serpasi si ghizi care ne indrumau pasii, de rau de altitudine pe poteci acoperite de muschi cu “prietenoasele lipitori litzi”, de norii de dimineata care se jucau cu noi de-a ascunselea, aratandu-ne inaltimile de sase miari, fara zapezile vesnice, din cauza incalzirii globale.

Si, totusi, in momentul greului psihic, exact ca in alte expeditii grele, am spus “Trebuie!” si am urcat pe varful Djongri, fratele mai mic, si in Goecha-La, fereastra de la poalele Kangchendzongai. Si astfel am admirat si asteptat fiecare aparitie din nori a celui care m-a chemat.

Poate la fel am asteptat si aparitia Aurorei Boreale. Dar totul este diferit asa cum fiecare moment al nostru pleaca, pentru mine, Muntele nu a plecat. Stiu ca aceasta realizare m-a incarcat cu multa energie pe care o pot folosi in viata de zi de zi.

Care va e cea mai draga amintire, din timpul calatoriilor dvs?

Sunt multe amintiri. In general amintirile pleaca, dar ale mele raman si in orice moment pot sa le retraiesc. Este greu sa aleg. Poate ultima: Eu nu am masina si imi place sa calatoresc printre oameni…  continuare

Lasati un comentariu