Venirea lui Hristos a fost pregătită progresiv. Duminica a 28-a după Rusalii (a Sfinţilor Strămoşi)

• publicat la: 15 December 2013
Venirea lui Hristos a fost pregătită progresiv. Duminica a 28-a după Rusalii (a Sfinţilor Strămoşi)

[…] Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a făcut prin Revelaţia Ve­chiu­lui Testament mai simţite pre­zenţa şi acţiunea Lui perso­na­le în relaţie cu oamenii, pre­gă­tindu-i totodată prin ea pentru viitoarea Lui prezenţă per­so­­nală deplin clară şi apropiată în Iisus Hristos – Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, Cel întrupat. Astfel, prezenţa Cuvân­tu­lui dumnezeiesc prin raţiunile sau cuvintele lucrurilor, şi cea prin cuvintele şi faptele directe ale Vechiului Testament şi ve­ni­rea Lui în trup se înşiră pe o li­nie progresivă, fiecare din ce­le anterioare pregătind-o pe cea ulterioară şi fiecare din cele ul­terioare făcând mai vădite pe cele anterioare.

Dumnezeu-Cuvântul Şi-a fă­cut prezenţa şi acţiunea mai cla­re şi mai eficiente în Vechiul Tes­tament prin cuvinte directe şop­tite în inimile proorocilor şi prin fapte care se distingeau în chip mai vădit ca fapte ale Sale de­cât evenimentele şi împreju­ră­rile naturale, care puteau fi in­terpretate ca înfăptuindu-se fă­ră un Dumnezeu personal. Pa­­triarhii şi proorocii trăiesc, în cuvintele ce li se comunică şi în faptele săvârşite cu ei şi cu po­porul Israel, prezenţa directă a persoanei Cuvântului, deşi a­ceas­ta încă nu intra ca persoa­nă în comunitatea persoanelor u­mane. Ei stau faţă în faţă cu Per­soana care le adresează cu­vin­­tele şi le anunţă faptele Sa­le. Intră într-o relaţie directă cu El ca persoană, dar încă nu ca persoană întrupată, coborâ­tă ontologic în rândul oameni­lor. Persoana Cuvântului ră­mâ­ne încă deasupra oamenilor, de­şi îşi face puternic simţită ca­li­tatea de persoană şi interesul pe care-l are pentru persoanele u­mane şi relaţia Sa cu ele. De a­ceea cuvintele Lui sunt puter­ni­­ce şi au căldura comunicării per­sonale şi forţa de a opri pe oa­meni de la cele contrare voii Lui şi de a-i sprijini în îm­pli­ni­rea voii Lui, forţă care susţine în acelaşi timp raţiunea lor, fiind ea însăşi raţională. Sfântul Maxim Mărturisitorul găseşte în­tre prezenţa Logosului, prin lu­­crurile şi prin raţiunea uma­nă, şi prezenţa Lui în Vechiul Tes­­­tament o identitate de fond1. Cu­vintele şi faptele per­so­­nale mai clare din Vechiul Tes­ta­ment nu contrazic pe cele din na­tură (sau prin revelaţia na­tu­r­ală), ci le pun şi pe acestea în lumină ca fiind cuvinte şi fap­te ale Sale, şi împlinesc ceea ce ar fi trebuit să se împlineas­că prin acelea: un progres spre co­muniunea tot mai profundă cu Dumnezeu. Astfel, Psalmis­tul vede mai clar, în lumina vor­birii şi acţiunii mai directe a Cu­vântului lui Dumnezeu în Ve­chiul Testament, însăşi rân­du­­iala din natură ca fiind cu­vin­­te şi fapte ale lui Dumnezeu: „Ce­rurile spun mărirea lui Dum­nezeu şi facerea mâinilor Lui îi vesteşte tăria. Ziua spu­ne zilei cuvânt (despre Dum­nezeu) şi noaptea vesteşte nop­ţii ştiinţa, nu sunt graiuri, nici cu­vinte, ale căror glasuri să nu se audă… în soare a pus locaşul Său“ (Ps. 18, 1-5).

Despre prezenţa şi lucrarea Cu­vântului în Vechiul Tes­ta­ment ca pregătire a venirii Sale în trup, Sfântul Maxim Măr­tu­ri­sitorul spune că „înainte de ve­nirea văzută şi în trup, Cu­vân­tul lui Dumnezeu venea în mod spiritual la patriarhi şi pro­oroci, preînchipuind tainele ve­nirii Lui“ 2; sau: „Cuvintele le­gii şi ale proorocilor, fiind îna­in­te-mergătoarele venirii Lui în trup, călăuzeau sufletele la Hristos “3.

Nu numai prin cuvinte îşi fa­ce Cuvântul mai sesizabilă pre­zen­ţa în Vechiul Testament, ci şi prin fapte, prin tipuri rându­i­te de El şi printr-o putere, în ca­re se simţea ceva din harul ca­re va iradia deplin din El du­pă Întrupare şi Înviere. „Harul no­ului Testament era ascuns tai­nic în litera Vechiului“, spu­ne tot Sfântul Maxim. Sau: „Vo­ind Dumnezeu să trimită ce­lor de pe pământ harul vir­tu­ţii dumnezeieşti (al puterii pro­du­­cătoare de virtute) din cer, pen­tru mila Sa cea către noi, a pre­gătit simbolic cortul sfânt şi toa­te cele din el, care este o răs­frângere, un chip şi o imitare a în­ţelepciunii“4. Desigur, cortul Ve­chiului Testament nu era sim­bol numai în sensul intelec­tu­­al al cuvântului, ci în sensul de recipient a ceva din puterea cor­tului de Sus, sau a Cu­vân­tu­lui dumnezeiesc personal, Care va aduce prin întrupare toată pu­terea Sa în trupul omenesc, a­devăratul Lui cort, şi deci în re­­laţia directă cu oamenii. Sfân­­tul Maxim consideră că ori­­ce mijloc prin care se face co­mu­­nicată prezenţa spirituală a lui Dumnezeu şi se face simţită pu­terea Lui e un simbol al Lui. Dar simbolul poate deveni tot mai transparent mijloc de co­mu­­nicare a unei puteri tot mai mari a Lui. Există astfel o sui­tă de simboluri. Chiar Cuvân­tul lui Dumnezeu cel întrupat poa­te deveni tot mai transpa­rent şi poate manifesta în mod tot mai simţit puterea Lui, co­res­punzător cu starea du­hov­ni­ceas­că a celor ce se alipesc Lui prin credinţă şi prin viaţă. „Pre­cum cuvintele legii şi ale pro­orocilor, fiind înainte-mer­gă­toarele venirii Lui în trup, că­lăuzeau sufletele la Hristos, la fel şi Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat, ridicat întru sla­vă, S-a făcut înainte-mer­gă­to­rul venirii Sale duhovniceşti, că­lăuzind sufletele prin pro­pri­i­­le Sale cuvinte spre primirea lu­minoasei Sale veniri du­hov­ni­ceşti. Această venire o înfăp­tu­ieşte El pururea, preschimbând prin virtuţi pe cei vrednici din trup în duh. Dar o va în­făp­tui şi la sfârşitul veacului, des­co­­perind în chip vădit cele ce e­rau mai înainte ascunse tutu­ror“ 5. Cu cât prezenţa Sa ca per­­soană e mai clar sesizată, cu a­tât iradiază din Persoana Sa o lu­mină spirituală mai vă­di­tă.

Astfel, „legea era umbra, iar pro­orocii (ansamblul pro­oro­ci­lor), preînchipuirea bunurilor dum­nezeieşti şi duhovniceşti din Evanghelie“6. În umbra an­ti­cipată e proiectată însă nu nu­mai forma nedeplin desluşi­tă a originalului, ci şi ceva din pu­terea lui. Căci numai o rază pro­i­ectată din original dă for­ma umbrei. În acest sens, „ma­na dată lui Israel în pustie este Cu­vântul lui Dumnezeu, Care hă­răzeşte toată plăcerea du­hov­nicească celor ce-L mă­nân­că şi se deosebeşte de orice gust care răspunde poftelor celor ce-L mănâncă“7.

Despre rezumarea şi întregi­rea prezenţei şi lucrării Cu­vân­tu­lui înainte de întrupare atât în natură, cât şi în Vechiul Tes­ta­ment, în Hristos cel întrupat, pre­zenţă care astfel nu e su­pri­ma­­tă prin venirea Cuvântului în trup, ci făcută luminoasă, tot Sfântul Maxim spune: „Tai­na întrupării Cuvântului cu­prin­de în sine înţelesul tuturor ghi­citurilor şi tipurilor Scrip­tu­rii şi ştiinţa tuturor făpturilor vă­zute şi cugetate“8.

Datorită acestui fapt, nu numai Revelaţia culminează în Lo­gosul întrupat şi înviat, fapt ce se va descoperi deplin în via­ţa viitoare, ci (şi) cosmosul în­treg îşi va face vădită şi lumi­noa­­să concentrarea şi bogăţia lui de sensuri în Persoana lui Hris­tos, sau a Logosului întrupat. Cheia de boltă a creaţiei nu este o lege impersonală ge­ne­­rală, nu este o substanţă, ci Per­soana plină de sens, plină de toate sensurile, a Logosului. To­tul culminează într-o persoa­nă, anume în Persoana de la Ca­re şi provine. De la această Per­soană vin toate, în Ea sunt ţi­nute toate, în Ea se vor arăta cu­prinse şi luminate toate. Pan­tocratorul, deci susţină­to­rul şi împlinitorul nu numai al Bi­sericii, ci al tuturor, e Per­soa­nă: e Logosul personal în­tru­­pat. Lumea a fost creată pen­tru om, iar acesta, pentru Hris­tos, în Care se realizează de­plin. „Firea omului a fost con­stituită de la început pentru Omul cel nou (Hristos). I s-a dat minte şi dorinţă pentru A­ce­la. Am luat raţiune pentru El, ca să cunoaştem pe Hristos, iar dorinţă, ca să alergăm spre El. Am primit memorie ca să-L pur­tăm pe El, pentru că El era şi arhetipul celor creaţi“ 9.

În Hristos se deschide ne­sfâr­­şitul dragostei şi al liber­tă­ţii în Dumnezeu, natura însăşi d­e­păşeşte starea ei de natură su­pusă necesităţii; în om şi în mod deplin în Hristos ea de­pă­şeş­te repetiţia, intrând în nou­ta­­tea continuă a libertăţii în iu­bi­­re. Omul a fost creat spre Hris­tos, „ca spre un dreptar (ca­non) şi normă…, ca să-L poa­tă primi pe Dumnezeu“10.

Încă din primele timpuri ale Bi­sericii, Sfântul Irineu spu­nea: „Hristos cel istoric a fost pro­totipul pe care l-a avut Dum­nezeu în minte când a creat pe primul om. Hristos era o­mul deplin şi desăvârşit Care a­vea să Se arate pe pământ, iar Fă­cătorul a văzut de mai îna­in­te şi a creat pe Adam potrivit cu acest prototip viitor. Prin ur­ma­­re Adam a fost creat după mo­delul Cuvântului, Care avea să asume în timp, ca Hristos, fi­rea omenească şi să Se arate om desăvârşit pe pământ“ 11. „Este cunoscută învăţătura lui I­rineu despre Adam ca «prunc» şi despre dezvoltarea «pruncului» până la Hristos. După a­cest Părinte, Cuvântul S-a fă­cut om la sfârşitul dezvoltării o­mului în «cuvânt» (în raţiune), ca o coroană şi ca un scop final al neamului omenesc“ 12.

Părinţii (Bisericii) pun prin a­ceasta în relief legătura dintre antropologie şi hristologie, sau împlinirea omului şi a cos­mo­­sului în Hristos, ca fiind Per­­soana supremă în relaţie cu ce­lelalte Persoane treimice.

[…]

În Hristos ni s-a deschis ca­lea spre ţinta deplinei u­ma­ni­zări şi El e calea spre aceasta, căci e calea spre comuniunea cu Dumnezeu ca o comunitate de persoane pe care nu le pu­tem reduce la starea de obiecte, şi, prin aceasta, calea spre co­mu­niunea deplină cu semenii noş­tri. Prin întruparea Sa ca om, Hristos ne-a făcut accesibi­lă comuniunea cu Sine ca Dum­nezeu în formă umană cul­mi­nan­­tă, mai bine zis cu întreaga Sfân­tă Treime. Numai Iisus Hris­tos ne-a dat puterea să ie­şim deplin din egoismul păca­tu­­lui, din închisoarea în limi­te­le naturii ca sistem al procese­lor de compunere şi descompu­ne­re, sau al coruptibilităţii ce se încheie cu moartea.

Dar în Iisus-Omul, aflat la ca­­pătul final al umanului, uni­ver­­sul însuşi şi-a descoperit în­tre­gul lui sens şi destin, ca ­tran­s­pa­rent al lui Dumnezeu. Hris­tos e „lumina lumii“, lumină ca­re luminează lumea, lumina în care se luminează lumea. Fie­care din noi e într-un fel o lu­mină a lumii. Dar calitatea a­ceas­ta e şi o misiune, pe care nu o putem împlini prin noi în­şi­ne în mod deplin. Noi o vedem îm­plinită în Hristos şi, prin Hris­tos, participând şi noi la a­ceastă împlinire; Hristos e îm­pli­nirea fiinţei reale a omului – co­roană a creaţiei – pentru că în El omul e deplin unit cu Dum­nezeu. Astfel Hristos e atât de „is­toric“, atât de neconstruit şi din acest punct de vedere e chi­pul cel mai uman al omului, dar, în acelaşi timp, dincolo de ni­velul la care poate ajunge fi­in­ţa noastră prin puterile sale. De aceea Hristos, omul atât de re­al, e, în împlinirea Lui ca om, şi Dumnezeu. Mai precis, Hris­tos e omul împlinit, pentru că e u­nit cu modelul omului, cu Lo­go­sul divin. Dar în Iisus Hris­tos, ca Logosul întrupat şi în­vi­at, şi în cei uniţi cu El îşi va a­tin­ge şi lumea desăvârşirea sau sco­pul ei. Hristos e omul de vârf în care se împlineşte cre­a­ţia, întrucât este într-o comuni­u­­ne deplină cu Dumnezeu. „Re­fe­ratul creaţiei… arată pe om ca (fiind) coroană şi împlinire a cre­aţiei. În faptele celor cinci zi­le dintâi cuvântul lui Dum­nezeu se manifestă ca simplă po­runcă… Omul este chemat în e­xistenţă şi întronizat în cre­a­ţie printr-o misiune ce i se în­cre­dinţează. De-abia cu acest act creaţia este desăvârşită (Gen. 2, 1). Ea se prezintă ca o or­dine organizată în trepte, ca­re e orientată spre om şi îşi a­tin­ge împlinirea supremă în om. Numai omul este pus în re­la­ţie cu Dumnezeu fără alte trep­te intermediare.“13 Prin om u­neşte Dumnezeu lumea cu Si­ne. Prin natura Sa umană Hris­tos adună lumea în mod de­plin în Sine. Ca om unit cu Dum­nezeu în mod culminant, sau ca Dumnezeu acţionând prin om, Hristos vindecă bolnavi, porunceşte mării şi vân­tu­­lui, învie morţi şi învie El în­suşi la viaţa eternă, arătând sta­rea finală a lumii. E un alt sens în care Lui I s-a dat după înviere „toată puterea în cer şi pe pământ“ (Mt. 28, 18).

Întrucât este încă înainte de În­viere împlinirea omului real, El duce prin Înviere pe acesta la capătul destinat lui.

Dar dacă Logosul întrupat ca om arată în Sine lumea a­du­na­tă şi transfigurată şi o va du­ce la această stare în toţi oame­nii ce se vor uni cu Sine, El poa­te face aceasta pentru că a avut în­că înainte de întrupare o le­gă­tură specială cu lumea, le­gă­tu­ră pusă în relief prin oameni.

Sfântul Apostol Pavel identi­fi­­că pe Hristos cel întrupat cu Fiul lui Dumnezeu întru Care au fost create şi aşezate toate (Col. 1, 16-20). În Iisus Hristos se vor readuna toate, pentru că în El au fost aşezate toate de la în­ceput. Faptul readunării de­pli­ne a tuturor în Hristos are o an­ticipare în faptul că toate au fost create şi aşezate în El.

Sfântul Ioan Evanghelistul iden­tifică pe Fiul lui Dum­nezeu, care S-a întrupat, cu Cu­­­vântul, iar pe Acesta Îl cu­noaş­­te, ca şi Sfântul Pavel, ca pe Cel prin Care toate s-au fă­cut şi era încă înainte de în­tru­pare viaţa şi lumina oamenilor, lu­minând în întuneric (In. 1, 3-5, 14). Sfântul Ioan a lu­at ideea Lo­gosului de la stoici şi de la Fi­lon, dar identifi­cân­du-l pe a­ces­ta cu Fiul lui Dum­nezeu, Că­ruia Sfântul A­pos­tol Pavel îi a­tribuie acelaşi rol de fundament al tuturor în­că de la cre­a­ţie, dând acestui Logos înţelesul de Per­soa­nă, pe care îl are Fi­ul lui Dumnezeu la Sfântul Apostol Pavel.

Sfinţii Părinţi au mers mai de­parte în învăţătura despre pre­zenţa Logosului în lume în­că de la creaţie, adoptând de la stoici şi de la Filon şi ideea că Lo­­gosul era prezent în lume prin raţiunile lucrurilor. Dar i­den­tificarea continuă pe care ei o fac între Logos şi Fiul lui Dum­nezeu ne îndreptăţeşte să ve­dem în aceste raţiuni totoda­tă cuvintele Fiului lui Dum­nezeu, ceea ce pune în relief pre­zenţa Logosului în lume în­că înainte de întrupare, ca o pre­zenţă a Persoanei Lui în re­la­ţie cu persoanele umane.

De fapt la Sfinţii Părinţi ra­ţi­unea implică şi cuvântul; iar cu­vântul e totdeauna cuvântul u­nei persoane către alta. Deci în­săşi raţiunea e o funcţie a per­soanei în relaţie cu alta.

În acest sens, Raţiunea divi­nă are caracter ipostatic, perso­nal şi e îndreptată totdeauna spre alte ipostasuri, ca şi ra­ţi­u­nea umană. Dar aceasta nu exclude ca raţiunea să aibă şi un sens de ousia (fiinţă) comună mai multor persoane. Ea e via­ţă şi sens şi raportare interi­pos­ta­­­tică în acelaşi timp. „Cu­vân­tul“ Sfântului Evanghelist Ioan era „viaţă şi lumină“. Ca viaţă e şi putere. Iar sensul nu e des­păr­ţit de viaţă, nici viaţa de sens. Orice unitate reală e o u­ni­tate de viaţă sau de putere, a­vând în ea un sens şi o rapor­ta­re la o altă unitate de viaţă şi de sens. Raţiunea ca ousia sub­zis­­tă totdeauna în forma unor per­soane în relaţie reciprocă. Sfin­ţii Părinţi menţin, prin a­cest înţeles, de Cuvânt, al Ra­ţi­u­nii, caracterul personal al pre­zen­ţei Logosului în creaţie, ur­m­ând calea Sfântului Pavel şi Sfân­tului Ioan.

Prin aceasta ra­ţi­unile Logosului sunt cu totul de­osebite de „ideile platonic-fi­lo­nice“. „Acolo problema cosmo­lo­­gică centrală era în ce fel Dum­nezeu, ca spirit absolut ima­terial şi pur, a putut chema lu­mea impură în fiinţă. Aici, dim­potrivă, se porneşte de la pro­blematica, hotărâtoare pentru gândirea biblică a Vechiu­lui Testament, despre lucrarea lui Dumnezeu. Ce vrea Dum­nezeu cu lumea? “14 El vrea să o mân­tuiască, să o ducă la o re­la­ţie intimă cu Sine ca persoană, fapt care se împlineşte în Hris­tos. O interpretare ulterioară a pre­zenţei Logosului în lume, prin raţiuni impersonale, ca te­me­iuri ontologice ale creaţiei, in­­terpretare care s-a impus prin scolastică şi prin toată fi­lo­sofia ultimelor secole şi care de­personalizează raţiu­nea (Kant, Hegel etc.), e pe cale de a fi azi de­păşită chiar şi în teologia catolică15.

Logosul, ca Raţiunea perso­na­lă, ca subiect al gândirii iubi­toa­re, ipostaziază în Sine na­tu­ra umană, având ca urmare o re­alizare personală umană cul­mi­­nantă. Căci dacă persoana u­mană e făcută „după chipul“ Lui, modelul implică în sine po­ten­ţial şi chipul Său, pe care-l re­alizează, în mod subzistent şi în grad culminant, prin asu­ma­rea naturii umane ca un chip des­făşurat în Sine însuşi, ca chip unit nedespărţit cu mode­lul. Chipul Său uman ca par­te­ner deosebit al dialogului cu Lo­­gosul nu mai este în Hristos un astfel de partener deosebit, ci Logosul însuşi este în dialog cu Tatăl, atât ca Fiu dumneze­iesc, cât şi ca om, şi în dialog cu noi, atât ca om, cât şi ca Fiu al lui Dumnezeu. Ca om în dialo­gul cu Tatăl, Hristos înalţă res­pon­sabilitatea Sa umană la ni­ve­lul omenesc maxim, dar a­ceas­­ta pentru că e ridicat ca om la acest nivel prin calitatea Sa si­multană de Fiu al lui Dum­nezeu, Care are conştiinţa că e nu numai Fiul lui Dumnezeu, ci şi om. Iar ca Dumnezeu în di­a­­logul cu noi e coborât la ni­ve­lul iubirii şi intimităţii maxime cu noi, dar aceasta este tocmai da­torită faptului că fiind la a­cest nivel omenesc culminant, El nu încetează să fie şi Dum­nezeu. Ca Dumnezeu, Se face stră­veziu şi vădit în umanita­tea Sa; ca om, pune o notă de a­pro­piere maximă în calitatea Sa de Dumnezeu în raport cu noi şi de Fiu ascultător omenesc în raport cu Tatăl. Unul şi A­celaşi ne cheamă la răspun­de­­re maximă ca Dumnezeu şi ma­nifestă o responsabilitate ma­ximă faţă de Tatăl, pentru noi. El ne porunceşte şi Se roa­gă împreună cu noi şi pentru noi. Ne cere ascultare şi ne roa­gă să-I primim iubirea şi să-I ur­măm pilda de smerenie, de blân­deţe şi de slujire. Prin a­mân­două e omul desăvârşit, dar e omul desăvârşit întrucât a­celaşi e şi Dumnezeu.

[…]

*Pr. prof. Dumitru Stăni­loae, Teologia Dogmatică Or­to­­do­xă, vol. 2, EIBMO, Bu­cu­reşti, 2010, pp. 16-21; 31-35.

Note: 1 ‑Ambigua, P.G. 91, col. 1280-1281; 1289; 1305-1321; 1129; 1149-1151 etc.

2 ‑Capete gnostice, II, 28, în Filoc. rom. II, p. 177.

sursa napocanews.ro

 

Lasati un comentariu