Eminescu-murmur de fond naţional

• publicat la: 15 January 2013
Eminescu-murmur de fond naţional

Eminescu – român al cărui creştet primeşte binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până la glezne în pământul strămoşesc!” (O. Goga)

Este nespus de primejdios si riscant (din punct de vedere al Spiritului) pentru un scriitor contemporan să vorbească si să scrie despre Mihai Eminescu. Asa cum spunea N. Steinhardt, a vorbi despre Eminescu, pentru un român, înseamnă a te cerceta pe sine, înseamnă a-ţi etala în faţa lumii virtuţile neamului tău fără un pic de pudoare si modestie.

Eminescu a condensat si recapitulat până la sublimare specificitatea Neamului Românesc, încât nimeni altul dintre scriitorii români n-a mai ajuns la această desăvârsire. Mihai Eminescu este pentru români, asa cum este Rimbaud pentru francezi, Dostoievski pentru ruşi şi Heine pentru germani.

Dar pe lângă profunzimea si universalitatea gândirii acestora, Mihai Eminescu are ceva în plus care-l deosebeşte: un murmur de fond naţional, un sopot cristalin, o solemnitate profetică care reflectă, la nivel absolut, însusirile esentiale ale românismului. Poate că din acest motiv Eminescu a rămas un mister greu de descifrat de către cei mai mari învătati, darămite de noi, profanii, cărora ne place măcar să simtim acest mister prin preajmă. Sinele si sinea lui Eminescu se confundă cu sinele si sinea neamului său si doar despre acest fapt as putea îngăima si eu câteva cuvinte.

Eminescu este lamura românismului, icoana sufletului neamului nostru, cea care ne protejează pentru vecie fiinta spirituală. Măsurând distanta între viată si imaginea ei, Eminescu nu si-a permis să trăiască mai mult de 39 de ani, deoarece el a trăit intens Cuvântul înainte de venirea lui, atât cât ar fi trăit altii în mai multe vieti… Fiindcă a trăit în Absolut, cu putere de gândire spre Absolut si raportându-si viata la Absolut, Absolut care, în fond, înseamnă Dumnezeu.

Eminescu n-a făcut eforturi de desacralizare a filosofiei (cum încearcă unii să acrediteze astăzi), fiindcă Eminescu nu s-a despărtit niciodată de Esentă, filosoful ca si poetul Eminescu sălăsluind în acelasi spatiu: Parnas! De fapt, raportat la spiritualitatea europeană, Eminescu a fost printre ultimii locuitori ai Parnasului, locul unde – mai târziu – a avut acces, în pofida urgiilor care s-au abătut asupra Cuvântului, un alt român de glorie grea – Nichita Stănescu.

Orice poem eminescian despre România este unul despre patrie ca mostenire a Părintilor nostri, ceea ce ne demonstrează că uneori neamurile se adeveresc printr-un gest, printr-un Om. Pentru noi acest semn temeinic, acest semn de lumină rămâne de-a pururi Mihai Eminescu. Cu Eminescu, niciodată un popor si o cultură ca a noastră nu pot fi aruncate în neant… Actualitatea verbului eminescian constă în faptul că si astăzi (si poate mai mult ca oricând) aceasta poate pune capăt gălăgiei si golăniei levantine care ne-a cuprins patria de la un capăt la altul. Ce-ar însemna România fără Eminescu? Unui lup când urlă în pustie îi răspunde un alt lup. Scrisul lui Eminescu înseamnă o îndătinare a traditiei românesti, iar atunci când se întâmplă în istorie ca poporul român să rămână stingher si să i se anuleze rădăcinile, apelăm la Eminescu ca la o garantie a continuitătii si des-învierii sentimentului national. Si astăzi, când procesul de degradare a memoriei neamului continuă, Eminescu este un drum către cerul natiei române, o scară care urcă, o treaptă fără de care ne-ar fi mult mai frig si mult mai întuneric decât ne este la această oră. Nu putem vorbi despre Eminescu, fără a-i etala nationalismul său curat, fiindcă ne înstrăinăm, iar metodele de înstrăinare care ni se inculcă si astăzi (în această mare explozie a… nimicului) sunt variate. Greu este a vorbi si scrie despre Eminescu… Si fiindcă eu am un mare respect pentru tot ce nu pot atinge, pentru tot ceea ce nu pot face, las versurile lui Eminescu să vorbească: „Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază / În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;/ Voi credeati în scrisul vostru, noi nu credem în nimic / Si de-aceea spusa voastră era sfântă si frumoasă / Căci de minti era gândită, căci de inimi era scoasă.” Dumitru  Sârghie

Un Vis

prof.Gh.M.Olteanu

Eu L-am văzut pe Eminescu-n vis
era frumos – cum altii au mai scris:
un roi de dimineti şi de-nfloriri
un cuib de înserări si de umbriri
în româneste ne-am vorbit în somn
si-L recunosc, cât voi trăi, de Domn.
Era frumos, cum sunt Românii, dar
avea ceva în el de princiar –
cum zicem noi, de-a rândul, când nu stim
de ce ne-am fi născut, de ce murim –
Cred că era statuie caldă-n viu
sau viu într-o statuie, nici nu stiu…
Când m-am trezit, bogat credeam că sunt:
Văzusem zeu în mine-mi, nu în vânt!

N-a mai venit de-atunci să-L întâlnesc,
Mi-e dor de El, dar nu pot să-I cersesc!

sursa linia1.ro

Lasati un comentariu