O nuntă dacică în anul 2013

• publicat la: 21 December 2013
O nuntă dacică în anul 2013

A  fost odată că de n-ar mai fi, nu v-aş povesti, a fost odată un tărâm sfânt creat de bunul Dumnezeu după placul si inima Sa! Şi n-a fost minune mai mare decât aceea de a fi pus toată armonia cerească într-un petic de pământ d’acia! Şi nu s-a gândit prea mult, că a şi întins degetul Său etern spre creaţia Sa, a sădit medii şi remedii, a suflat peste lume şi i-a dat poporului d’acia, drept la viaţă şi la eternitate. Aşa începe o poveste, despre care n-am ştiut nimic până de curând, dar o trăiam prin interiorul gândurilor mele, a conştiinţei infinite, din care nu ştiam să mă reculeg. Aşa poate începe orice poveste despre noi înşine, despre locul pe care ne-am şi ne-AU obişnuit să-l numim România (de la numele unui cotropitor care a primit nemeritat, un merit prea mare), dar care poartă sfânt numele său de milenii, pe care nu l-au putut şterge, nici măcar din sângele nostru: DACIA!!! De fapt, ceea ce încerc eu să vă povestesc, sunt trăiri de la prima nuntă dacică din secolul nostru, în care-i avem protagonişti pe Florin Mureşan, un artist pe care publicul l-a descoperit în diferite valenţe, de câţiva ani încoace şi soţia sa Valentina – jurnalist de profesie.

Dacă aş arunca o privire şi printre nuntaşi v-aş spune că naşii dacilor noştri au fost, pe de-o parte, Alina şi Florin Tudor, prieteni într-ale sufletului cu mirii, deveniţi primii naşi de sorginte dacică, purtând cu mândrie aparte straiele înveşnicirii.

Iar de cealaltă parte, înrădăcinaţi într-un autentic ceva mai apropiat, cealaltă pereche de naşi: îndragita artistă Mariana Anghel Jinaru şi soţul acesteia, apreciatul sculptor, Ivan Jinaru.

Mulţi şi frumoşi oameni am întâlnit şi cunoscut acolo, veniţi din toate colţurile ţării şi chiar de peste ocean, special pentru nunta celor doi. Au fost admiratorii sinceri ai artistului-mire, artişti, poeţi, etc.

Am cunoscut, de asemenea, două persoane deosebite, care mi-au rămas în suflet şi minte: Aritia Poenaru care a întruchipat-o pe Hestia-Zeiţa focului, care va rămâne veşnic în amintirile noastre, un arhitect şi un cercetător de excepţie şi pe minunata fiintă, Magdalena Oprişescu – o româncă simplă şi frumoasă de la Târgu Jiu plecată de peste 20 de ani în SUA care a mobilizat întreaga diaspora, şi nu numai, pentru repatrierea marelui Brâncuşi.

Lucrurile s-au petrecut atât de repede încat mi-ar fi greu să vi le redau cronologic pentru că începuturile acestei poveşti frumoase stau în interiorul nostru şi în relaţia pe care o am, de câţiva ani, cu protagoniştii ei.Multe s-au petrecut, dar nu m-a luat nimic prin surprindere.

Am ajuns la Detunata, un loc pe care bunul Dumnezeu l-a pictat cu atenţie şi iubire, la lăsarea serii. Ştiam despre el că se învecinează cu Roşia Montană, că acolo bate inima Apusenilor şi că, obligatoriu, ceva interesant se pecetluieşte, din moment ce Florin şi Valentina Mureşan l-au ales ca loc de rugăciune. Apoi am simţit! Şi am făcut-o cu toată fiinţa mea! Locul acela e sfânt prin ceva de dincolo de noi.

Iar acum, am să vă povestesc cum am trăit eu un basm, la Detunata-Bucium Şasa, basmul dacilor încreştinaţi care ne-au dus pe toţi cei dragi lor în faţa altarului şi al focului sacru, pentru a ne ruga spre fericirea lor.

N-am ştiut că voi fi zână! N-am ştiut că, încălţată în opincile străbunilor, voi avea senzaţia levitării, voi primi informaţia pură a mineralelor pe care călcam şi nu mi-aş fi închipuit niciodată că le voi purta cu atâta mândrie.

Am purtat obiele, m-au însemnat cu floarea vieţii şi mi-a fost pusă pe cap o coroniţă cu flori vii, de toamnă, pentru a interacţiona cu clorofila din ele.N-am ştiut nimic din toate acestea, dar toate mi se pareau fireşti şi teribil de frumoase! Un staroste destoinic ne-a explicat tuturor că străbunii noştri se reuneau la nuntire pentru a se bucura împreună de bucuria mirilor, că noi suntem acolo pentru a ne ruga cu şi pentru ei. Am înţeles cât de puţin important este fastul zilelor noastre şi câtă risipă inutilă fac tinerii din zilele noastre.

Nimic din acel tot: decoraţiuni, porumbei, artificii, baloane, etc… nu-şi au niciun rost! Toate acestea sunt invenţii pe dos, din epoci moderne, pentru a ne distrage atenţia de la adevăratul sens al iubirii.

La nunta aceasta am învăţat că noi, nuntaşii, suntem acolo, la nuntă, pentru bucuria mirilor, nicidecum n-ar trebui să avem pretenţia ca mirii să ne bucure pe noi.

Când vom reînţelege acest aspect, vom regăsi seninătatea din ochii mirilor care se vor elibera de stres, de cutume şi maniere elegante, păşind sincer şi sigur pe tărâmul împlinirii lor.

Este minunat să descoperi într-o singură clipă cât de puţin îţi trebuie să fii cu adevărat fericit, n-ai nevoie de sclipiri Swarovski, nici de butoni scumpi, nici de pantofi cu toc de 14 cm, nici de farduri de firmă, de nimic din tot ce ne-am obişnuit să credem că ne poate aduce mulţumirea. Ea vine, firesc, din lucruri mărunte şi mai ales simple!

Dincolo de taina cununiei pe care am împletit-o cu rugăciuni sincere pentru cei ce şi-au trăit iubirea prin ochii noştri, am trăit şi experienţa unică a aprinderii focului viu şi veşnic al strămoşilor daci. Nu ştiu să explic ce-am simţit pentru că nimic nu poate fi explicat, ci trăit. Dar ştiu sigur că, multe s-au ars şi s-au cernut acolo, cu mine şi prin mine!… Pentru că noi suntem foc, dincolo de botezul lacrimilor, pentru că CEI CURAŢI ŞI PUTERNICI ÎNVING, pentru că dănţuirea în jurul focului sacru are conotaţii ancestrale scrise în toate celulele ADN-ului nostru.

Cine n-a ajuns la această nuntă a pierdut contactul cu veşnicia. Iar cine crede că poate experimenta aşa ceva, îl asigur că e un basm unic, real şi desăvârşit, din care nu mai vrei să te desprinzi. Însă voi, cei ce aţi parcurs aceste rânduri, sunteţi deja parte a nuntaşilor care s-au nuntit cu noi, prin cântec şi descântec, primind şi oferind darurile veşniciei, cum numai miresele timpului au mai primit!

sursa  Stiri de Giurgiu

Dacă aş arunca o privire şi printre nuntaşi v-aş spune că naşii dacilor noştri au fost, pe de-o parte, Alina şi Florin Tudor, prieteni într-ale sufletului cu mirii, deveniţi primii naşi de sorginte dacică, purtând cu mândrie aparte straiele înveşnicirii. Iar de cealaltă parte, înrădăcinaţi într-un autentic ceva mai apropiat, cealaltă pereche de naşi: îndragita artistă Mariana Anghel Jinaru şi soţul acesteia, apreciatul sculptor, Ivan Jinaru. Mulţi şi frumoşi oameni am întâlnit şi cunoscut acolo, veniţi din toate colţurile ţării şi chiar de peste ocean, special pentru nunta celor doi. Au fost admiratorii sinceri ai artistului-mire, artişti, poeţi, etc. Am cunoscut, de asemenea, două persoane deosebite, care mi-au rămas în suflet şi minte: Aritia Poenaru care a întruchipat-o pe Hestia-Zeiţa focului, care va rămâne veşnic în amintirile noastre, un arhitect şi un cercetător de excepţie şi pe minunata fiintă, Magdalena Oprişescu – o româncă simplă şi frumoasă de la Târgu Jiu plecată de peste 20 de ani în SUA care a mobilizat întreaga diaspora, şi nu numai, pentru repatrierea marelui Brâncuşi. Lucrurile s-au petrecut atât de repede încat mi-ar fi greu să vi le redau cronologic pentru că începuturile acestei poveşti frumoase stau în interiorul nostru şi în relaţia pe care o am, de câţiva ani, cu protagoniştii ei. Multe s-au petrecut, dar nu m-a luat nimic prin surprindere.

Citeşte mai mult pe STIRIGIURGIU.RO: http://www.stirigiurgiu.ro/instantanee-dintr-un-basm-o-nunta-dacica-in-anul-2013/

Citeşte mai mult pe STIRIGIURGIU.RO: http://www.stirigiurgiu.ro/instantanee-dintr-un-basm-o-nunta-dacica-in-anul-2013/

comentarii

de Tiberiu Vanca la 28 December 2013 - 11:54

Din când în când “Cerul” coboară pe pământ şi face ăst lucru pentru a ne înfrăţi cu nemurirea. Nu se putea alege un loc pentru un sacerdoţiu de nuntire care să ne lege de origini, mai potrivit ca Bucium-Şasa, perimetrul de miez al Moţilor Arieşeni,acolo unde aurul, această nestemată a străfundurilor ,s-a născut pentru a împodobi feciarele înainte de rodire. Acolo de unde a pogorât statuarul “Moţ” şi consoarta-i întru veşnicire “Moaţa” pentru a insemina în arcul carpatic pe cei mai drepţi între drepţi, urmaşii traco-dacilor, românii. În lumea de basm a Apusenilor s-a întors, fără a veni din vreo oarecare rătăcire, o filă de istorie, un puternic insuflu de respect şi pioasă aducere aminte a trecutului primordial, cel ce ne-a încărcat cu puterea de a răzbate, întru glorie, mileniile. Aceasta este semnificaţia evenimentului prin care cei doi tineri au ţinut să intre în viaţă. Să le urăm “Casă de piatră”.

Lasati un comentariu