Amintiri de la „VASILE LUCACIU”. Cunoştinţa cu Bacovia

• publicat la: 6 November 2012
Amintiri de la  „VASILE LUCACIU”. Cunoştinţa cu Bacovia

La sfârşitul acestei luni  se implinesc 90 de ani de la trecerea in nefiinţă a memorandistului pr.Dr. Vasile Lucaciu,profesor si deputat atât în parlamentul de la Budapesta cât şi în cel de la Bucureşti.

Scoala careieana care ii poartă numele a beneficiat de-a lungul timpului de prezenţa a numeroase cadre didactice de mare valoare care au format caractere şi au cultivat tinerilor dragostea de invăţătură.Mulţi dintre ei au excelat in domeniile pe care şi le-au ales in pregătirea lor ulterioară dar nu au uitat niciodată de şcoala care i-a format şi nici de dascălii lor de la Carei.

Vom publica în perioada următoare materiale  sosite pe adresa redacţiei din partea domniilor lor,în care aceştia rememorează crâmpeie din viaţa de şcolar din diferite perioade de timp.Aşteptăm în continuare impresii şi aduceri aminte din perioada când Şcoala Vasile Lucaciu din Carei  funcţiona ca liceu dar nu numai.

Daniela Ciută

AMINTIRI DE LA „VASILE LUCACIU”

Cunoştinţa cu Bacovia

Era într-o zi mohorâtă de noiembrie 1954…

Viaţa nu mi-a dat niciodată răgaz să-mi depăn în scris amintirile din trecut. Prea multe, mult prea multe au fost solicitările prezentului, aşa încât îmi cer iertare de la cititori pentru evidenta stângăcie a stilului evocativ, cu care se vor întâlni în cele evocate mai jos.

Dar cu adevărat era o zi mohorâtă a lui noiembrie din 1954, în plus o zi de luni, zi de târg în târguleţul în sine deprimant din pusta de la nord-vest. Carele încărcate cu  devânzări, din toate satele ce împrejmuiesc Careiul, aduceau zeci de tone de noroi pe spiţele roţilor, mesager al drumurilor de pământ desfundat de ploile reci şi fără sfârşit. Zvon de scrâşnet al rafurilor pe piatra străduţei, de voci ţărăneşti dure şi clare răzbătea prin ferestrele clasei noastre, situată lângă poarta din stânga a liceului. Începea ora de „română”.

Legile vremii de atunci îi obligau pe elevii veniţi, cei mai mulţi, din aceleaşi sate care năzuiau acum spre forfoteala mult aşteptată a târgului de luni, să-şi încheie socotelile cu liceul la 16 ani, când sufletul de ţărănuşi dezrădăcinaţi mai plângea în noi, iar cele zece clase se năzuiau cu mare trudă să creioneze din elevi nişte viitori intelectuali. Şi dacă totuşi au reuşit, şi dacă nu puţini dintre aceştia au răzbătut înalt pe scara valorilor româneşti, s-ar cuveni să aducem un prinos de bună amintire dascălilor noştri de atunci, dintr-un timp chinuit de torsiune politică şi de pâinea neagră şi acră, raţionată pe „bloc”, cum i se zicea  în anii ’50 cartelei. Prin ceaţa multelor decenii care s-au perindat de atunci, numele unuia dintre aceştia îmi inundă sufletul de caldă reverie, ori de câte ori mi-l amintesc: Valeriu Palaghiţă.

Pe el îl aşteptam, în acea zi de noiembrie cu ploaie şi cu căruţele pe şleaul cu pietre ca vai de lume, ca să începem ora de română. Era anul terminal, dedicat literaturii contemporane, după ce acelaşi profesor ne purtase şi în clasele anterioare prin veacurile scrisului românesc.

A intrat în clasă, bărbat frumos şi în puterea vârstei, şi, în acelaşi loc de pe  catedră pe care îl ştiam de multă vreme, a aşezat cu grijă CARTEA. Of, Doamne, ce simbol mistic însuma pentru noi această carte, aşteptată cu înfrigurare înaintea fiecărei ore de literatură! Nu exista un manual de literatura română, proletcultismul violent nu reuşise încă să codifice care este „progresist” şi care este „reacţionar” dintre clasicii scrisului românesc, astfel că profesorii erau nevoiţi să se descurce în hăţişurile pline de pericole ale unei programe ce reflecta discursul politicii comuniste. Profesorul Palaghiţă venea la oră, de fiecare dată şi fără nici o excepţie, aducând cu sine o carte. Una trebuincioasă, desigur, pentru conţinutul cursului din ziua respectivă, din care îşi exemplifica judecăţile de valoare, dar obligatoriu o carte veche. Imaginarul nostru tânăr lega această piesă de ceva care „a fost”, de „mai demult”, de trecut. Geniul didactic al dascălului miza tocmai pe această percepţie, pentru a ne face să înţelegem că literatura este, în bună parte, şi istorie. Carte veche după carte veche pe colţul catedrei, din care ascultam cuvinte ale bătrânilor condeieri români, au conturat, în percepţia celor dotaţi pentru aceasta, una dintre cele mai anevoioase înţelegeri din epopeea şcolară: noţiunea de istorie literară.

Valeriu Palaghiţă avea de trecut, în acea zi mohorâtă de noiembrie 1954, o autentică punte a suspinelor. Trebuia să ne vorbească, să îi „demaşte” în faţa noastră, pe poeţii burghezi, desigur „reacţionari”, „decadenţi”, „duşmani ai progresului”, după reţeta lui Sorin Toma (Sorin Moscovici) din articolul Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei. Aşa suna programa.

Au trecut ani mulţi, cu maturitatea pe care ei au adus-o minţii şi inimii mele, ca să-mi dau seama prin ce dureri de conştiinţă a trebuit să treacă acest om onest, rectiliniu, erudit şi duşman al poltroneriei literare, pus în situaţia oficială, obligatorie, de a minţi în faţa unor suflete tinere, pentru a le influenţa orientarea politică în sensul strâmb al ideologiei de partid. Şi să-mi dau seama cât de strălucit a ştiut să evite această cădere în infern, printr-o tactică pe care o consider genială. În mod surprinzător, pentru mine cel puţin, expozeul profesorului a fost cât se poate de scurt. Ne-a spus cam în felul următor, precum „ştiţi voi, dragii mei, au fost şi poeţi care au scris poezii într-un fel al lor, mai pesimist, mai trist, în care oglindesc sentimentele lor însingurate” etc. Eram cu ochii aţintiţi asupra cărţii, voind să aflu numaidecât cum au scris acei poeţi. Profesorul s-a oprit la numele lui George Bacovia, de care nu auzisem nici un cuvânt până atunci, şi a luat în mână cartea, ca să citească din ea, după datina pe care o ştiam. Era volumul de debut al poetului, Plumb, din 1916, an care pentru noi însemna mai vechi decât pietrele.

Valeriu Palaghiţă avea o voce frumoasă, caldă şi distinctă, de bărbat autentic. Şi, în faţa unei clase de copii crescuţi aproape toţi în atmosfera necruţătoare a satelor, sub arşiţa verii şi în gerul iernilor din pustă, a început să citească: „Dormeau adânc sicriele de plumb / Şi flori de plumb şi funerar vestmânt – / Stam singur în cavou … şi era vânt… / Şi scârţâiau coroanele de plumb. // Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig – / Stam singur lângă mort … şi era frig … / Şi-i atârnau aripele de plumb”. Mă mai gândesc şi acum la ce se putea aştepta profesorul şi câtă încredere a trebuit să aibă în ceata de ţărănuşi, cărora le citea gânduri scrise într-o lume spirituală tot atât de antipodică de a lor, precum este Sahara de Polul Nord. Şi totuşi… Pe când închidea cartea după această primă citire, cu mâini mângâietoare, în clasă s-a instalat o tăcere de cavou (îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri), şi fiorul unei percepţii noi se putea citi pe feţele noastre palide, în ochii care îl priveau pe profesor cu teamă şi dorinţă. Era ceva absolut nou pentru noi, era altceva decât „Amărâtă turturea / Când rămâne singurea…”, altceva decât „Ca un glob de aur luna strălucea…”, decât „În vaduri ape repezi curg / Şi vuiet dau în cale…”, chiar decât „Somnoroase păsărele / Pe la cuiburi se adună…”. Era inefabilul, nativ în orice sflet omenesc, germinator de stare pură, pe care Bacovia ştie să-l exprime şi să-l trezească în suflete. Încurajată de priveliştea clasei, cartea s-a redeschis şi, în atmosfera mohorâtă de noiembrie 1954, am ascultat şi alte poezii, dintre care pe una, Decor,  am  „prins-o” pe de rost chiar atunci şi n-am mai uitat-o niciodată, vrăjit de jocul uimitor al armoniei contrariilor: „Copacii albi, copacii negri / Stau goi în parcul solitar: / Decor de doliu, funerar… / Copacii albi, copacii negri. // În parc regretele plâng iar… // Cu pene albe, pene negre / O pasăre cu glas amar / Străbate parcul secular… / Cu pene albe, pene negre. //  În parc fantomele apar… // Şi frunze albe, frunze negre; / Copacii albi, copacii negri; / Şi pene albe, pene negre / Decor de doliu, funerar… // În parc ninsoarea cade rar…”.

În lunea aceea de târg mohorât, la liceul din marginea României, profesorul Palaghiţă şi-a ţinut, formal, lecţia dar şi-a împlinit şi scopul. În loc să ne inspire vreun sentiment de respingere, simpla lectură ne-a făcut să ne îndrăgostim de Bacovia. Seara, în dormitorul ticsit al internatului, rece şi jegos, păziţi de un pedagog cu figură şi cu suflet de javră, ne-am strâns câte doi, câte trei, cu capetele ascunse sub pătura aspră din păr de cal şi, pe întuneric, am retrăit lecţia cu glasuri şoptite, de frica urletului care putea în orice clipă să ne străpungă inima, dinspre gardianul cu patul lângă sobă: „Silenţium în dormitor!”.

Nu peste mulţi ani, în 1957, student fiind la facultatea de litere din Cluj, a survenit „reabilitarea” lui Bacovia, prin ediţia din anul precedent a poeziilor sale, pe care mi-am cumpărat-o îndată, cu preţul a câteva zile de foame chinuitoare. Am şi astăzi în bibliotecă această carte. La cursul de introducere în teoria literaturii, profesorul Ion Vlad a băgat de seamă că noutatea senzaţională care agita spiritele în mediul universitar pentru mine nu era o noutate. M-a întrebat ce şi cum, şi i-am povestit epopeea acelei zile din noiembrie 1954. Iar el, în cunoscutu-i stil repezit, mi-a poruncit: „Să-i mulţumeşti, dragă, acelui profesor de la Carei!”.

I-am mulţumit de mii de ori în sufletul meu lui „dom’ profesor Palaghiţă” (singurul care nu ne obliga să-i zicem „tovarăşe”), dar nu numai pentru Bacovia, ci pentru întreaga turnură a destinului meu, în lumea cuvântului românesc dăltuit de făuritorii literaturii noastre.

Fără carisma lui neasemuită, poate o luam pe alte drumuri şi poate că nu m-aş simţi un om atât de împlinit şi de fericit, cum mă simt în lumea iubită a cărţilor. Aveam, ca elev, dexteritatea de a putea scrie în caiet, cu un stilou răblăgit, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce spunea profesorul la lecţii. Notiţele erau vitale, în lipsa manualului. Ca student, am folosit din plin aceste notiţe, cu conţinut adesea superior celor predate de universitarii de la Cluj, mai ales la capitolul clasicilor noştri. Când mi-am pregătit examenul de licenţă, îmi amintesc că mai aveam caietele de la Carei, din care am învăţat în podul facultăţii, pentru că trebuia să-i citesc cu voce tare unui coleg de o lene legendară, ce mă urmărea din poziţia culcat pe unul dintre căpriorii laţi ai podului.

Valeriu Palaghiţă este pentru mine un mit, pe toată viaţa. Iar ziua aceea mohorâtă de noiembrie din 1954, cu ploaie şi zloată ce umplea târguleţul Careiului de pe roţile sutelor de căruţe, a rămas în sufletul meu drept una dintre cele mai însorite şi mai luminoase zile ale tinereţii mele.

Prof. univ. dr. IOAN CHINDRIŞ,

directorul Bibliotecii Academiei Române din Cluj-Napoca

comentarii

de mara la 6 November 2012 - 18:50

ce frumos!am citit o pagina de viata si am inteles o epoca istorica ,i-am inteles pe DASCALII valorosi ai acelor timpuri si ….da ,ce mult ne-au influentat destinele acei OAMENI. FOARTE FRUMOASA PAGINA DE AMINTIRI SI DE OMAGIU ,….M-A captivat stilul d-lui prof.CHINDRIS ,pe care spre fericirea mea ,l-am si cunoscut candva ,intr-o alta viata ,cand toamnele erau frumoase ,iar anii vietii noastre …mult ,,mai tineri ,,VA MULTUMESC DOMN PROFESOR .

de DOINA la 6 November 2012 - 18:59

CITIND RANDURILE DE MAI SUS ,AUZEAM IN URECHI DOINA TARAGANATA CANTATA DE IOAN BOCSA SI SIMTEAM SUFLETUL CHINUIT AL ROMANULUI DE ATUNCI .

de DORINA la 6 November 2012 - 19:02

Am lacrimat.

de emil la 6 November 2012 - 21:33

impresionant

de mariana la 8 November 2012 - 00:08

Uite ca oraselul nostru mai are oameni mari! Fii mari ai Careiului. Profesorul Chindris este o somitate in istoria culturala, este, intre alte nenumarate carti, si autorul uei editii a “Bibliei de la Blaj”, lansata la Roma in 2001, in cabinetul Papei Ioan Paul II. Cine si cat stie despre aceasta personalitate careiana? Oare este bine sa-i uitam, sa-i neglijam pe acesti “consateni” care si-au luat zborul inalt, dar, iata, inima le-a ramas legata si de orasul unde si-au deprins sufletul la carte?

Lasati un comentariu