Înălţarea prin muzică

• publicat la: 5 November 2013
Înălţarea prin muzică

Gânduri despre Grigore Leșe  și despre muzică

 Motto: „Dacă n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica.”

Emil Cioran           

 

  Nu am nici voce, nici auz muzical. Nici măcar auz  nu prea am. Regretata mea soţie îmi spunea că aud doar ce-mi convine. Sunt un fel de hipoacuzic selectiv, dar  am o solidă justificare ştiinţifică. Nu vreau să intru acum în detalii tehnice, deşi aş putea. Dar îmi place muzica, s-o ascult şi s-o mormăiesc. Când sunt în chef, chiar mi se pare că ştiu a cânta. Chestie de gust…adică discutabilă.

 

         Nu sunt un mare amator de folclor, dar toată ziua de azi am ascultat o melodie şi un sfert – din Leşe. Dacă nu ştiţi nici cine e Leşe, chiar că nu mai am ce a vă face. Nu mai aveţi nici o scuză. E vai de capul vostru!

Eu l-am descoperit la Bistriţa. E şi un mare actor, prin simplitate şi naturaleţe. Era de unul singur, pe un colţ de scenă goală şi care, de aceea, părea imensă, iar el, uriaş. Era îmbrăcat într-un costum popular de o simplitate dezarmantă, ce friza genialitatea. Am auzit că aşa „se poartă” şi pe străzile Clujului. Acum vreo 10 ani cânta la Bistriţa pe  scena Casei de Cultură şi la un post local de televiziune, iar eu eram înnebunit de fericire. Te pătrunde, te răscoleşte, ca să nu zic – vorbă mare – te penetrează (cu gândul explicit – la orgasmul…artistic, adică la extaz. Să nu vă fi gândit la cine ştie ce!). De fapt te cutremură ! Parcă vine din altă lume, cel puţin din ancestral, fiindcă în astral nu prea cred.

 

        Întotdeauna am simţit că Maramureşul și Țara Lăpușului sunt leagănul românismului, dar niciodată nu am avut dovada faptului, până la Leşe.    

 

        Pe scena Ateneului Român au concertat cu succes, din câte ştiu eu, doar foarte puţini rapsozi virtuoşi de-ai noştri. Am auzit doar despre: Gh. Zamfir, T. Gheorghe, D-tru Fărcaş şi Leşe. Toţi îmi plac nemaipomenit de mult, dar lui Leşe nu-i mai reţin nici măcar prenumele, ci doar el mă reţine prin muzica lui – cosmogonică. Am ascultat-o azi de sute de ori. Şi nu cred că exagerez. Doar o melodie şi un sfert. Atât am avut înregistrat. Sfertul a fost magnific ! Dar de aceea poate, tot ceea ce e prea frumos, ţine prea puţin! E o minune,…desigur Leşe.

 

        Şi totuşi, oare ce ar putea ca să fie fericirea ? Doar MP 3-ul, plus Leşe sau altceva, sau altcineva… Un credincios era fericit până şi pentru că Dumnezeu i­-a dat televizor şi mai ales telecomandă. Şi, pentru a fi sincer până la capăt, ar trebui să vă spun că, ajuns acasă de la Satu Mare, după atâta fericire judeţeană, după ce-am căutat mai bine de o oră ceva muzică de Leşe, dar peste tot era deja închis şi după ce am prânzit, m-am delectat dintr-o butelie de vin roşu sec (din cauză de diabet)  cardeoprotector, recomandat cardiacilor hipotensivi (dacă or fi existând şi din ăştia). Nu e cazul meu, dar excepţiile, chiar dacă întăresc regulile, nu sunt totuşi reguli. (Asta e de la mine, citire.)

 

        Însă cine m-a văzut astăzi cântând pe stradă cu căştile în urechi, cu o pălărie nouă, cam excentrică, probabil m-a crezut nebun, dar nu ştia că, de fapt, sunt nebun de fericire. Ceea ce este oarecum diferit, dar oare cât de diferit ? Cine a aflat răspunsul, îl rog  să mi-l spună şi mie. Mi-a spus fată-mea că m-a claxonat, dar nici n-am băgat-o în seamă, însă nu s-a supărat neconvenindu-i să creadă lumea că am fi oarece neamuri…

E trecut de două noaptea şi continui să–l ascult pe Leşe, o melodie şi un sfert, inclusiv toaca. Şi nu am planuri de-a mă culca, fiindcă nu mi-e somn – de fericire. Asta o fi fiind ? Asta ar putea pentru ca să fie fericirea ? Dar am planuri de viitor. Mâine voi căuta tot ce se găseşte cântat de Leşe. Aşa că încă o zi de fericire. Şi am de gând s-o ţin tot aşa încă vreo treizeci de ani. Numai să-mi ardă… flacăra vieţii, adică  Fericirea.

        Mă gândesc cu spaimă la ce-aş putea să păţesc dacă aş  înţelege şi gusta Simfonia a IX de Beethoven. Bine că m-a ferit Dumnezeu… de atâta fericire ! Precis nu face bine la inimă şi eu am fost operat de două ori. Nu că m-aş da prea modest. Îmi plac şi mie câteva bucăţi muzicale mai cunoscute, dar vreau să zic că, din păcate, n-am pătruns în muzica mare. Iar, la vârsta mea e mai greu cu penetratul, mai ales dacă nu prea mai ai nici voce, iar auz muzical n-ai avut niciodată.

 

        Pe unul dintre CD-urile lui Leşe, pe care le am, există o melodie despre mamă, adică  cum îi zic moroşenii și lăpușnii, cu-o evlavie de-a dreptul religioasă: măicuţă.  O cântă o voce de artistă extraordinară, iar pentru mine cultul mamei înseamnă mai mult decât ori care alt cult. Versurile acestui cântec se constituie într-o adevărată bijuterie a poeziei populare: „Zâs-o mama cătă mine;/Hai dorule, dorule/(refren după fiecare vers – n.n.T.D.), să mă-nvăţ horile bine./Că eu cât oi mai trăi,/de mângăiere mi-or fi;/În lume cât oi  umbla,/ multe rele m-or mânca./Horile-s de stâmpărare,/ la omul cu supărare.”/ (În una dintre zilele trecute m-a impresionat un răspuns la întrebarea ridicolă de la TVR: Care e cel mai mare român din toate timpurile? Mama mea, a răspuns cineva şi mi s-a părut a fi, de departe, cel mai inteligent răspuns, la cea mai idiotă întrebare).

 

         Dimineaţa, în timpul cât citesc presa de pe Internet, îl ascult pe Leşe, e drept că la ore cam mici, şi de aceea doar în surdină; nu mai am timp să ascult seara emisiunile (dez)informative de pe diferite canale, nu le ascult tot din cauza lui Leşe; iar la emisiunile sportive care-mi plac, am scăpat de comentariile tâmpe, fiindcă ascult muzică bună.

 

        Şi pentru toate astea trebuie  să-i mulţumesc  lui  GRIGORE LEŞE, scris cu majuscule. Să fie binecuvântat acest mare artist ! E un rapsod genial, fiindcă a-l numi doar cântăreţ de muzică populară, mi se pare o impietate. A declarat într-un concert că se chinuie de ani buni să aducă folclorul în loja muzicii. Şi-mi vine să cred că a reuşit. Doar Tudor Gheorghe şi Gheorghe Zamfir au mai făcut-o la noi cu succes. Muzica lui Grigore Leşe te apropie de muzica mare, de ceruri. Te înalţă. Ajungi să te crezi de-a dreptul meloman, dacă nu chiar puţin, megaloman.

 

         Nu e doar omul orchestră, e omul spectacol (artistul total), de folclor autentic. E un muzician complex, sau poate chiar complet: solist vocal şi instrumental, autentic creator de folclor sau măcar, unul care îl îmbogăţeşte în substanţă. Respiră autenticitate prin toţi porii fiinţei sale şi prin toate: muzică, port, ţinută scenică (de o măreţie, aproape ancestrală) şi chiar prin fizionomie, care se află, parcă în consonanţă cu clopul.Cine mai „zice” strigături precum el? Cine mai cântă la cele mai vechi instrumente de suflat? Cine mai cântă fără orchestră precum Leşe, dar  ştie să pună în valoare instrumente muzicale şi instrumentiştii de valoare? A făcut din toacă un instrument muzical, dacă nu cumva a fost din totdeauna. Cine mai recită versurile populare precum un ţăran actor de mare talent şi, mai ales, cine-i mai lasă în ziua de azi şi pe alţii să cânte? El chiar îi promovează cu adevărat. Un paradox plin de semnificaţie: inegalabilul Leşe aduce în concertele sale cântăreţi care aproape-l întrec şi nu doar prin autenticitate. Alţii cântăreţi îşi aduc progeniturile chinuindu-le să cânte sau să danseze, de parcă i-ar lăsa moştenitori la tron.

         Am şi un mic reproş; deşi ştie ce spune, comentariile dintre melodii diluează mesajul sau, uneori, chiar dăunează valorii interpretative a pieselor. Fiind elocvent prin ceea ce cântă, devine uşor didacticist, iar comentariile, superflue.

 

 Fiecare ne putem înălţa, dacă nu cumva chiar ne înălţăm prin muzică. Până la urmă şi definitiv – la ceruri. Din mocirlă, în genunchi (mă gândesc nu atât cu compasiune, cât cu  înţelegere la cerşetorul beat, căzut în şanţ şi reuşind să se scoale fredonând ultima melodie auzită la crâşmă). Poate e fericit. Şi fiindcă face primul pas spre verticalitate, iar de aici până la ceruri e doar o aruncătură de băţ.  E vorba de ultimele muzici pe care se presupune că le mai putem asculta, în afara celor ce au norocul de-a ajunge în paradis, unde am auzit că sunt nişte piese de harpă nemaipomenite. Ce păcat că mie nu-mi place instrumentul. Dar poate şi de mi-ar plăcea, mi-ar plăcea degeaba, fiindcă nu cred  că voi avea prilejul de-a ajunge acolo s-o ascult.  

 

           Deocamdată mă delectez cu o cântare a cântărilor: „Acolo sus e patria mea”, ce se cântă la înmormântări şi care mă pătrunde şi nici nu sunt absolut sigur că  voi auzi-o, deşi am lăsat prin testament, adică cu limbă de moarte, să mi-o cânte de cel puţin trei ori, la momentul oportun. Dar să nu ne întristăm, mai bine să anticipăm, dacă tot nu putem preveni, adică s-o ascultăm până o mai putem auzi cu adevărat. Muzica, care ne place.

 

          Dar să revenim la înălţare, Marx sau Engels, nu mai ştiu sigur care dintre ei – deveniseră la un moment dat o entitate – spuneau că munca l-a creat pe om,  şi nici nu ştiu dacă n-au avut dreptate, însă, oricum, muzica cred că l-a umanizat. Adică l-a făcut să depăşească şi faza de homo sapiens, ajungând „homo muzicalis” şi îmi place să cred că e o licenţă poetică.

 

         Lăsând gluma de-o parte (fiindcă totul, sau aproape totul s-a mai spus), muzica ne însoţeşte pe toţi şi pretutindeni. Cred că nici n-am putea trăi fără muzică. De la ciobanul cu fluierul, la femeia de la ţară ce-şi doineşte amarul, la atât de diferiţii tineri de azi, care se manifestă prin tot felul de producţii pe care ei le consideră, poate cu îndreptăţire, a fi muzică – muzica lor – sau la ceilalţi, de diferite vârste şi tipuri de personalitate, care îndrăgesc altele dintre genurile muzicale: muzica populară, uşoară, folk, romanţa şi până la melomanii veritabili, cărora  muzica le este hrana spirituală. Pe toţi ne bucură sau ne înalţă, ne face mai buni, ne apropie  de ceilalţi, dacă nu chiar de umanitate. Mie cel mai mult îmi place muzica „dansată” pe care o cântă, în filmele americane, negrii  în bisericile lor vesele  şi  primitoare. Mai că m-aş converti la o astfel de religie.

         Şi doresc să ştiţi că toate acestea au fost spuse  de un afon  perfect (de ce n-ar exista şi un asemenea specimen, dacă se zice că exista şi din cei cu auz muzical perfect), fără voce, care nu a cântat nici măcar la fluierul piciorului, de cum în vreun cor al clasei, iar cât priveşte educaţia şi cultura muzicală, nici n-a auzit cam ce-ar putea să însemne acestea.

 

 

Carei: 31.10.2013  

Titus Doboș

 

 

 

comentarii

de Horia Mărieș la 5 November 2013 - 17:34

De acord cu tooate cele bune si frumoase pe care D-l Titus Doboș le-a scris despre Grigore Leșe.
Poate că nu este un om perfect, dar este un artist și un om de cultură extrem de interesant și de talentat.
Cel puțin, eu așa îl percep.

de Tiberiu Vanca la 5 November 2013 - 17:43

Aserţiunile Dvs. despre Grigore Leşe şi discursul tonic despre muzica care te poate transporta în stări de reală fericire. Nu vă cred Domnule Titus Doboş în partea în care vă declaraţi, afon, fără ureche muzicală etc. În Domnia Voastră a cuibărit muzica cu funcţionalitate de tonus de viaţă, de edificatoare de fericire. Sunteţi mai mult decât un meloman. Sunteţi un exeget al fericirii prin muzică. Cred, în ordine, că alegându-l pe Grigore Leşe drept motivator al credinei despre muzică, v-aţi dovedit clasa de ales în ale frumosului.
Vă felicit!

de Tiberiu Vanca la 5 November 2013 - 20:45

Erată: În comentariul meu de la 17,43, am propus o frază neterminată. Drept care, cu scuze, completez mesajul: “Aserţiunile Dvs. despre Grigore Leşe şi discursul tonic despre muzica care te poate transporta în stări de reală fericire sunt bine venite.
Rog cititorul deci ca la lectura comentariului la prima frază să aduace: “sunt bine venite”. După scuzele de rigoare mulţumiri.

de un roman la 5 November 2013 - 20:57

Superb articolul domnului Dobos,dupa parerea mea atat doinele culese si interpretate de domnul Lese cat si dumnealui ca persoana sunt dupa parerea mea valori de patrimoniu national.
Aceste doine prin versuri si linia melodica exprima atat de bine trairile de mii de ani ale poporului roman stapan al acestor locuri de mii de ani,de pe vremea dacilor…
Si cred ca nu era o persoana mai potrivita si sigur nu e intamplatoare activitatea si maiestria maestrului Lese deoarece este un vlastar al radacinilor dacilor liberi din Maramuresul istoric…
http://www.youtube.com/watch?v=GD3ctstx62k
http://www.youtube.com/watch?v=zpc5VPHA-Hw
http://www.youtube.com/watch?v=XAeyyB0X7fk
http://www.youtube.com/watch?v=tjMZDFyTO10
http://www.youtube.com/watch?v=TuqAujycr88
http://www.youtube.com/watch?v=BvChpiUieVQ
http://www.youtube.com/watch?v=esaT7q0aRck
http://www.youtube.com/watch?v=pIgiGPoMXNw

de Titus Doboş la 6 November 2013 - 06:19

Vă mulţumesc domnule Tiberiu Vanca, dar cred că exageraţi.

de Horia Mărieș la 29 December 2013 - 07:10

Mi-a plăcut mult Grigore Leșe aseară 28 noiembrie 2013 la Antena 3.

La finalul emisiunii, când Leșe citea câteva rânduri scrise de el despre Gh. Zamfir (i le citea acestuia) moderatoarea (o gâscă) l-a intrerupt brusc fiindcă ….trebuie să se dea publicitate. Gâsca și-a cerut scuze cu jumătate de gură că l-a întrerupt, dar fără convingere.

Leșe (pauză 5 secunde, apoi, grav)… :

“Foarte rău că m-ați întrerupt.
Foarte rău!
Pe mine m-ați pierdut.
Pe mine, m-ați pierdut, asta-i toată chestia!!!”

Mi-am scos clopul Domnule Leșe, aveți întregul meu respect. Sper să vă țineți de cuvânt.

de Horia Mărieș la 29 December 2013 - 07:11

Erată mai sus. Evident, corect este 28 decembrie 2013. Sorry.

Lasati un comentariu