Pagina principala / Opinii / Gheza Vida trimis al Proniei

Gheza Vida trimis al Proniei

Disciplina demografică ne ajută să reflectăm la structura speciei umane, prin punerea în pagină a intrărilor şi ieşirilor. Numai că îndeobşte citind contorul ieşirilor, ştim cu exactitate ce pierdem şi nu numai că ştim, cât, organizăm, ori de câte ori este cazul şi  comemorări al celor care pleacă. Privind însă spre nimbul invoalat al intrărilor ştim că prin naşteri se adaugă, se împlineşte, se completează dar nu avem date privitoare la calitatea a ceea ce intră, dar nu  ne pierdem cu firea, nu privim cu indiferenţă evenimentul cât îi dedicăm, după puteri, câte un „Ave” festiviar şi ne aşternem pe aşteptare. O aşteptare  de durată. Este vorba, cum bine a intuit cititorul, despre decese şi naşteri.

Printre marile plecări, spre neşansa poporului român o amintim pe cea a lui Eminescu, a lui Enescu, Brâncuşi şi , de ce nu, a lui Gheza Vida, dar lista, este, departe de a fi epuizată, pentru că pământul românesc a fost şi este deosebit de bogat în privinţa valorilor pe care le-a oferit umanităţii. Cât privesc naşterile, ele primenesc omenirea cu generaţiile de înlocuire. Masa completatoare a structurilor umane realizată prin naşterii aduce la porţile civilizaţiei înlocuitorii celor plecaţi, copiii frumoşi ai devenirii, din rândul cărora după ceva vreme, de ordinul a două la trei decenii, va ieşii în faţă elita, un strat subţiratic de omnipotenţi ce-şi propun să ducă mai departe civilizaţia lumii, să-i îmbunătăţească resorturile şi de ce nu să fie soldaţi la crearea de noi faţete a cunoaşterii şi dezvoltării umane.

Anul 1913 (28 februarie) deschide, prin naşterea dintr-o familie băimăreană, poarta spre lume a celui ce avea să fie Gheza Vida, prunc înzestrat de pronie pentru a se structura peste convivii alături de care-şi va dura trăirea şi va lăsa urme de neşters în civilizaţie. Atunci când se nasc cei cu har de „bine meritaţi ai omenirii” cum s-a întâmplat şi la apariţia pruncului din Baia Mare, ursita cea bună le-a aşezat pe creştet o picătură de genialitate. Şi a fost să se confirme.

Izvorul, întru împlinire, se localiza în zona istorică din proximitatea şeii montane peste care s-a realizat unul din principalele izvoare ale devenirii române, descălecatul Domnului Dragoş Vodă. Pruncului iscat din locul a cărui toponim are zvon de îndeletnicire cu zvon industrial, cel apărut  în „baia” (n.n. mina) cea „mare”, i s-a destinat vocaţia de a comunica prin liniile discursive ale pietrii, prin mesajul ce răbufne din trunchiuri la împerecherea întru vorbire cu securea, la modelarea gipsului povestitor şi la turnarea de mesaje prin materialitatea bronzului. El şi-a ales ca tribună de la care să-şi ducă la public  discursul, fie moral fie de vitejie prin arta sculpturală şi a făcut-o în mod exemplar.

La Carei: i-a spus pietrei să vorbească despre fiinţa românească, şi piatra meşteşugit tăiată de el vorbeşte plenar, despre români, despre dorurile şi împlinirile lor. A stâlpi, cum spune ţăranul, un loc de habitat românesc. Îi rosteşte trecerea prin istorie, punând în discursul pe care-l aduce în public, durerea produsă de ruperea de fiinţa naţională şi durarea a ani grei de subjugare în care dorul de patria mumă a fost pârjolitor. Vorbeşte de bucuria întoarcerii la patria  de origine, la reîntâlnirea cu istoria naţională. Îi slăveşte pe soldaţii români cei ce cu preţul jertfei supreme au măturat de gunoiul înstăpânit de Diktatul de la Viena  trupul Ardealului românesc, făcând posibilă curgerea civilizaţiei române în acel frumos areal.

La Moisei:  a dat glas lemnului care rosteşte pentru întreaga istorie despre vocaţia criminală a ocupantului ungur. A înălţat la margine de codru un monument populat cu douăsprezece siluete din lemn din care două chipuri omeneşti şi zece măşti caracteristice tradiţiei maramureşene. Ulterior autorul a înlocuit componentele din lemn cu altele de piatră. Monumentul a fost ridicat în memoria celor 39 de români şi 3 evrei ucişi, de către  şase haidamaci ai armatei, cu honvezi, persoane muşcate de porniri genocidale, ce cu sălbăticia caracteristică omului fără lege, fără morală, născut ca să ucidă, i-a blocat  în două case de  la marginea satului Moisei, apoi i-a trimis în eternitate prin foc armat direcţionat prin ferestrele caselor suplicatoare. Actul criminal s-a înscris în timp cu identitatea  14 octombrie 1944 orele 15. Victimele persoane evadate din detaşamentele de muncă forţată ale regimului hortist, intuind prăbuşirea înstăpânirii maghiare, evadează şi se împrăştie în teritoriu. Neintuind că timpul său istoric a ajuns la sfârşit, ocupantul maghiar organizează echipe de căutare şi capturare a fugarilor. Echipa de căutare a evadaţilor, formată , după izvoare din şase persoane, îi capturează   pe cei ce aveau să le fie victime, dar constată că regimul hortist a căzut şi astfel stând lucrurile intră în criză. Nu mai aveau polul de putere înspre care să se îndrepte,  şi să-i predea pe cei prinşi, din oameni acoperiţi de puterea criminală hortistă, au devenit persoane lipsite de acoperirea vreunei puteri. Aveau de hotărât dacă să-şi abandoneze prinşii şi să fugă. Fiindu-le, însă, teamă că prinşii vor dobândi conştiinţa că din urmăriţi se pot transforma în urmăritori, au ales soluţia executării.   După consumarea acestui abominabil act criminal, ura i-a împins înspre mai mult. Aveau de mers, unde, însă, nu prea ştiau, dar oricum trebuiau să  traverseze lumea „Olahilor”, cum le spuneau ei  românilor, iar cum  odiosul regim hortist le-a spălat  creierele inoculându-le dispreţ şi desconsiderare    faţă de etnia majoritară, au procedat la un act prădalnic din recuzita evului mediu, au  incendiat  300 de case ale localnicilor.

Ne-a atras atenţia o discuţie purtată în 1975 de către profesorul localnic din Moisei Gheorghe Coman şi Gheza Vida, care a explicitat mesajele celor  zece măşti, pe care le redăm: Prima mască: Să nu se mai tragă în oameni nevinovaţi; A doua mască: Să nu se mai prade grânele din hambare şi fructele din pomi; A treia mască: Să nu mai fie aruncaţi feciorii în războaie; A patra mască: Să nu mai fie închisă lumea în ţarcuri; A cincea mască; Să nu se mai ia vitele din bătătură; A şasea mască: Să nu mai fie pângărite ficele omului; A şaptea mască: Să nu mai fie spurcat meleagul cu tranşee, sârmă ghimpată şi icre ale morţii; A opta mască: Să nu mai piară oamenii în dorul lor de libertate, pe drumurile înstrăinării; A noua mască: Să nu se mai dea foc caselor; şi:  A zecea mască: Să nu mai existe lagăre ale morţii.

Omul de spirit şi dăltuitorul de artă care a fost Gheza Vida a implantat în vicinatul scenei genocidare un discurs în lemn dăltuit şi mai apoi din piatră prin care prin duratele decalogului justiţiar      exprimat de cele zece măşti a semnalat mânie, îndemn la nerepetare, un strigăt de racordare la daturile civilizatoare un îndemn la concordie.

Tiberiu Vanca