Ne-a părăsit Geo Saizescu!

Geo  Saizescu a regizat mai multe lungmetraje considerate antologice pentru istoria filmului românesc de comedie, printre care „Astă seară dansăm în familie”, „Păcală” şi „Secretul lui Bachus”.

La unele dintre filmele sale, Geo Saizescu a fost şi scenarist, şi actor.

A colaborat cu unii dintre cei mai populari actori români, ca Gheorghe Dinică, Dem Rădulescu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Jean Constantin, Sebastian Papaiani, Stela Popescu sau Horaţiu Mălăele.

Geo Saizescu s-a născut la 14 noiembrie 1932, la Prisăceaua în judeţul Mehedinţi. A regizat filmele Doi vecini (1958), Un surâs în plină vară (1963), Dragoste la zero grade (1964), La porţile pământului (1965), Balul de sâmbătă seara (1967), Astă seară dansăm în familie (1972), Păcală (1974), Eu, tu, şi… Ovidiu (1978), Şantaj (1980), Grăbeşte-te încet (1981), Secretul lui Bachus (1984), Sosesc păsările călătoare (1984), Secretul lui Nemesis (1987), Harababura (1990), Păcală se întoarce (2006).

Avea, încă, proiecte cinematografice şi literare importante, nu cu multe luni în urmă făcea turnee prin ţară cu ultimul său film, „Iubire elenă”, terminase de tipărit un ultim volum memorialistic, „Mascatul din Santa Fe” (în care concentrase experienţa sa americană), se gândea şi la alte volume memorialistice care să-i prelungească experienţa artistică până în prezentul imediat, pe masa sa de lucru a rămas neterminat ultimul număr din revista „Harababura” (pe care a lansat-o către sfârşitul veacului trecut), avea pregătite alte decupaje cinematografice pentru filme de lungmetraj („La Grandiflora”, după Gib Mihăescu, sau „Mesaj din infern, după policier-ul Rodicăi Ojog Braşoveanu „Crimă la mansardă”), pregătea, pentru această toamnă, Festivalul de teatru şi film „Hyperion”, intrat în tradiţie anuală, mai avea câte ceva de spus în filmul biografic pe care i-l dedica un fost student al său, regizorul Dan Doroftei, se pregătea pentru un nou an de învăţământ la Facultatea de Arte „Hyperion” (pe care a înfiinţat-o imediat după revoluţia din decembrie ’89, şi care ar trebui, de acum, să-i poarte numele), organiza, periodic, consfătuiri cu cineclubiştii rămaşi activi pe frontul creaţiei cinematografice, definitivase premiile Societăţii „Păcală” pe anul 2013, iniţiate cu mai bine de un deceniu în urmă…

I-am fost alături la multe dintre iniţiativele sale culturale sau cetăţeneşti, dispariţia sa m-a speriat şi întristat profund, cu greu îmi pot aduna gândurile, acum, când scriu despre un om drag care a plecat pe nepregătite dintre noi. În urmă cu 16 ani („anii trec ca apa”) scriam o carte despre regizorul Geo Saizescu, pe care o intitulam „Secretul lui Saizescu sau Un surâs în plină iarnă” (pentru că, efectiv, filmele lui Geo Saizescu au fost, pentru milioane şi milioane de spectatori, surâsuri ale supravieţuirii în epoca totalitară). La ora aflării tragicei veşti, încheiam o ediţie a doua a cărţii de odinioară, în care am adăugat creaţiile cinematografice şi literare recente ale autorului, dar investigaţia critică privea un drum artistic „în mers” şi nu o operă finită, cum, din păcate, stau lucrurile acum. Ştiu, este o misiune practic imposibilă, aceea de a descifra „secretul lui Saizescu”. Poate că, aşa cum îi plăcea să spună, secretul său era că s-a născut într-o noapte cu „ploaie de stele”. Oricum, „Oltenia-Mumă” nu a fost o figură de stil pentru Geo Saizescu, din tabloul său de suflet nu pot lipsi Prisăceaua natală (unde vedea lumina zilei în 14 noiembrie 1932), odihna la câmp a lui Corneliu Baba, cuvintele potrivite ale lui Tudor Arghezi, măiastrele lui Brâncuşi, ochii lui Ţuculescu, dealurile cu vii de la Oprişor, albinele din Mehedinţi, puiul mierlei de pe dealul Cernei, proverbele lui Anton Pann, „Ştiinţa Craiova”, bujorii de Pleniţa, liliacul de Ponoare, profesorii şi colegii de la Liceul „Traian” din Turnu Severin, „Nişte ţărani” şi Nicolae Titulescu, satul Scorilo, cibernetica lui Odobleja, invenţiile lui Coandă, câte şi mai câte, şi deloc la urmă, ba char la început, hâtrul Nea Mărin al lui Amza Pellea, pierdut în negura timpului. Oricum, când s-a apucat de prima sa comedie cinematografică la Buftea, el asimilase (înghiţise, cu fulgi cu tot) experienţa clasică pe teritoriile filmului mondial, nu o dată mărturiseşte ce au însemnat, pentru el, un Chaplin, un Jacques Tati, un Stan şi Bran, un Pierre Étaix, un Jerry Lewis, un Jean Georgescu, „meşterul” de acasă. Secretul umbrelei sale ascunde şi el o parte din secretul lui Saizescu. Mai departe?

Nu poţi descoperi secretul lui Saizescu dacă nu înţelegi sufletul lui Păcală. Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, trecând şi prin toate volumele sale memorialistice care îţi creează iluzia că-i poţi descifra secretele… Cert este că Geo Saizescu şi-a pus talentul, vocaţia, priceperea de comedian, în slujba „surâsului”. Surâsuri lirice, surâsuri ironice, surâsuri satirice, surâsuri sarcastice, surâsuri muzicale, surâsuri prieteneşti, cam aceasta este opera cinematografică a lui Geo Saizescu, de la scenariul pentru „Doi vecini”, pe care-l ducea învelit într-o „Românie liberă”, în urmă cu 55 de ani, meşterului Arghezi.