ECCE HOMO
Omul. Aparent o vieţuitoare, reprezentantă de frunte a regnului animal. Avem orgoliul a spune că ştim câte ceva despre el. I-am descifrat structura anatomică, i-am descoperit funcţiile fiziologice, i-am depistat, parte din, disfuncţii, am descoperit şi pus în circulaţie remedii pentru acestea, am specializat şi instituţionalizat mâna care-l deschide şi-l repară, îi contemplăm admirativ orgoliile produse prin mişcare diurnă, îl lăudăm, îl hulim, şi nu de puţine ori îl dispreţuim. Şi cu aceasta socotim că ştim totul despre el, în condiţiile în care îl cunoaştem atât de puţin. N-am realizat că confundăm aparentul, partea ce se oferă câmpului vizual, cu partea ascunsă, cu partea deşteaptă, partea imaterială care îl acreditează drept miracol al lumii vii, partea ce-i conferă capacitate de introspectare a realităţii, a fenomenelor, creindu-i deprinderi de operare şi conducere a lumii împrejmuitoare.
Omul este „SPIRIT”, iar spiritul este, potrivit „Noului dicţionar universal al limbii române, „principiu imaterial, neperceptibil, considerat de esenţă divină şi nemuritoare” (pagina 1526). „ El”, Spiritul, locuieşte în colivia numită trup, iar trupul la rândul său este materie vie, cu structuri şi funcţii intercondiţionate ce îi asigură purtarea, respectiv mişcare, înlăuntrul mediului existenţial acolo unde subiectul „Spirit” trebuie sau vrea să-şi desăvârşească lucrările ce se vor inventaria în durata existenţei sale, pe care o numim destin. Trupul este materie perisabilă, de cele mai multe ori proastă, ce poartă luminiscenţa chiriaşului său, îi asigură confort, cu organele cu capacitate de mişcare mecanică îl ajută să opereze în natură şi pentru natură. În unele cazuri îi dă posibilitatea să deseneze cu titlu de legat priceperea convertită în valori materiale sau spirituale ce se vor adăuga marelui inventar valoric care compun valoarea de căpetenie a umanităţii, aşezată lexical sub denumirea de civilizaţie.
Omul nu se stinge odată cu trupul, el rămâne ca un fel de undă călduroasă înfăşată în miresme florale convertindu-se după faptele sale, în amintire agrestă, încărcată de pioşenie, sau, în cazul celor răi, în spaime din structurile coşmarului. Atunci când trupul pleacă, spiritul rămâne, devine călăuzitor pentru descendenţi, intră în suma spiritualităţii acestora blindându-le capacitatea creativă cu experienţa cumulată de ei, trecuţii, şi convertită în bunuri şi idei. Omenirea în universalitatea sa este o structură din categoria mulţimilor alcătuită din aburul fin al spiritului tuturor generaţiilor care au precedat-o. Spiritele antecesorilor noştri sunt cărămizile ce stau la baza edificiului pe care-l numim contemporaneitate şi care este mobilată cu gândirea şi faptele de peste milenii a celor trecuţi.
16 mai 2013,Tiberiu Vanca
Avram Iancu
Fundatia Werdnig Hoffman Carei
Radu Gyr