Sânzienele sau rezistenţa evenimentelor cultuale precreştine

• publicat la: 24 June 2013
Sânzienele sau rezistenţa evenimentelor cultuale precreştine

Trecereade la o civilizaţie, sau în alt termen cultură, la alta, se realizează pe un segment temporal îndelungat, iar liniaritatea acestuia se întinde pe secole şi de ce nu pe milenii. Pentru  a exemplifica vom pune în pagină trecerea de la cultura precreştină (în vocabularul clerical „păgână”)  la  cultura creştină, şi vom exemplifica cu manifestările sacre ale doar două zile din anul calendaristic creştin, 24-25 decembrie,  care aduce în calendar Sărbătoarea  Naşterii Domnului –Crăciunul, şi 24 iunie, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul-Sânzienele. Cititorul  nostru se va întreba ce legătură există între nominaţia religioasă (Naşterea Domnului şi respectiv Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul) şi cea profană ( Crăciun şi Sânziene). Răspunsul nostru este că cele două sărbători   (24-25 decembrie  şi 24 iunie) în ciuda faptului că  consacră  servicii religioase creştine ne sunt cunoscute sub denumirea lor precreştină iar în conştiinţa maselor se regăsesc ca atare. Să le luăm pe rând:

                        Crăciunul: Este o manifestare cultuală precreştină. Este ziua în care populaţia precreştină îl sărbătorea pe „Semi-Zeul Crăciun”. În calendarul populaţiilor precreştine la sfârşit de an şi în preajma unui început de alt an, se sărbătorea prin oraţii şi ofrande  Semi-Zeul Crăciun, aducându-i-se prin oraţii, mulţumiri, pentru îndestularea cu cele necesare traiului, determinată de rodul până la îmbelşugare ce le-a fost oferit de anul agricol încheiat, iar prin ofrandare îndemnul-rugăminte să-şi manifeste aceiaşi dărnicie în anul ce tocmai va începe. Iar pentru că personalitatea sacră căreia îi erau adresate manifestările cultuale de referinţă era într-un fel aducătorul de bunăstare , sărbătoarea se situa în vârful manifestărilor sacre cunoscute de lumea precreştină şi pe cale de consecinţă manifestările sărbătoreşti se ridicau la rang de grandoare.

                        Lumea creştină, un curent religios iniţiat între anul  unu şi  trei zeci şi trei ai erei noastre,  aflată la început de drum istoric şi lipsită total de tradiţii, trebuia să şi le creeze, iar acest demers, era absolut necesar, pentru că tradiţiile, respectiv manifestările cultuale care să bată puternic în conştiinţa oamenilor timpului, sunt cele ce dau tonus existenţialului, punând curentul religios în situaţia să existe. Creştinismul nu-şi putea pune pe picioare propria sa cultură în umbra grandoarei până la măreţie a manifestărilor cultuale precreştine. De aceia şi-a creat propriul calendar cultual pe care l-a presărat cu instituţii ce ţin de doctrina creştină şi în funcţie de importanţa personalităţii sacre ce trebuia  sărbătorită „Ziua Sfântă” de referinţă trebuia să capete grandoare şi cum  o sărbătoare incipientă nu se putea „lua la întrecere” cu una consolidată de peste milenii au recurs la o stratagemă.  Peste cea mai mare sărbătoare precreştină au suprapus un presupus eveniment creştin ce trebuia să bată în conştiinţa maselor cu o astfel de ardoare încât manifestările de cult, respective,  să dobândească proporţii din cele mai mari. În aceste condiţii peste sărbătoarea precreştină a Crăciunului au suprapus  „Sărbătoarea Naşterii Domnului”, evident IIsus Cristos, având convingerea că  cu trecerea vremii, pe măsura catehizării, respectiv răspândirii doctrinei creştine în masele populare, sărbătoarea precreştină va scădea  până la dispariţie din conştiinţa maselor. La scurgerea a şapte secole de la suprapunerea sărbătorii creştine peste cea precreştină rezultatele vădindu-se a fi nesatisfăcătoare întrucât ceea ce se întâmpla în zilele de decembrie numai aspect creştin nu avea, clerul a trecut la măsuri capitale. În cadrul „Sinodului Prolan” desfăşurat la Constantinopol în anul 692 s-a ajuns la concluzia că ceea ce continuă să susţină sărbătoarea precreştină sunt oraţiile, în termeni creştini  colinzile. Pentru a curma starea, apreciată de cler, a fi de criză, Sinodul a edictat măsură excomunicării din Biserica Creştină a tuturor celor ce ar continua să mai colinde. Cum nici această măsură nu a stăvilit  proporţia de disiminare în mase a  sărbătorii precreştine, s-a luat măsura încreştinării colinzilor. S-au pus în circulaţie oraţii creştine, cunoscutele colinzi aflate astăzi în circulaţie alături de oraţiile precreştine. Că operaţia n-a dat rezultate o dovedesc măsurile luate în secolul  XX de către comunişti, care  interesaţi să  transforme „Crăciunul” într-o manifestare cultuală înafara religiei, au dispus sondarea marii mase de creştini în vederea recuperării oraţiilor precreştine ce mai existau după patru spre zece secole în circulaţie. Rezultatul a fost peste aşteptări, în masa de colinde se mai regăseau o mare masă de oraţii precreştine, ceea ce dovedea că serbarea precreştină n-a putut fi înlăturată.

                        Sânzienele: O operaţie asemănătoare cu cea relatată mai sus s-a încercat şi cu evenimentul cultual desfăşurat la mijloc de an, 24 iunie – Sânzâienele. Peste manifestarea din mijloc de an, având în vedere servituţile pe care aceasta  o propunea maselor, clerul a încercat o nouă operaţie de acoperire. S-a folosit  un eveniment religios creştin, respectiv,  „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, astfel că în calendarul bisericesc evenimentul cultual al zilei este creştin, dar în practicile cultuale populare se derulează un eveniment mitic, fără nici o legătură cu dogmele creştine, respectiv „Sânzienele”.

                        Introducerea în temă: Potrivit studiului nostru „Sânzienele – Manifestare mitică oraculară în Bănişor-„ ( Tiberiu Vanca – Bănişorul Mitic – pag. 73-75- Ed. Călăuza v.b.” Deva 2007)  evenimentul cultual de referinţă este împrumutat din civilizaţia romană „ În mitologia romană, Sânzienele sunt zâne rele, înrudite cu Ielele şi oarecum sinonime cu Drăgaicele. Cum Sînzienele,  ca zâne rele, sunt un grup numeros, între acestea se localizează totuşi şi o zână bună, Iana Sânziana. Mircea Eliade opinează că Sânzienele îşi pot avea originea în cultul roman al zeiţei Diana, iar denumirea Sânziene ar proveni din latinul Sanctae Dianae. Este o manifestare florală, pentru că instrumentul prin care se realizează este floarea numită „sânziană”, ştiinţific „Galium verum” despre care se crede că apără de agresiunea duhurilor rele ce, potenţial, ar putea primejdui gospodăria. Pe arii extinse în România, actul preventiv, de apărare împotriva duhurilor se realizează prin atârnarea unor mănunchiuri de flori proaspete la ferestre, la porţi, la streşinele caselor.  În … precum şi într-o arie extinsă din zonele ţării este practicată … confecţionarea de cununi ce se aruncă pe învelitoarea construcţiilor din gospodărie, cu invocaţii de apărare pentru morţii şi vii familiei.  Este de crezut că în conştiinţa populaţiilor care au legitimat această manifestare, s-a instalat teama că  duhurile rele ar putea tulbura odihna membrilor de familie trecuţi în eternitate. Pe de altă parte, ritualul, pe lângă rolul de apărare …   de efectele malefice a nevăzutelor duhuri, mai prezintă şi o funcţie oraculară, manifestă prin aceea că dacă cununa aruncată pentru aflarea destinului unei persoane în viaţă, cade se estimează moartea celui pentru care a fost aruncată.”

În lucrarea sa „OBICEIURI POPULARE DE PESTE AN (Dicţionar)”  Ion Ghinoiu  la pagina 179, mai inventariază o seamă de prejudecăţi legate de acest eveniment: „ ; spălarea părului de către fete cu iarbă mare (Inula helenium L ) pentru a deveni plăcute feciorilor; scaldă rituală a fetelor şi nevestelor în ape curgătoare, în locuri tăinuite sau tăvălire în pajişti înrourate în noaptea de Sânziene pentru a fi frumoase şi îndrăgite de-a lungul anului; aflarea ursitei prin împletirea Cununii de Sânziene şi aruncarea acestora pe acoperişul caselor şi şurilor; expunerea hainelor şi aşternuturilor la Soare pentru a nu fi roase de molii; aprinderea Focurilor de Sânziene şi arderea unor substanţe puternic mirositoare; aprinsul şi Umblatul cu făclia, producerea zgomotelor nocturne (strigăte, sunete de tulnice pentru alungarea spiritelor malefice); practici de pomenire a morţilor (Moşii de Sânziene, pomeni, săparea şi plantarea florilor pe morminte) şi altele. În această perioadă a anului cucul încetează a cânta, semn că a sosit vremea cositului fâneţelor, prin păduri apar Licuricii care luminează calea rătăciţilor. … Sărbătoarea se numeşte Sânziene în sud-vestul , nordul şi centrul României (Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureş, Bucovina, Moldova centrală şi de nord) şi Drăgaică în restul teritoriului (Moldova de sud, Dobrogea , Muntenia”).

                        După cum se poate vedea din sursele citate, evenimentului  sărbătoresc numit „Sânziene sau Drăgaică”, masele largi populare nu-i concedă autoritate religioasă cât apărătoare de duhuri malefice, pe de o parte, oraculară, şi aducerea norocului în dragoste pe de altă parte structuri de interese ce nu au legătură cu acoperirea evenimentului  etnologic cu o valoare religioasă.

                        

     Tiberiu Vanca

Lasati un comentariu