De ce nu mai avem un muzeu al Transilvaniei

• publicat la: 1 May 2013
De ce nu mai avem un muzeu al Transilvaniei

Temeliile Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei (ale vechiului Erdély Múzeum) au fost puse de niste intelectuali ardeleni inimoși în anul 1859. Ei și urmașii lor au adunat un patrimoniu care astăzi, punând la socoteală și ce ni s-a răpit în 1972, când a fost înființat din ordinul lui Ceaușescu Muzeul Național de Istorie a României, este cel mai bogat din din țară. La un singur lucru nu s-a gândit nimeni vreme de 150 de ani, și anume să-i dea muzeului o clădire conformă faimei și bogăției sale. Clădirea din str. C. Daicoviciu 2 îi aparținuse de fapt unei vechi fabrici, căreia în perioada interbelică universitatea i-a mai construit o aripă. Nu are structura de rezistență adecvată, nu are vizibilitate, iar în interiorul ei nu există posibilitatea de a se organiza un circuit de vizitare. În afară de asta, clădirea era ocupată până de curând de trei instituții academice, iar acum de două, ceea ce din punctul de vedere al cercetării arheologice este perfect, dar stânjenește funcționarea normală a unui muzeu.

Indiferent de bogăția patrimoniului sau de specificul zonei, sub comunism toate muzeele erau organizate după aceeași schemă: evoluția societății umane de la coborârea maimuței din copac până la ultimul congres al PCR. Nici muzeul din Cluj nu arăta altfel în 1997, când l-am preluat. Până în 2000 echipa pe care am condus-o s-a bucurat de încrederea și de simpatia unui Minister al Culturii, în fruntea căruia Ion Caramitru și-a jucat excelent rolul. Au fost anii buni. Am organizat secția de tezaur, prezentând publicului pentru prima oară după 143 de ani piese de o reală valoare și frumusețe. Am amenajat sala de expoziții temporare la un nivel european și am organizat aici multe expoziții gustate de public. Am încercat, în măsura în care am avut bani, să schimbăm strucutura și viziunea expoziției de bază. Revistei muzeului, Acta Musei Napocensis, i-am schimbat aspectul și conținutul și am făcut-o cunoscută peste hotare. Am fost primul muzeu din țară care a introdus o firmă specializată de pază, iar după noi s-au luat toți ceilalți. Am cumpărat un teren viran în spatele muzeului pentru extinderea clădirii și speram ca în fiecare an să putem moderniza câte două săli de expoziție. Atât doar că la sfârșitul lui 2000 a căzut guvernul Convenției și a plecat Ion Caramitru; cu alte cuvinte, s-a dus baba cu colacii.

Au început presiunile politice. În 2001, la sesiunea de rapoarte arheologice de la Suceava, secretarul de stat Ion Opriș m-a invitat la o cafea și mi-a zis: “Puiule, nu-ți pot reproșa nimic în privința managementului, dar mă deranjează politica ta.” [Eram încă simplu membru PNȚCD, fără a fi fost vreodată invitat măcar la o ședință de cartier. Și ăștia erau atotștiutori]. “Dacă tot vrei să predai la toamnă două luni la Sorbona, te sfătuiesc ca înainte de plecare să-ți dai demisia. Îti promit că la Sarmizegetusa vei avea bani de săpătură câți dorești”. I-am răspuns: “Ioane, prinde-mă cu ceva și dă-mă afară. Ar fi mai cinstit”. Știam eu că nu aveau cu ce. Cotcodăceala de pe internet și teancurile de delațiuni nu erau decât muzică de fond.

Ce m-a adus în conflict deschis cu structurile mafiote a fost opoziția mea față de proiectul de la Roșia Montană. Oameni din minister (Mircea Angelescu, Ioan Opriș) au dus lucrurile până acolo, încât ministerul, care trebuia să controleze firma canadiană în privința patrimoniului istoric, era sponsorizat de aceasta. Comisia Națională de Arheologie a fost epurată de toți opozanții, iar în locul lor au fost aduse cozi de topor. Multe dintre deciziile luate de această comisie sunt în fapt penale. Câțiva dintre arheologii de la muzeul din Cluj care lucrau la săpăturile de salvare de la Roșia Montană, între ei aflându-se și Carmen Ciongradi, erau plătiți în mod suplimentar de către firma canadiană prin Muzeul Național de Istorie din București, pentru așa zisă “prelucrare de material” și erau trimiși la congrese în străinătate pentru a susține punctul de vedere al firmei. S-au întors în Cluj ca dușmani declarați ai mei. În fruntea muzeului din Cluj, care teoretic avea jurisdicția științifică asupra arheologiei Transilvaniei, nu putea nicidecum rămâne un opozant al proiectului. Stihiile s-au năpustit asupra mea sub forma linșajului mediatic făcut de o presă cumpărată de firma canadiană și ai cărei directori erau trimiși în Noua Zeelandă spre “a se documenta”.

Începând din 2001 visul de a face din muzeul din Cluj un muzeu de nivel european a început să se năruie. De-abia primeam destui bani pentru plata salariilor. Marele patriot Gheorghe Funar ne-a împiedicat să extindem un muzeu național și să-i dublăm suprafața, reintroducând pe ascuns în spațiul locativ, în folosul unui membru al partidului său, două căsuțe peste care trebuia să se facă această extindere. Totuși, datorită unui om inimos din minister, al cărui nume nu-l pomenesc pentru a nu-i face rău, am reușit să mansardăm aripa mai nouă a muzeului, câștigând astfel niște birouri și laboratoare. Apoi, printr-un contract favorabil cu primăria, s-a reușit să se execute o fațadizare frumoasă. Trebuie recunoscut că, cel puțin pe dinafară muzeul arată foarte bine. A fost însă o poveste cu cântec. Nu știu ce act mărunt nu fusese emis cu ani în urmă de contabilitate sau, mai degrabă, a fost făcut pierdut, iar dl Kelemen Hunor și umila sa funcționară Mihaela Ioana Kajtor au contestat demersul. Au vrut, săracii, să mă prindă și ei pe mine cu ceva.

De trei ori am fost dat afară de la conducerea muzeului și de fiecare dată ministerul a fost obligat să mă reinstaleze în urma unei hotărâri a Curții Supreme. În ultimele scurte perioade în care m-am aflat în fruntea muzeului am inițiat două demersuri. Primul a fost cel de a recupera cele 608 piese luate ilegal muzeului nostru în anul 1972; a se vedea somația (nr. 1238/6.07.2011) adresată directorului general al Muzeului Național de Istorie a României. Vorbim aici nu despre orice fel de piese, ci despre formidabilele tezaure de aur de la Apahida, despre vasul cu ștampila Decebalus per Scorillo și despre multe alte valori.
Al doilea demers, pe care l-am urmărit tenacitate, a fost cel de a obține pentru expozițiile de bază ale muzeului o clădire reprezentativă în centru. Candidate erau hotelele Continental și Melody, precum și vechea primărie. De preferat era ultima, fiindcă se află în proprietatea statului și cu un pic de bunăvoință chestiunea se putea rezolva. Bănuiam pe atunci că, dacă autoritățile Clujului au inițiat proiectul privind capitala culturală, nu se gândeau numai la Tetarom și la Jucu, ci și la un muzeu de istorie cu care Clujul să se poată mândri. După cea de-a patra destituire a mea au căzut ambele proiecte.

N-aș vrea ca din rândurile de mai sus să reiasă că numai eu aș fi în stare să conduc un muzeu. Dimpotrivă, sunt convins că mai există specialiști cinstiți și competenți, iar un schimb de generații era până la urmă obligatoriu. Poate că în știință mai sunt încă domenii pe care eu le acopăr cel mai bine. Aș fi fost fericit ca muzeul să se poată descurca fără mine, iar eu să-mi văd de cercetările mele. Nici în cele mai sumbre coșmaruri nu mi-am închipuit însă că această glorioasă instituție ar putea fi făcută praf de incompetență, aroganță și hoție în nici doi ani. Să vedem acum de ce nu mai au clujenii muzeu de istorie.

Pe când eram dat afară pentru a treia oară, ministerul a determinat-o pe directoarea interimară Viorica Crișan să încheie cu firma Artex contractul nr. 2242/25.11.2009 în vederea reorganizării expozițiilor muzeului. În neregulă nu au fost decât trei aspecte: a fost evitată o licitație cinstită recurgându-se la un “concurs de soluții”, a fost acceptată exorbitanta sumă de 13 mil. de euro și în decurs de trei săptămâni au fost plătite 1,7 mil. de euro pe un album penibil de 105 pagini, adică pe nimic.

Funcționarii din minister au fost puternic implicați în această afacere, căci altfel de unde ar fi venit banii, care nu fuseseră prevăzuți în buget? Mai trebuie amintit că toate situațiile false de lucrări au fost semnate de Carmen Ciongradi. Prin asta și-a făcut suficiente merite spre a fi numită în 2011 de către dl Kelemen Hunor director general în urma ultimei mele destituiri. Când m-am întors în fruntea muzeului la începutul anului 2010, m-am luat cu mâinile de cap. Proiectul Artex era blocat, deși numai cu cele 1,7 mil de euro plătite aiurea putea fi făcută o expoziție pe cinste. Tot mobilierul fusese distrus sau împărțit pe la alții. Parchetul, vechi și de o mare finețe, nu l-am mai găsit. A dispărut, iar acum este montat într-o vilă din Cluj. Când am vrut să reorganizez sala de expoziții temporare și încă vreo câteva săli, nu am mai avut cu ce. De-abia când am vrut să reorganizez sălile de tezaur mi-am dat seama de adevăratul dezastru: bolțile erau în stare de precolaps. Cum s-a ajuns aici?

Tot în lipsa mea s-a făcut un proiect de schimbare a acoperișului aripii vechi sau, cum zic constructorii, a învelitorii acesteia. Existau două soluții: de a schimba numai plăcile acoperișului sau de a turna planșee de beton în vederea unei eventuale mansardări. A fost aleasă a doua soluție, fără a ține cont de faptul că, având în vedere vechimea clădirii, problemele ei și legislația în vigoare, ar fi trebuit făcută o expertiză a clădirii. Se pare că această expertiză nici nu a fost cerută de proiectant, iar despre direcțiune ce să mai vorbim?

Cică nu ar fi fost treaba ei! Oare condiția de a fi numit director de către minister este să nu știi nimic? Cauza distrugerii clădirii o constituie zecile de tone de betoane puse cu nesimțire peste o structură nu foarte sănătoasă. Dețin o copie a unei note cinstite privind starea tehnică a clădirii (nr. 655/3.05.2011), redactate la cererea mea de către Prof. dr. ing. Bálint Szabó. Iată câteva citate semnificative: “Structura portantă aferentă colțului sud-estic al clădirii este grav avariată, existând crăpături însemnate la nivelul parterului și etajelor”; “crăpături vizibil recente în structura portantă aferentă lapidariului medieval”; “arc de descărcare (buiandrug) desprins, în stare de precolaps”; “forfecarea zonelor de rezemare”; “arc de descărcare cu ambele zone de rezemare forfecate, în stare de precolaps” etc. Să fi văzut indignarea care a cuprins întregul minister când i-am prezentat situația! Să fi văzut cât de activi au devenit postacii direcțiunii muzeului pe internet! Scriau că în curând voi prevesti un tsunami care să măture muzeul. Numai că eu nu m-am lăsat și am chemat experți, Inspecția în construcții, Corpul de control al ministerului. Cine dorește să se lămurească ce bătaie de joc se face cu banul public, nu are decât să citească rapoartele funcționarilor din minister, ale firmelor și experților agreați de minister. Nimeni nu are vreo vină în afară de clădirea însăși! Nimeni nu-i bun de plată!

Acum, în zonele cele mai periclitate tavanele și bolțile sunt susținute de stâlpi de metal. M-a pufnit râsul când am auzit-o de curând pe Viorica Crișan cerându-i la televizor ministerului bani pentru consolidarea clădirii. De ce nu scoate banii ea însăși, ea fiind prima vinovată? Cum poate fi judecat faptul că actuala direcțiune a renunțat la proiectul meu de a obține pentru muzeu o nouă clădire? Într-un singur fel. Contractul de refacere a expoziției muzeale a fost încheiat cu Artex-ul, în el era prevăzută numai vechea clădire, iar în tipul de relații pe care le-a dezvoltat direcțiunea lipsa de fidelitate între parteneri nu este recomandată.

De viitorul muzeului nu le pasă. Clujenilor trebuie însă să le fie clar că într-o clădire cu structura avariată nu se mai pot organiza expoziții și nu mai poate fi adus publicul. Potrivit experților, consolidarea ar costa acum circa 1,5 mil. de euro și ar dura câțiva ani, în care depozitele să fie golite. Golite unde? Asta înseamnă adio muzeu!

Dacă ne-am lămurit în privința clădirii, să vedem cum stăm cu patrimoniul. În urma construirii în imediata apropiere a unei noi clădiri a poștei, s-a modificat ceva în privința nivelului apelor freatice, iar gradul de umiditate în depozitele muzeului a crescut peste limita admisă. Trebuia intervenit, dar cu cap! Tot în lipsa mea a fost făcut un proiect în valoare de aproape 6 miliarde de lei vechi, căruia îi lipseau însă două elemente esențiale: un dren exterior, care să elimine surplusul de apă freatică din această zonă și un puț în curte, din care apa să fie periodic extrasă cu o pompă. Fără aceste elemente asanarea a fost un eșec, iar umiditatea a crescut la cote alarmante. Lumea trebuie să știe că într-o asemenea atmosferă erau păstrate nu numai ceramica, piatra sau sticla, ci și obiectele de metal, de lemn sau țesăturile.

Mare a fost indignarea când am anunțat ministerul! De la înălțimea meseriei sale de veterinar, dl Kelemen Hunor i-a declarat presei că “depozitele sunt umede fiindcă Piso nu a deschis ferestrele”. Nici de data asta nu m-am lăsat și am apelat la un cunoscut expert din Alba Iulia. Acesta a făcut o casetă în tencuială și a constatat că umezeala în pereții depozitelor, care sunt totodată pereți portanți, era de 98%. Mi-a promis că-mi aduce un raport semnat și ștampilat, numai că între timp a fost chemat la minister și prelucrat. De-atunci nu l-am mai văzut. Să-i fie rușine!
Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei nu mai există decât în teorie, fiindcă nu-și mai poate îndeplini cele două funcții de bază: aceea de a păstra în condiții de perfectă siguranță patrimoniul istoric și aceea de a-l prezenta în cele mai bune condiții publicului. Ce fac atunci angajații muzeului? De pildă, sunt puși, ca într-un scenariu de Kafka, să facă tot felul de “simulări” ale unor expoziții care nu se vor realiza niciodată. Unul dintre scopurile acestor “simulări” este de a șterge urmele jafului din 2009. Nimeni nu mai are voie să exprime vreo idee critică, iar unora dintre angajați li s-a interzis să stea de vorbă cu mine sub amenințarea de a fi concediați.   …continuarea  in   cotidianul.ro

Lasati un comentariu