Pagina principala / Opinii / Mândru că sunt român: Eminescu, un meteor din alte lumi

Mândru că sunt român: Eminescu, un meteor din alte lumi

Nota undeva Nicolae Manolescu: „Cine vrea să scrie un singur rând temeinic despre Eminescu trebuie să treaca prin Călinescu”, pentru ca semnatarul lucrării „Istoria literaturii române de la origini până in prezent”, comparativ cu altii, ce au pus doar „o cărămidă”, „a reconstruit intreaga temelie”, reuşind să dea „exegezei eminesciene un sens nou”.

Stim cu totii ce insemnătate prezintă opera si convingerile politice, apartinând marelului poet român Mihai Eminescu, si, cum bine zicea Mircea Eliade, „ar fi zadarnic s-o amintim incă o dată”.

Căci, continuă gânditorul, „tot ce s-a creat despre el, de la Nicolae Iorga si Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu si Lucian Blaga, poarta povestea geniului sau măcar a limbii eminesciene”.

Desigur, Creangă, Alecsandri, Odobescu, Caragiale nu pot fi uitati, dar Eminescu, spunea tot Eliade, aflat la Paris in 1949, este „pentru fiecare dintre noi altceva. El ne-a relevat alte zari si ne-a facut să cunoastem altfel de lacrimi”.

Si, parcă voind a-l completa, Tudor Arghezi, poetul ce l-a intâlnit personal pe Eminescu (pe Calea Victoriei), pe când avea doar sapte ani, cugeta mai târziu:
„A vorbi de poet e ca si cum ai striga intr-o pestera vasta. Nu poate sa ajunga vorba pana la el, fără sa-l supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povesteasca pe harpa si sa legene, din departare, delicata lui singurătate ca slavă”.

Tudor Vianu vedea in Eminescu „un călător al drumurilor lungi”, purtând pe sandale „praful veacurilor”, in vreme ce Garabet Ibrăileanu il consideră „o aparitie inexplicabilă in literatura noastră (…) sărmana literatură de la 1870 in care a căzut ca un meteor din alte lumi”.

„Fără Eminescu”, afirmă Emil Cioran, „neamul nostru ar fi neinsemnat si aproape de dispretuit. Dacă n-am fi avut pe Eminescu, trebuia să ne dăm demisia. Eminescu este scuza României„.

Intoarcere in timp

După acest preambul, va propun o scurta călătorie in timp, pe repede inapoi, pentru a-i intâlni, intr-un scenariu imaginar, pe cativa dintre corifeii culturii romanesti. Toti au avut, intr-un fel sau altul, de-a face cu „cel mai liric poet roman”, dar si cu omul Eminescu.

Insă, inainte de toate, câţiva pasi pe la „Rotonda Scriitorilor” din Bucuresti, acolo unde l-am regasit pe Eminescu. Poetul nu era singur. Pe aproape, se aflau alti titani ai scrisului romanesc: Coşbuc, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Odobescu, Maiorescu etc.

De pe soclul sau, nu scruta depărtările cu „ochi galesi”, ci cu o „privire de vulture si de demon”, asa cum l-a descris Tudor Vianu.

Spre „Bojdeuca din Ticău”

Periplul continua. La Iasi, primul popas, „Bojdeuca din Ticău”. Eminescu nu era „in ceardacul unde”, cum e zicerea lui Creangă, uitându-se „pe cerul plin de stele” sa-i povestească  humulesteanului „atâtea lucruri frumoase”. Nu l-am găsit nici pe „laiţă”, pe care, in 1886, când a fost adus aici pentru prima oară, s-a asezat „la oleacă de odihnă”.

La „Casa Pogor”…

azi „Muzeul Literaturii Române din Iasi”, un veritabil Panteon, am nutrit o vie speranţă. Acolo, Eminescu participa la intrunirile săptămânale ale membrilor grupării literare „Junimea”. Intr-adevăr, la masa din salonul literar, stăteau Maiorescu, Creangă, Caragiale, Iacob Negruzzi, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Vasile Conta.

Deoparte, la o măsuţă, mi-a atras atentia un tânăr. Părea absent, se gandea dincolo de el. N-a zăbovit mult, s-a ridicat si a iesit in grabă, uitându-si petecul de hârtie pe care stătea scris: „Nu cumva indărătul vieţii e un regizor a cărui existenţă n-o putem explica?”

Apropiindu-mă de cei prezenti, am intrebat: Cine este domnul care a plecat?

– Bădia Mihai, a răspuns Creangă.

– Adică, Mihai Eminescu?

-[…]

Spre Văratec

Veronica Micle? Lânga biserica Sf. Ioan de la Varatic, „departe de teiul eminescian si de eternitatea Iasiului” (mărturia apartine lui Emil Gârleanu), era doar mormantul „uitat” al Veronicăi Micle, „dulcea dragoste a lui Eminescu”. La rândul ei, cum scrie G. Galaction, l-a iubit pe Eminescu „cu o iubire febrilă, completă si nimicitoare, asa cum mai rar se vede pe pământ”.

Arc peste timp

„Eminescu? Era o frumusete! O figură clasică incadrată de niste plete mari negre: o frunte inalta si senină, niste ochi mari la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este inăuntru: un zâmbet blând si adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană”. (I.L. Caragiale)

Eminescu, „un om al timpului modern, cultura lui individuala stă la nivelul culturii europene de astazi.” (Titu Maiorescu)

„Lipsit cu totul de ambitii, el nu avea nici o aspiratie pentru imbunătăţirea situatiei sale sociale sau chiar materiale, ba nici măcar dorinta naturala si legitima a autorilor ca scrierile să le trăiască după moarte si meritele să le fie apreciate si recunoscute de generatiile viitoare nu răsuna niciodata in sufletul său candid.” (Iacob Negruzzi)

„Toate i se păreau spoială si minciună, si mişelie, şi nemernicie, intreaga fiinta i se răzvrătea când vedea furioasa goană după averi si după pozitiuni, in care cei mai obraznici dedeau la o parte pe cei mai vrednici (….), iar virtutea era luata drept nebunie”. (Ioan Slavici)

„Eminescu – suma lirică de mari voievozi.” (Petre Tuţea)

„Din fiecare pagina (manuscrise – n.red.) o flacără jucăusa iti arata si drumul si tezaurul. Apropie-te cu smerenie si sufletul poetului, prezent in fiecare silueta si-n fiecare stih oricât de tainic, iti va vorbi si va pune capăt indoielilor tale”. (Perpessicius)

„Pentru muzica lui Eminescu sunt potrivite muzica lui Berliotz si paleta lui Delacroix”. (Bernard Show)

„Eminescu este minunea poporului român (…) un pisc”. (Dan Puric)

„Astfel se stinse in al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pământul românesc.” (George Călinescu)

„Ca o stea fixă, opera eminesciana luminează acum intregul cer al natiei dindu-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale”. (Zoe Dumitrescu-Buşulenga)

Ce s-ar mai putea adăuga? Aş impieta toate judecăţile de valoare. As mâhni, poate, desi lui Eminescu nu-i plăceau laudele, sufletul celui căruia ii iubim opera, de la „De-as avea”, până la capodopera „Luceafărul”. Si care ne-a obisnuit să-i purtăm numele pe buze ori de câte ori se vorbeşte de România. Mândră că l-a dat pe Eminescu !

 

sursa ziare.com