AUREL I. COZA, păstrătorul memoriei lui Vasile Lucaciu pe aceste meleaguri,partea I

• publicat la: 12 January 2014
AUREL I. COZA, păstrătorul memoriei lui   Vasile Lucaciu pe aceste meleaguri,partea I

De câţiva ani, ziua de 15 ianuarie a fost declarată Zi a Culturii Naţionale, autorităţile centrale şi locale, împreună cu instituţiile de cultură si mass-media acordând o atentie specială evenimentului. Data a fost simbolic aleasă, fiind legată de biografia lui Mihai Eminescu, poetul naţional.

Eminescu a depăşit de mult timp graniţele României,făcînd parte astăzi dintre cei doar caţiva piloni culturali ai universului. Versurile lui Mihai Eminescu au ajuns în aproape toate colţurile lumii, scrierile sale fiind traduse în peste 60 de limbi, pe toate continentele.
Regretatul Marin Sorescu a surprins cel mai bine ,in creatia sa lirică  “Trebuiau să poarte un nume” , ceea ce reprezintă pentru poporul român Mihai Eminescu.

Alături de Eminescu,au existat si alţi truditori care şi-au adus de-alungul timpului contributia la mentinerea identităţii sau  la cultura românească.

Fiecare comunitate  locală are  o istorie a sa,din care au făcut parte personalităţi,mai mult sau mai putin cunoscute, care şi-au pus amprenta asupra dezvoltării societăţii respective.

Unii sunt fii ai locului iar alţii sunt fii adoptivi care  nu de putine ori au dus o muncă mai asiduă  pentru imbogăţirea patrimoniului cultural local sau de ce nu,pentru  educarea generaţiilor  în spiritul respectului pentru inaintaşi sau a respectului pentru adevărata valoare atât morală cât şi spirituală.

Inceputul de mileniu a adus transformari intense pe plan stiintific dar şi democratic,cu consecinte asupra comportamentului moral al oamenilor.

Traversăm  o perioadă plină de căutări și de frământări pe plan social, la nivelul întregii țări.Situatia economică actuală, creşterea şomajului si totodată  cresterea pretentiilor economice sau sociale, sărăcia,migraţia  si imbogăţirea au schimbat viaţa multor familii, implicit si viata tinerilor,rămaşi de multe ori fără modele,sau foarte puţine  din partea societăţii.De multe ori,goana nesfârşită după bani, după bunurile materiale distrage atentia părinţilor de la educatie si astfel,creşterea copiilor a căpătat un loc secundar in viaţa familiei.

In acest context,iniţiativa  si preocuparea unor fii ai locului,pentru  readucerea in atentia opiniei publice a pesonalităţilor ce si-au adus o contributie insemnată  în educarea cu deosebite rezultate a generaţii si generaţii de careieni mi se pare mai mult decât binevenită.

Iar faptul că are loc în chiar  preajma  marcării Zilei Culturii Nationale si a anivesării naşterii lui Mihai Eminescu ,este  cu atât mai lăudabilă.

Careieanul prin naştere Horia Gheorghe Mărieş,absolvent al Liceului Mixt Carei,promoţia  1965, a realizat o deosebit de completă lucrare despre  dascălul Aurel Coza, cel care a condus pentru o perioadă de timp destinele Liceului Vasile Lucaciu şi cel căruia i  se datorează  adoptarea acestui patron spiritual pentru acest aşezământ de învăţământ.

Nu este la prima provocare de acest fel. A  semnat până acum materiale detaliate legate de foşti absolvenţi sau dascăli ai renumitului Liceu Vasile Lucaciu,printre care şi membrii ai familiei sale,sub titlul Destinul unui fost elev al Liceului Vasile Lucaciu   şi    Amintiri răzleţe despre Liceul Vasile Lucaciu.

Motivaţia sa, este cât se poate de simplă şi pertinentă:  ” Am scris aceste câteva rânduri în principal pentru a aduce umilul meu omagiu tuturor dascălilor din Carei care de-a lungul timpului au contribuit la formarea – ca oameni adevărați, a multor generații de elevi. La rândul meu, și eu am fost elev la acest liceu (pe vremea mea, în perioada 1961 – 1965 liceul se numea Școala Mixtă Carei).  Apoi, pentru a demonstra încă o dată, dacă mai este nevoie, că și elevii cu posibilități financiare limitate, au putut, și că pot și acum, în zilele noastre, să învețe carte – dacă vor acest lucru.La sfârșit, dar nu în ultimul rând, cele de mai sus constituie și un pios omagiu adus strămoșilor mei”.

 

Lucrarea AUREL I. COZA, păstrătorul memoriei lui Vasile Lucaciu pe aceste meleaguri,avându-l ca autor pe Horia Mărieş ,aduce în premieră noi date despre învăţământul careiean din perioada interbelică,despre dascălii şi exponenţii vieţii culturale,artistice sau sociale careiene din acele vremuri dar şi despre  alte lăcaşuri de învăţământ din localităţile apropiate.

Dată fiind amploarea sa, o vom publica în mai multe episoade.

Îi invit pe acestă cale,pe toţi cei care deţin date despre personalităţi ale vieţii culturale şi sociale careiene din alte timpuri,să depună un minim efort în scoaterea la lumină a activităţii acestora,într-o încercare de readucere în atenţie a istoriei locale careiene.

Lucrarea Tezaur spiritual şi cultural careian,autor Nicoleta Latiş,este un prim pas în acest demers.

După modelul Caietelor Silvane sau a celor Eminesciene,redacţia Buletin de Carei îşi propune ca în cursul acestui an să editeze  Caiete  Careiene   iar primul număr al acestora va putea cuprinde integral  lucrarea  AUREL I. COZA, păstrătorul memoriei lui Vasile Lucaciu pe aceste meleaguri.

Daniela Ciută

                                   

    AUREL I. COZA,

    păstrătorul memoriei lui   Vasile Lucaciu pe aceste meleaguri

 

 

Preocupările de istoria presei, însoţite de imboldul de a redescoperi personalităţi careiene aflate azi în uitare ne-au făcut să mergem pe urmele lui Aurel I. Coza, născut în satul Pribilești – un om dedicat trup și suflet valorilor culturii şi civilizaţiei locului unde şi-a dus viaţa, unul dintre principalii păstrători ai memoriei lui Vasile Lucaciu pe plaiurile noastre.

Foto:Profesorul Aurel I. Cuza. Fotografie din colecția Maria Agata Coza, nepoata lui Aurel Coza.

Aurel I. Coza, s-a născut la data de 17 septembrie 1892 din părinții Ioan și Maria, într-o familie în care erau opt copii. Tatăl lui, Ioan Coza, preot greco-catolic, a fost coleg la Gimnaziul Superior Minorit din Baia Mare cu Petre, fratele mai mic al lui Vasile Lucaciu, care a devenit apoi inginer de mine, a funcţionat mai multă vreme la Slănic-Prahova ca inginer-inspector al salinelor din România, iar după Marea Unire a fost numit director şi organizator al monopolurilor statului în Transilvania (Creditul Minier). Interesant este faptul că la moartea lui, Petre Lucaciu și-a încredințat averea de 15 milioane lei Academiei Române cu scopul de a fonda burse pentru studenţi.

Personalitatea lui Vasile Lucaciu, luptător îndrăzneț și fără tihnă pentru cauza poporului român, l-a marcat pe Aurel Coza încă din copilărie.

“L-am cunoscut încă din copilărie, când, ascuns după perdea, îi auzeam vorba plină de revoltă împotriva stăpânirii străine de atunci, arătându-i tatălui meu, cum mi-am dat seama mai târziu, actele de nedreptate ale acesteia și mușcându-și buzele, dovedindu-i nevoia de a acționa imediat în interesul poporului asuprit. Atunci, fără îndoială nu l-am înțeles, dar simțeam, îmi spunea instinctul că acela despre care țăranii reîntorși de la munca câmpului, pe târnațul casei, îmi spuneau povești, iar badea Filip Andron îmi fredona doina cu suferințele de atunci, dar și cu nădejdile de viitor, este omul de la care oamenii necăjiți așteaptă apărarea și dreptatea. Cum treceau anii, figura lui stăruia tot mai mult în mintea mea și, paralel, căutam să-i cunosc faptele care-i duceau vestea în cele mai umile căsuțe de la țară. Oamenii voiau să-l vadă și să-l cunoască, iar el să stea de vorbă cu ei, deși știa bine că pentru astfel de întâlniri autoritățile-i țineau sub observație fiecare pas.” – avea să scrie Aurel Coza la aproape jumătate de secol de la moartea memorandistului și preotului greco-catolic, apostolul și tribunul neamului românesc, părintele dr. Vasile Lucaciu. 1

Pribilești, satul natal al lui Aurel Coza, este un sat din județul Maramureș, situat la 18 km de Baia Mare. Aparține administrativ de comuna Satulung (mai demult Hosufalău, în maghiară Kővárhosszúfalu, în germană Langendorf). Satul a fost atestat documentar ca Pribylfalva în 1405, aparținând domeniului Cetății Chioar, deținut fiind de familia Dragffy. În a doua jumătate a secolului XVII a fost donat de principele Apaffy lui Teleki Mihai. 2

STUDIILE

Aurel Coza a început școala primară în Lăpușel, județul Maramureș, la o școală de stat și nu la una confesională, avându-l ca dascăl pe Longhin Longin. Dascălul, ca să îi pregătească pe elevi pentru intrarea în liceele maghiare din aceea vreme, le preda elevilor cursurile în limba maghiară. Lăpușel (în maghiară Hagymáslápos), un sat aparținător de comuna Recea, județul Maramureș, este situat în depresiunea Baia Mare, la cca. 8 km sud-vest de municipiul Baia Mare. Apoi, Aurel Coza a trecut la școala din Șomcuta Mare, județul Maramureș, unde învățătorul Munteanu îi învăța pe elevi religia în limba română.

Primele trei clase de liceu le-a urmat la Liceul premonstratens din Oradea (al călugărilor premonstratenși), “A Nagyváradi Fögymnazium” și a fost găzduit în Seminarul Tinerimii Române Unite. Premonstratensienii 3, un ordin călugăresc, au sosit în Oradea în primele decenii ale secolului al XII-lea. Semnificaţia istorică a abaţiei Ştefan cel Sfânt, primul rege creştin al Ungariei, este cunoscută. La mijlocul secolului al XV-lea, aceasta s-a depopulat, însă, mai târziu, episcopii de Oradea Ioan Vitez şi Kálmáncsehi Domokos au ridicat-o la rangul de capitul episcopal, astfel gestionând în continuare arhivele naţionale ale abaţiei. A primit un rol important – în epoca de după Mohács, respectiv la începutul perioadei protestante – în paza arhivelor orădene. In 1787, regele Iosif al II-lea a dizolvat ordinul. Restaurarea acestuia a avut loc în 1802 şi în 1808 au luat în posesie fosta biserică paulină din Olosig şi mănăstirea aferentă acesteia. Mănăstirea orădeană anexată la abaţia din Jászó a administrat cel mai mare liceu de băieţi, ulterior cel mai mare liceu orădean din acea perioadă. Până în 1936, iar apoi între 1940–1948, şcoala a funcţionat netulburat, iar profesorii din ordin au educat tinerii elevi la un nivel superior: în prima jumătate a secolului al XIX-lea, câte 3-400 de elevi/an, iar mai târziu, câte 6-700 de elevi/an.

Rezumând situaţia ordinului premonstratens din epoca premergătoare Unirii Ardealului cu România, ea se prezintă în felul următor. Aşezarea primordială a ordinului în vechea Ungarie a fost desfiinţată de Regele ungar Iosif II. Regele Francisc II a reînfiinţat ordinul, indicându-i o anumită misiune de Stat, cea şcolară, cu abatere desăvârşită de la misiunea pentru care a fost înfiinţat ordinul premonstratens în Apus. Ordinul a fost aşezat de către Stat în imobile de ale Fondului religios sau ale Fondului de studii, – care erau fonduri publice date în întrebuinţare pentru tot timpul cât durează misiunea şcolară a lui, şi pe care, în momentul când Statul o socotit de bine, le-a retras, fără nici o formalitate deosebită, din întrebuinţarea premonstratensilor. Şcolile conduse de premonstratensi, n-au fost şcoli confesionale, ci şcoli de Stat. Niciodată în sigiliul acestora nu se cuprindea vreun element, din care s-ar putea deduce că ele erau confesionale sau ale ordinului. (De exemplu, în pecetea din 1922 scria simplu “A Nagyváradi Fögymnazium.”) .Însăşi viaţa ordinului era organizată conform dispoziţiilor Statului. Şeful lui era numit de Rege, prin decret regal. Toţi călugării depuneau jurământ de fidelitate către Stat şi Rege. Ordinul premonstratens din Ungaria avea deplină autonomie; el nu atârna nici de Ordinul premonstratens mondial, nici de Sf. Scaun şi era în serviciul ungar şi a politicii lui de maghiarizare a nemaghiarilor. 4

În ce îi priveşte pe elevii greco-catolici, P. Cséplö, istoricul liceului, scrie următorul lucru: „Greco-catolicii erau supuşi la aceleaşi obligaţiuni ca şi romano-catolicii: învăţau împreună religia în limba maghiară, ascultau împreună predicile, mergeau împreună la biserică”. 5

La Seminarul Tinerimii Unite din Oradea, al cărui rector era Augustin Laurian iar vicerector dr. Gheorghe Miculași (originar din Ciumești, jud. Satu Mare, profesor la Şcoala Normală din Oradea din anul 1904 şi director al acestei şcoli din anul 1913), Aurel Coza, elevul Liceului Liceul premonstratens (“A Nagyváradi Fögymnazium”) a făcut lecții de limba română, religie și a învățat cântările bisericești cu profesorul Tășiedean.

La Liceul premonstratens din Oradea, Aurel Coza a urmat numai trei clase și jumătate, iar apoi, din motive de sănătate, s-a apropiat de casa părintească și a trecut la Liceul de Stat din Baia Mare unde a urmat clasele a IV-a, a V-a și a VI-a de liceu. Aici, l-a avut ca profesor de limba română și de religie greco-catolică pe Andrei Pop, pe care Aurel Coza l-a descris ca fiind “extraordinar”.

Și-a finalizat studiile liceale, urmând clasele a VII-a și a VIII-a la Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuș, unde Aurel Coza l-a apreciat foarte mult pe profesorul Nicolae Fabian fiindcă acesta explica foarte bine lecțiile de limba latină. Și-a dat bacalaureatul (a absolvit Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuș) în anul 1910.

Episcopul greco-catolic Samuil Vulcan întemeia, la 6 octombrie 1828, la Beiuș, întâia citadelă a învățământului românesc din această parte de țară, liceul eparhial. Scopul înființării acestui așezământ de cultură este exprimat atât în actul de formare, dat la Oradea Mare, cât și în inscripția de pe frontispiciul venerabilei școli: “EDUCATIONI JUVENTUTIS HUIUS PROVINCIAE” (pentru educarea tineretului acestei provincii). În actul de fondare, instituția de învățământ de la Beiuș era gimnaziu de patru clase, iar la 6 februarie 1835 este completat la șase clase, în vara anului 1853 fiind organizat primul examen de bacalaureat.

În perioada 1828-1851, limba de predare a fost latina, iar din 1851 a fost introdusă limba română; în 1854 regimul habsburgic impune ca majoritatea disciplinelor de studiu să fie predate în limba germană, din anul 1860 aceasta devenind obligatorie pentru toate materiile.

Nu dispunem de un document care să ne certifice acest lucru, dar putem afirma cu o destul de mare certitudine că la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuș, Aurel Coza l-a întâlnit sau chiar l-a avut ca profesor pe Ioan Cheri (Keri) 6, 7, 8  căruia îi va urma, în toamna anului 1926, la conducerea Liceului “Vasile Lucaciu” din Carei. Este documentat faptul că Ioan Cheri (Keri) a profesat la Beiuș până în anul 1911 când s-a mutat la Gimnaziul ortodox român din Brad.

După bacalaureat, Aurel Coza a fost încardinat 9 ca teolog în dieceza Gherla care l-a trimis la Teologie la Oradea, însă conducerea Academiei Teologice premonstrantense i-a eliminat la un moment dat pe toți cei 16 teologi români. Aceștia au fost nevoiți să-și continue studiile de teologie la Gherla unde l-au avut ca profesor de drept bisericesc pe profesorul Gheție.

Aurel Coza a terminat teologia la Gherla încă înaintea începerii primului război mondial iar apoi a frecventat între 1914 și 1918 cursurile Universității din Budapesta, studiind limba latină și istoria. Ca profesor de limba română l-a avut acolo pe Iosif Siegescu.

 Foto 2. Anul 1935. Aurel Coza, în rândul din spate, al doilea din dreapta, împreună cu foști profesori și cu foști colegi, la 25 de ani de la absolvirea Liceului „Samuil Vulcan” din Beiuș. Fotografie din colecția Maria Agata Coza.

Și-a susținut examenul de licență, în data de 24 octombrie 1918, la facultatea de filozofie de la Universitatea din Budapesta.

“Ziua de 1 decembrie 1918, ca să devină aceea a unirii Transilvaniei, a fost precedată de evenimente care au reclamat frământări, lupte și o hotărâre neșovăitoare din partea acelora care îndrumau destinele poporului român din Ungaria și Transilvania. Dar la toate acestea se cerea participarea fiecăruia, care nu se împăca cu conducerea politică a Ungariei de atunci de o mână de oligarhi, de vârfuri aristocratice, care prin averea și poziția lor socială dominau viața politică și economică a statului ce închidea în hotarele sale popoare cu tendințe centrifuge, cautând prin zvârcoliri de veacuri o mai bună așezare socială. În acest sens însă, poate niciodată n-a fost mai pregătită, mai coaptă, situația politică ca atunci, pe urma unui război de cinci ani, pus la cale tocmai de acești samavolnici, pentru a-și permanentiza dominația ce mulțimea nu le-o mai suporta. Dintr-acei care nu ne împăcam cu o viața chinuită, încă tot aservită stăpânilor pământului, care sub raport politic ne diriguiau în mod arbitrar, făceam parte și noi, românii din Ungaria și Transilvania. Era deci firesc să nu stăm inactivi în fața evenimentelor ce prevesteau schimbarea vremurilor. Căci același vânt bătea pretutindeni, pe șes, prin munți, prin văi, și vuietul lui trezea atenția tuturor, punea în mișcare lumea dornică de o schimbare radicală. Dar efectul nicăeri nu era așa de pronunțat ca în centrul vieții politice, în capitala țării, unde – întâmplarea a făcut – să ajungă și subsemnatul, nu din curiozitate, nici ca doar i-ar fi îngăduit punga unui părinte cu opt copii cheltuieli pentru distracții (…)

Foto 3. Anul 1915. Aurel Cuza în timpul studenției de la Budapesta.Fotografie din colecția Maria Agata Coza, executată în atelierul fotografic Huszthy Miklos din Baia Mare.

M-a dus nevoia de a-mi termina studiile. Eram în preajma examenului de licență, fixat pe data de 24 octombrie 1918 la Facultatea de Filozofie din Budapesta, unde m-am instalat încă de la începutul lunii septembrie pentru verificarea, la nevoie chiar completarea cunoștințelor, și pentru unele consultări prealabile, indispensabile în acest scop, dar și hotărât ca îndurând chiar neajunsuri și mizerii, paralele cu studiile ce trebuia să mi le termin, să asist, văd și după posibilitate să înregistrez evenimentele ce se prevesteau și pe care am avut norocul să le trăiesc, de o importanță colosală cu efect momentan de neprevăzut, dar râvnit și nădăjduit decisiv pentru viața frânturii națiunii române din Ungaria și Transilvania.” 10

Aceste rânduri avea să le scrie Aurel Coza în luna octombrie 1968 la cea de a 50-a aniversare a Marii Uniri. În luna octombrie 1918, maramureșeanul Aurel I. Coza, pe atunci student în Budapesta, a asistat la ședințele Parlamentului ungar. Lucrarea scrisă în 1968 consemnează evenimentele premergătoare Marii Uniri, așa cum le-a perceput și trăit, la vremea respectivă, Aurel Coza 10. Intenția lui Aurel Coza a fost aceea de a dona și eventual de a publica lucrarea în anul 1968 sub auspiciile Comitetului Județean P.C.R. Maramureș, dar, din cauza unor grave implicații ale istoricului Ștefan Pascu, care a reținut lucrarea mai mulți ani, aceasta a putut fi recuperată abia în anul 1982, când a fost depusă la Muzeul Județean Maramureș. Fiul său, dr. Aurel A. Coza 11, 12, 13, a păstrat lucrarea și, în 1988, la 70 de ani de la Marea Unire, a trimis-o la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” din București dar, din păcate, lucrarea a rămas – după știința noastră – și în continuare nepublicată.

-va urma-

Horia Mărieș

NOTE

N.A.:  Textul a fost redactat folosind ca surse de informare documentele disponibile pe Internet. Din motive obiective, autorul nu a putut consulta diversele documente ce se găsesc la Biblioteca Județeană Satu Mare, la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Satu Mare (Fondul ASTRA 1898-1947), la Arhiva Muzeului Județean Satu Mare (Colecţia Astra, Colecţia Mişcarea naţională a românilor sătmăreni), la Biblioteca Județeană Baia Mare, la Direcţia Judeţeană Maramureș a Arhivelor Naţionale, la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş, etc. Rămâne în sarcina celor mai tineri, a celor doritori să se aplece cândva mult mai serios asupra acestui subiect, să studieze respectivele surse documentare în viitor. El s-a dorit a fi laudatio care să stea în atenția consilierilor locali ai Primăriei Municipiului Carei pentru a lua în discuție cât mai repede posibil acordarea titlului de Cetățean de Onoare al municipiului Carei profesorului Aurel I. Coza. După părerea autorului, OMUL care a fost Aurel I. Coza, prin tot ce a făcut pentru orașul Carei, merită din plin titlul de Cetățean de onoare din partea orașului pe care l-a slujit cu devotament, abegație și deosebită hărnicie timp de cel puțin 12 ani din viața sa.  

Aduc pe această cale respectuoasele mele mulțumiri doamnei Maria Agata Coza, fiica domnului dr. Aurel A. Coza și nepoata profesorului Aurel I. Coza, care a avut deosebita amabilitate să-mi pună la dispoziție, din arhiva personală, multe din fotografiile inedite ce însoțesc acest text. Mulțumesc de asemenea domnului Gavril Babiciu din Sișești pentru că mi-a pus la dispoziție trei fotografii, doamnei Marta Cordea de la Biblioteca Județeană Satu Mare pentru o fotografie și în mod special domnului ing. Sorin Negreanu care mi-a mijlocit accesul “de la distanță” la unele informații aflate în Fondul Aurel Coza al Bibliotecii Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş din Baia Mare.

[1]. Valeriu Achim, Aurel Socolan: Vasile Lucaciu, Comitetul prentru Cultură și Artă al Județului Maramureș, Muzeul Județean Baia Mare, 1968, pag. 189.

[2]. Castelul Teleki din Pribilești a fost construit în secolul al XIX-lea, fiind utilizat ca reşedinţă a familiei nobiliare maghiare Teleki. Imobilul a fost folosit ca reşedinţă de vară de către nobilul Teleki Geza. În anul 1897 castelul a fost supraetajat şi modernizat în stil eclectic, iar până la finele celui de al doilea război mondial, a rămas în administrarea contelui Teleki Pál (1879-1941) şi urmaşilor acestuia. Acesta (gróful de la Pribileşti) a fost geograf, membru al Academiei ungare de ştiinţă. Ca om politic, a ajuns prim-ministru al Ungariei în perioadele 1920-1921 și 1939-1941 desemnat de Miklós Horthy. Rămâne însă celebru în istorie pentru cele 12 legi anti-evreieşti pe care le-a iniţiat în primul mandat.

Teleki apare în anul 1938 ca ministru al Culturii, fiind unul dintre reprezentanţii delegaţiei Ungariei la Dictatul de la Viena. Pe 12 decembrie 1940, la Belgrad, acesta semnează tratatul de prietenie cu Iugoslavia. Dar la 2 aprilie 1941, Horthy permite trupelor germane să treacă prin Ungaria spre Iugoslavia, determinându-l pe Teleki Pál ca în numele codului onoarei nobililor maghiari să se sinucidă în ziua următoare de după gestul lui Horthy. Tatăl său, Géza Teleki (1843-1913), a fost scriitor şi om politic maghiar, ajuns pentru o perioadă scurtă ministru de interne. Mama contelui de la Pribileşti a fost Irén Murati (1852-1941), fiica unui negustor grec. Întrucât domeniul nu a fost revendicat de moştenitorii vechilor proprietari, în 2006 acesta a trecut în proprietatea privată a comunei Satulung de care aparține satul Pribilești. După renunţarea Ministerului Culturii şi Cultelor la dreptul de preemţiune, domeniul a fost vândut de către Primăria Satulung (în luna septembrie 2007), unei societăți comerciale cu capital privat integral străin, avându-l ca administrator pe Tweedie Peter John, un descendent al familiei Teleki.

[3]. Magyar Katolikus Lexicon > P > Premontreiek, http://lexikon.katolikus.hu/P/premontreiek.html – H.C.M. Nr. 810/1948 n-a desfiinţat ordinul premonstratens, el rămânând în continuare în funcţiune, deşi activitatea sa se mărginea în mare parte la conducerea liceului din Oradea. În momentul aplicării H.C.M. nr.8 10/1948, în ţara noastră se aflau 12 călugări premonstratensi, dintre care 11 preoţi şi 1 teolog. Odată cu aplicarea Decretului Nr. 410/1959, funcţionarea ordinului premonstratens la noi în ţară a încetat. Călugării preoţi care se aflau în cadrul ordinului, au declarat că doresc să se încadreze în pastoraţie. Şeful provinciei, numit în 27 septembrie 1940, marele prepozit Dr. Gerinczy Pál László (n. 8 mai 1906 în satul Odvos, comuna Conop, județul Arad) s-a retras de la conducerea ordinului în 7 septembrie 1950, mult înainte de apariţia decretului Nr. 410/1959. Interesant este de amintit faptul că după obținerea cetățeniei române (Monitorul Oficial. Anul CXIV – Nr. 157, Miercuri 10 iulie 1946) Guvernul Petru Groza a vrut să-l impună pe Gerinczy ca și conducător al bisericii romano-catolice fiindcă dr. Petru Groza i-a fost coleg de școală și în consecință a vrut să-l sprijine pe Gerinczy ca acesta să devină episcop romano-catolic al Diocezei de Alba Iulia, în locul lui Marton Áron (arestat de autoritățile comuniste între 1949-1955). Însă, după o rundă de negocieri avute cu Petru Groza, inclusiv în problema ordinului călugărilor premonstratens, Gerinczy Pál László a refuzat oferta acestuia și a ales exilul în cladestinitate. După 1950 s-a stabilit ca simplu cetăţean la Carei, întreţinîndu-se din meditaţii date la limba franceză. Până și autorul acestor rânduri a învățat limba franceză la Carei, luând lecții private, la începutul anilor ’60, de la “Monseigneur”-ul (așa i se adresau elevii) dr. Gerinczy Pál László. În ultimii săi ani de viață, Securitatea i-a adus niște învinuiri murdare și i-a fixat domiciliu forțat în satul Crasna, reședința comunei cu același nume din județul Sălaj. Acolo, ca să se întrețină, a fost nevoit să lucreze ca paznic de noapte. A părăsit această lume în satul Crasna, în ziua de 11 noiembrie 1965.

[4]. Onisifor Ghibu, Vicepreşedintele Comitetului regional pentru Transilvania al Ligii Antirevizioniste Române. Raport înaintat Ministerului de Instrucţie în chestiunea ordinului premonstratens din România. 1936. In context, este interesant de semnalat ce scria Petre Popescu-Gongu în 1999 despre Onisifor Ghibu într-o “inscripție” posibilă care ar putea însoți portretele “nemuritorilor” dintr-un Muzeu Memoria Academiae: “ONISIFOR GHIBU (1883-1972), transilvănean – om de școală – pedagog al națiunii – tribun al restaurării statului român istoric, suprimat o dată cu Academia Română. Acest “suprimat o dată cu…” e un fel de a spune, pentru că O.G. era internat în Lagărul de la Caracal încă din primăvara lui ’45. “Scânteia” publica în numerele din 7, 9, 14 aprilie 1945 ample liste cu “cei îmbarcați în trenul care duce în Lagărul de la Caracal, spre a fi internați” și cita, printre altele, numele lui Iuliu Hațieganu și O.G. La 30 aprilie 1953 Onisifor Ghibu scrie o amplă scrisoare lui Petru Groza, la Consiliul de Miniștri, adresându-i-se cu apelativul  “Frate Petre” (7 pagini dactilo) din care reținem: “… puteri vrăjmașe … m-au înlăturat în 1945, în mod volnic și cu încălcarea brutală a Legii, din sânul acestui înalt așezământ (Universitatea din Cluj), expunându-mă la tot felul de umilințe și suferințe”; “… de opt ani am devenit un indezirabil al acestei țări…; am fost “stigmatizat drept pedagog și istoric rasist, șovinist, reacționar”; “… partea cea mai mare a lucrărilor mele manuscrise, elaborate până în anul 1944, mi-au fost ridicate fără nici un motiv, fără nici un drept si fără nici o formă legală, în anul 1949 … Lăzile sechestrate cuprindeau, în afară de un mare număr de cărți și documente istorice, … și toate cursurile ținute la Universitatea din Cluj, în anii 1920-1944, apoi întreaga corespondență dintre 1898 și 1914 … apoi 25 de caiete cu jurnalul meu intim, începând cu anii de studenție din Germania, acte personale de studii, inclusiv Diploma de Dr. în filosofie de la Jena”. “În speranta că Tu vei avea curajul și energia de a…, îti trimit salutul meu.” (ss) Onisifor Ghibu, Sibiu, 30 aprilie 1953.” Robustețea moștenită din părinți sălițteni l-a ținut în viață 89 de ani, dar cât a suferit, nu vom afla niciodată.”

[5]. Cséplö Péter: A nagyváradi rom. Kath. Fögymnasium története, Oradea, 1394, pag. 158. 

[6]. Blaga Mihoc: Salarii, burse și împrumuturi. Contribuții la istoria eparhiei greco-catolice din Oradea.  

“Tabel cu salariile profesorilor a Gimnaziul greco-catolic din Beiuş, întocmit în 31 mai 1902. Numele: Keri Ioan, Luna şi anul când a dat examenul special: Mai 1893. Din fondurile Episcopiei s-a împrumutat, pe vremea episcopului Mihail Pavel, în 1897, cu 6.000 de coroane, şi în 1902 cu alte 2.400 şi profesorul beiuşean Ioan Keri (Cheri). Primul împrumut, cel de 6.000 de coroane, fusese garantat de acesta cu o casă, pe care o deţinea în Beiuş, iar al doilea, cel de 2.400, cu nişte poliţe de asigurare la Societatea „Gresham”, în valoare de 3.000 de coroane. În 1911 Ioan Keri vinde casa, care valora 18.000 de coroane, unui negustor din Beiuş, pe nume Ioan Morschl, „un om de cuvânt, om de omenie, om cu inimă, sârguitor şi bun plătitor”, şi se mută la Brad. El se înţelege cu acesta din urmă să achite cele două împrumuturi ale sale către Episcopie, după care, la 14 iulie 1914, poliţele depuse zălog i se înapoiază.” – Ioan Cheri (Keri) s-a născut la Carei unde și-a făcut studiile elementare și cele secundare la Gimnaziul piarist. Apoi a studiat Teologia și literele la Universitatea din Budapesta. În 1983 este numit profesor suplinitor la Gimnaziul superior greco-catolic din Beiuș la limba și literatura română, limba și literatura maghiară, limba latină și limba greacă. În această perioadă conduce și “Societatea de lectură a tinerimii studioase”. În anul 1907 trece profesor la Gimnaziul ortodox din Brad unde funcționează până în 1918 când preia direcțiunea Liceului “Aurel Vlaicu” din Orăștie, iar de aici pleacă la Tg. Mureș ca profesor la Liceul “Alexandru Papiu Ilarian”. În 1923 devine directorul Liceului “Vasile Lucaciu” din Carei, înființat la 1 septembrie 1923 prin transformarea Gimnaziului de stat în liceu. Ioan Cheri a scris: “Legendar românesc”, Carte de citire la poetică” – Gherla, 1897; “Gramatica limbii maghiare pe baze sintactice” – Gherla, 1909. A decedat în anul 1926 la Carei. [18]  

[7]. Preot Ilarion Felea. Autobiografie, http://www.fericiticeiprigoniti.net/ilarion-felea/525-autobiografie – “În toamna anului 1914, când a început întâiul război mondial, m-am înscris la Gimnaziul ortodox român din Brad şi l-am terminat între anii 1914-1918. Am avut de profesori pe Dr. Ioan Radu, Vasile Boncu, Ioan Cheri, Vasile Stoia, Ştefan Albu şi Dr. Pavel Oprişa, cel mai iubit şi mai respectat.”

[8]. Colegiul Național “Aurel Vlaicu” Orăștie, http://www.colegiulavlaicu.ro/j/index.php/meniuldespre/istoric – “Anul 1919 avea să aducă la Orăştie înfiinţarea primei instituţii de învăţământ în limba română, de rang secundar, Liceul „Aurel Vlaicu”. Această înfăptuire trebuie asociată cu momentul istoric generat de Marea Unire de la Alba-Iulia, 1 Decembrie 1918, punctul de plecare la o viaţă nouă a românilor de dincoace de Carpaţi. Năzuinţa românilor din Orăștie de a avea o instituţie de învăţământ liceal era mai veche. Momentul înfiinţării liceului, cu tot entuziasmul de care este legat, nu este lipsit însă de aspectele vitrege, de lipsurile inerente oricărui început. Liceul din Orăştie „s-a înfiinţat cu ordinul fostului Resort de Culte şi Instrucţiune Publică numărul 7569/1919”. Viaţa liceului începe cu data de 15 iulie 1919, când directorul Ioan Cheri (Keri) „se prezintă la Orăştie, formează un comitet din inteligenţa din oraş, cu care în coînţelegere stabileşte localul liceului”.

[9]. Codului de drept canonic. Textul original: Pontificia commissio codici iuris canonici authentice interpretando, Codex iuris canonici. Auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus. Fontium annotatione et indice analytico-alphabetico auctus, Libreria Editrice Vaticana, 1989.

[10]. Gazeta de Maramureș în zilele de 29 noiembrie 2004, 6 și 13 decembrie 2004 și 17 ianuarie 2005: În octombrie 1918, maramureșeanul Aurel Coza se afla în Budapesta pentru terminarea studiilor. Tânărul student a reușit să asiste la ședintele Parlamentului din Budapesta, desfășurate între 16-23 octombrie 1918. Aprobarea intrării în Parlamentul ungar i-a fost intermediată de tânărul conte Teleki Pál din Pribilești, stabilit în vremea aceea în Budapesta. În alegerile parlamentare desfășurate în anul 1910, acest conte Teleki a candidat în circumscripția electorală Șomcuta, lucru ce a reprezentat pentru el un eșec cauzat în primul rând de faptul că din comuna lui, Pribilești, nici unul din votanți nu l-a ales, toți votând pentru candidatul Partidului Național Român. Pe atunci, votul nu era secret și se exprima în fata comisiei de votare. Înfuriat, contele Teleki Pál a cerut arestarea și condamnarea preotului Ioan Coza (tatăl lui Aurel Coza) și a mai multor țărani din Pribilești. Aceste măsuri represive au fost întrerupte de intervenția bătrânului conte Teleki Géza, mai echilibrat decât tânărul său fiu. În 1917, Teleki Pál și-a cerut scuze preotului Ioan Coza, iar în octombrie 1918, probabil în încercarea de a-și spăla din păcate, i-a facilitat fiului acestuia intrarea la ședințele Parlamentului budapestan.

Aurel Coza s-a hotărât să noteze “evenimentele istorice ce se prevesteau și pe care am avut norocul să le trăiesc, de o importanță colosală, cu efect momentan de neprevăzut.” Ziua de 1 decembrie 1918, ca să devină aceea a unirii Transilvaniei, a fost precedată de evenimente care au reclamat frământări, lupte și o hotărâre neșovăitoare din partea acelora care îndrumau destinele poporului român din Ungaria și Transilvania. Dar la toate acestea se cerea participarea fiecăruia, care nu se împăca cu conducerea politică a Ungariei de atunci de o mână de oligarhi, de vârfuri aristocratice, care prin averea și poziția lor socială dominau viața politică și economică a statului ce închidea în hotarele sale popoare cu tendințe centrifuge, căutând prin zvârcoliri de veacuri o mai bună așezare socială. În acest sens însă, poate niciodată n-a fost mai pregătită, mai coaptă, situația politică ca atunci, pe urma unui război de cinci ani, pus la cale tocmai de acești samavolnici, pentru a-și permanentiza dominația ce mulțimea nu le-o mai suporta. Dintr-acei care nu ne împăcam cu o viață chinuită, încă tot aservită stăpânilor pământului, care sub raport politic ne diriguiau în mod arbitrar, făceam parte și noi, românii din Ungaria și Transilvania. Era deci firesc să nu stăm inactivi în fața evenimentelor ce prevesteau schimbarea vremurilor. Căci același vânt bătea pretutindeni, pe șes, prin munți, prin văi, și vuietul lui trezea atenția tuturor, punea în mișcare lumea dornică de o schimbare radicală. Dar efectul nicăeri nu era așa de pronunțat ca în centrul vieții politice, în capitala țării, unde – întâmplarea a făcut – să ajungă și subsemnatul, nu din curiozitate, nici ca doar i-ar fi îngăduit punga unui părinte cu opt copii cheltuieli pentru distracții (…) M-a dus nevoia de a-mi termina studiile. Eram în preajma examenului de licență, fixat pe data de 24 octombrie 1918 la facultatea de filozofie din Budapesta, unde m-am instalat încă de la începutul lunii septembrie pentru verificarea, la nevoie chiar completarea cunoștințelor, și pentru unele consultări prealabile, indispensabile în acest scop, dar și hotărât ca îndurând chiar neajunsuri și mizerii, paralele cu studiile ce trebuia să mi le termin, să asist, văd și după posibilitate să înregistrez evenimentele ce se prevesteau și pe care am avut norocul să le trăiesc, de o importanță colosală cu efect momentan de neprevăzut, dar râvnit și nădăjduit decisiv pentru viața frânturii națiunii române din Ungaria și Transilvania…..Infățisarea capitalei de pe malul Dunării era cu totul alta cum o lăsasem în iunie. Noul aspect era însă pe deplin justificat, căci pe fronturi Antanta ataca cu înverșunare. Eram doar la sfârșitul celui dintâi război mondial. Rezistența Puterilor Centrale slăbea zi cu zi, iar pe frontul de la sud era în plină desfășurare retragerea. Turcia și Bulgaria ceruseră pace. Sârbii intraseră în țara lor primiți cu o nespusă bucurie după doi ani de pribegie. În România, armatele germane de sub comanda generalului Mackensen căutau o ieșire din brațele cleștelor ce o strângeau tot mai mult. De pe celelalte fronturi soseau vești numai deprimante. Toate aceste, pe deasupra și gripa spaniolă au lăsat urme adânci în viața capitalei ungare în plină fierbere în acele zile de septembrie. Populația ducea lipsuri enorme și, constatând cu durere că jertfele de până atunci ar fi zadarnice, doreau sfârșitul acelui război mondial, azi numit întâi. Nemulțumirea creștea cu fiecare zi. Lumea s-a alarmat și din cauza măsurilor luate de autoritățile de stat de frică să nu izbucnească o revoluție….Bulevardele erau împânzite cu batalioane de soldați, în majoritate români din Transilvania, bine înarmați și la anumite distanțe cu posturi de mitraliere instalate, gata pentru orice eventualitate ca la nevoie să intervină pentru restabilirea ordinei. Evenimentele însă rulau ca în filme. O dată cu luna octombrie, lumea începea să-și spună răspicat necazurile, ba chiar și gândurile. Cerea pacea, ba chiar o pretindea, căci voia o ieșire grabnică din impasul în care a ajuns pe urma conducerii politice a conților și magnaților, care nici în acele momente de mare răspundere, orbiții de ură, patimă și o mentalitate moștenită neam de neam din întunecimea medievală, n-au înțeles să renunțe la concepția lor politică exclusivistă, de pe urma căreia nu au putut pătrunde ponderea vremilor ce prevesteau pentru Ungaria, în situația de atunci, o catastrofă mai grozavă ca aceea de la 1526, drept ispășire justă pentru o cârmuire nechibzuită și de rasplată pentru acei care au îndurat-o. Așa se pornește în capitala Ungariei la 1918 lupta pentru a obține o pace după posibilitate onorabilă, tocmai când ziarele înregistraseră că țările din Balcani, Turcia și Bulgaria, au ajuns la armistițiu. Dar cine ar putea fi omul indicat să pornească acțiunea pentru a pregăti drumul păcii, când partidul socialist nu dispunea de nici un reprezentant în parlamentul țării, iar celelalte partide toate erau conduse de conți și baroni, magnați a căror program politic diferea mai mult de forma pentru a-și justifica existența, căci în fond toate urmăreau aceleași scopuri imperialiste și erau îndușmăniți cu tot ce avea un iz de democrație, amăgindu-și națiunea care i-a ales, cu asigurarea stăpânirii asupra popoarelor de altă naționalitate, care reprezentau majoritatea locuitorilor din țară? Unul singur, deși conte și el, Károlyi Mihály, ducea o politica pacifistă cu partidul său ce nu dispunea însă decât de un număr foarte redus de deputați în parlament.

[N.A.: Mihály Adam Georg Nikolaus Károlyi von Nagykárolyi - Károlyi Mihály Ádám György Miklós (n.4 martie 1875,Budapesta- d.20 martie 1955,Vence,Franta) a fost un conte de Carei, politician și prim ministru   între  11 ianuarie 1919   și  21 martie 1919, primul presedinte  al Republicii Ungare între 11 ianuarie 1919   și  21 martie 1919). Ca lider al Ungariei a proclamat prima Republica ungară 1918-1919.]

Și mai puțini erau reprezentanții românilor și ai slovacilor, în număr de șase la 5.000.000 de locuitori. Dar credeți că erau băgați în seamă? Națiunea maghiară totuși, de la acest Károlyi Mihály și colaboratorii lui își aștepta salvarea în acele critice momente ale vieții de stat. Acest șef de partid, Károlyi Mihály, era tocmai plecat în Transilvania pentru a constata atmosfera de acolo și a depista poteci ce ar putea duce la o înțelegere cu românii pe care ambiția nemăsurată a ungurilor și lipsa totală de prevedere a conducătorilor lor politici i-au instrăinat, așa că părea imposibilă o rezolvare amicală a contradicțiilor antagoniste dintre națiunea dominantă și aceea aservită. În noaptea de 30 septembrie a sosit în Gara de Vest a capitalei ungare, chiar când zeci de mii de demonstranți cereau pacea, iar lui ii făceau manifestații de simpatie. Cu această ocazie el a declarat deschis că Ungaria trebuie să încheie pace. Dar pentru a o putea obține, se cerea sa dispară imediat toți câți au condus țara pâna acum. Și aceasta – spunea el – nu pentru ca să le luăm locul pe fotoliile pângărite de ei, ci pentru ca la încheierea păcii să aiba cuvânt și poporul maghiar, când i se va croi soarta de viitor. În acest scop avem nevoie de democrație și independență, din care noi vrem să facem o chestiune europeană. Așteptăm înțelegere de la inamici, dar la fel vrem să ne înțelegem și cu minoritățile noastre. Ca primă măsură, partidul său a cerut deschiderea parlamentului din ședința ținută încă în acea noapte. Pacea o căutau deja și germanii, căci fronturile de luptă trozneau din încheieturi, în timp ce ministrul de externe al Angliei, Balfour, caracteriza ca o rușine a civilizației, dacă Antanta ar lăsa în situația de azi popoarele subjugate de Austria și Ungaria, pe care națiunile dominante, de altfel o minoritate germană, adică maghiară, le țin de secole în cătușe….În toamna anului 1918, atmosfera agitată din capitala Ungariei a determinat guvernul de la Budapesta să apeleze la trupe formate din soldați de alte naționalități decât cea ungară, în speranța că vor putea fi exploatate divergențele dintre diferitele popoare care formau mozaicul etnic din imperiu. În acest scop, garnizoana Budapestei era asigurată de două regimente, unul din Sibiu și altul din Bistrița, ce cuprindeau soldați și ofițeri aproape în totalitate români, și puțini sași. A doua zi după ultima ședință a Parlamentului, când românii din Transilvania și-au declarat autodeterminarea și ruperea de regatul Ungariei, acești soldați și ofițeri au dezertat în bloc din unitățile militare din Budapesta, au luat în stăpânire trenurile din gările capitalei și au plecat spre Transilvania. Acest fapt a privat guvernul și autoritățile de posibilitatea de represiune și menținere a ordinii în capitala Budapesta și a dat frâu liber manifestațiilor populare, a fost factorul favorizant hotărâtor al începutului revoluției comuniste din Ungaria în 1918. Tensiunile din capitala Ungariei s-au răsfrânt și asupra ședințelor Parlamentului, culminând cu gestul unui student sârb de baștină din Voievodina, care a sărit din galerie în mijlocul sălii Parlamentului, în mână cu drapelele naționale ale românilor, sârbilor și slovacilor, cerând libertate pentru națiunile din cadrul Imperiului austro-ungar. În această situație, președintele Parlamentului, la solicitarea primului ministru ungar, a ordonat comandantului militar al gărzii Parlamentului evacuarea și arestarea deputatului român Alexandru Vaida Voevod, pe care îl considera responsabil de situația creată. Comandantul gărzii, român de prin părțile Sibiului sau Năsăudului, a refuzat să execute ordinul….Acolo erau: președintele venerabil Teodor Mihali, Alexandru Vaida cu o ținută adecvată momentului și mai ales rolului de crainic al românilor, Ștefan Ciceo Pop într-o extraordinar de bună dispoziție și N. Șerban într-o postură de extravaganță ca îmbrăcăminte, totuși de o rezervă în atitudine, ce exprima o apreciere adâncă a momentului, care-l revendica ca martore în fața generațiilor ce vor urma, atestând veracitatea celor întâmplate de data aceasta sub cupola parlamentului…. Declarațiile deputatului conte Tisza István (N.A.: Contele István Tisza de Borosjenő și Szeged, n.22 aprilie 1861,Pesta  – d.31 oct 1918,Budapesta , a fost un politician   ungar și prim-ministru   a   Ungariei   între ani i  1903-1905  și 1913-1917 ) că: – acest război l-am pierdut; intervenind o schimbare de forțe, nu mai putem avea nădejdea de a-l câștiga, deci trebuie să căutam pacea în condițiuni pe care într-o așa situație ni le-ar accepta dușmanii; – noi n-am fost niciodată opresorii naționalităților; – este o afirmație prea îndrăzneață că minoritatea maghiară ar fi dominat aici cu metode tiranice minoritățile în majoritate ca număr; – este o minoritate prea minusculă aceea care se opune ideei de stat național maghiar (“doar i se opune întreg poporul”, ii replica deputatul român Ștefan Pop Ciceo); – domnii deputați nu au dreptul să vorbească în numele întregului popor (“d-ta la nici un caz nu ai acest drept”, căuta să-l lămurească deputatul român Alexandru Vaida); – de aceea, noi, guvernul maghiar, trebuie să-l convingem pe președintele Statelor Unite ale Americii și să ne explicăm în fața opiniei publice a statelor adverse că problema minorităților etnice cu totul altfel se prezintă în Ungaria de cum au fost informați. Sunt afirmații care te fac să nu-l recunoști pe acel conte Tisza István, care decenii de-a rândul a întreținut lumea externă cu ficțiunea că Ungaria este în plină democratizare, iar naționalitățile nu au nici o dorință; care a trimis Serbiei ultimatumul și s-a lăudat că-i va scoate cu o patrulă din țară, din al cărei teritoriu nu va ceda pământ nici de un salcâm și care de atunci a lansat articole peste articole cu conținut provocator față de dușman. Acum cu totul indiferent se pronunța că am pierdut războiul, așa cum în vara anului 1917 a declarat de la același loc ca în lupta de la Piave nu am pierdut decât o sută de mii de soldați. Dar acum caută să scape de răspundere, consecințele nu-l interesează, nu vrea să vadă situația tragică în care se zbate țara, ridică greutăți în calea păcii, ba mai joacă și farsa că se sfătuiește cu ușile închise despre ce toată lumea știe. Acest tiran, când simțea că minoritățile se pregătesc la o avertizare pentru guvern, ori la un atac pentru măsurile nesăbuite, contrare intereselor, ba chiar amenințătoare pentru existența lor, vorbea de o zdrobire și nimicire totală a acelora care fac greutăți guvernului în activitatea sa, acum se arată gata la concesii, dar lumea de afară il cunoștea și avea informații despre toate, așa că nu-i de mirare că s-au găsit oameni hotărâți să-și jertefească viața pentru a scăpa țara de acest adevărat dușman al ei. Dovadă pasul unui funcționar, care cu o zi înainte de ieșirea de la ședința Camerei a voit să-l răpună cu un glonte, spunându-i în față după ce n-a reușit că “am voit să ucid omul și cu el gândirea care este cauza principală a conflagrației mondiale de acum” (16 octombrie). Am căutat să prind în aceste rânduri crâmpeie din discursul ținut în ziua de 17 octombrie 1918 de contele Tisza István, discurs ce a format subiectul ședinței de atunci fără de a le mai veni rândul și reprezentanților românilor. O putem considera de preludiu, uvertura sedinței de a doua zi, așa cum e fulgerul pentru furtună. Căci această zi de 18 octombrie 1918 li s-a rezervat românilor de a-și da pe față gândurile de viitor și hotărârea de a intra în rândul națiunilor libere. Prea bine și-a făcut socoteala contele Tisza, dar de data aceasta a dat greș, căci românii nu s-au lăsat terorizați. Se pare că ședința de mâine a parlamentului maghiar a contribuit esențial la sfârșitul tragic al acestui politician de altfel capabil, dar rău intenționat….(N.A.: Evenimentele cele mai cunoscute legate de numele contelui Tisza sunt intrarea Monarhiei Austro-Ungare   în Primul Război Mondial în timpul celui de-al doilea mandat al său de prim-ministru și atentatul împotriva sa din data de  31 octombrie 1918 (chiar de Revoluția Mîja-de-toamnă), care s-a soldat cu moartea sa. Ca politician a susținut menținerea sistemului dualist austro-ungar (a monarhiei), fiind reprezentantul „consensului liberal-conservativ”, răspândit în aceea perioadă.). Ședința din 18 octombrie 1918, așteptată cu nerăbdare, de fapt a fost una dintre cele mai agitate, căci lumea voia să audă cuvântul acelora care până acum n-au fost băgati în seamă. Toți așteptau declaratia românilor, prin care să-și clarifice gândurile de viitor în legătura cu drepturile politice desconsiderate secole de-a rândul de guvernantii națiunii dominante. Deputații de pe băncile majoritare trădau o atmosferă de adâncă neliniște și îngrijorare, ba de nesiguranță pentru ziua de mâine… O lume imensă, câtă numai a putut găzdui sala de ședințe a Parlamentului, a fost martore a celor declarate clar și la înțelesul tuturor, că ce vrea națiunea română din Ungaria și Transilvania. În această atmosferă, urmată de o potolire a mișcării și vorbelor, cu ochii atințiți asupra deputatului invitat de președintele camerei să treacă la tribună, deputatul Alexandru Vaida Voievod își începe comunicarea dând expresie bucuriei că în sfârșit a sosit ziua cea mare pentru naționalitățile din Ungaria. Deputatul român a citit declarația în care făcea un aspru rechizitoriu regimului la care sunt supuși românii din Transilvania. În ciuda protestelor vehemente și a intervențiilor venite din partea deputaților majoritari, Vaida a protestat împotriva arestărilor și activităților instanțelor judiciare din Transilvania, a închiderii școlilor și bisericilor românești în care jandarmii intraseră cu forța, etc…. Guvernul Austro-Ungar, pentru a salva Imperiul habsburgilor, aflat în pragul dezintegrării politice, lansează, concomitent cu cererea sa de pace adresată președintelui Woodrow Wilson, ideea unei federalizări a Monarhiei dualiste. Și acum, ca totdeauna, Guvernul Austro-Ungariei urmează tradiția sa binecunoscută de a căuta, prin formule seducătoare, să eludeze marile adevăruri ale gândirii politice. Reprezentanții oficiali ai Monarhiei de Habsburg, susținuți numai de maghiarii și germanii austrieci, cele două popoare exploatatoare ale celorlalte națiuni, care constituie marea majoritate a Imperiului, cred că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a promova în continuare sistemul lor imoral și anacronic de guvernare, făcând abstracție de implicațiile logice ale ideilor de libertate și justiție afirmate de președintele Statelor Unite. Comitetele reunite ale naționalităților oprimate din Austro-Ungaria, având în vedere că este vorba de existența lor națională, denunță opiniei publice mondiale acest act de ipocrizie diplomatică. Bazându-se pe principiul nationalităților și al organizării democratice, singurele temeiuri ale vieții de stat admise de către Puterile Aliate, aceste popoare au proclamat în mod categoric, prin intermediul cuvîntului și al armelor, programul lor politic: constituirea de state naționale independente pe teritoriul actual al Austro-Ungariei….Aceste cinci zile însă (18–23 octombrie) au fost suficiente pentru ca guvernul să-și mai pună în aplicare un plan menit să diminueze efectul acțiunii românilor. Fie că în încordarea nervoasă a acestor zile i-a scăpat din vedere, fie că la iuțeală n-a dat peste omul potrivit în acest scop, în acel interval de timp și-a pregătit coada de topor în persoana unui român instrăinat de ai săi, a deputatului Petre Mihalyi din Maramureș, care în cele din urmă a acceptat să citească în ședința ultimă a Parlamentului (23 octombrie 1918) o declarație impusă – credem –, redactată pentru a vesteji efectul celor notificate oficial de către deputatul Alexandru Vaida (…) Că acțiunea a fost pusă la cale de guvern, ne îngăduie să credem și măsurile luate de autoritățile tocmai ale județului Maramureș, în ziua de 21 octombrie, storcând propunerea românilor nu conștientă, ci la tot cazul forțată, de solidarizare cu guvernul pe chestia integrității teritoriale a țării, la adăpostul căreia deputatul guvernamental Petre Mihalyi să accepte a pune la îndoială dreptul deputatului Al. Vaida de a face declarația în numele poporului român. Deputatul Petre Mihalyi în felul acesta s-a achitat în mod nu tocmai onorabil pentru generozitatea cu care guvernul, timp de trei generații de-a rândul i-a servit familia, asigurându-i un scaun de deputat de Maramureș…Parlamentul a mai tinut ședințe în zilele de 22 și 23 octombrie ce s-au soldat cu protestul, o adevărată revoltă contra cenzurei a ziariștilor informatori ai presei de la ședințele din camera deputaților, și cu lichidarea definitivă a acestui parlament, a cărui majoritate, stăpânită de o totală indiferență a făcut să-și dea seama că nu-i decât o compoziție artificială fără rost și deci nu mai are justificată existența.” -  Autor: Profesor Aurel Coza.

[11]. Gazeta de Marmureș, 8 martie 2004, Ciprian Dragoș: “Din facultate, în Celula 1 Spital de la Pitești”. Dezvăluirea atrocităților săvârșite de securiștii regimului comunist continuă cu povestea unui băimărean, a cărui singură vină a fost să se înscrie, imediat după 23 august 1944, în Asociația Culturală a Tineretului Român din Transilvania de Nord. Pentru “faptele sale reprobabile”, dr. Aurel A. Coza a fost condamnat la “închisoare corecțională”. Experimentul l-a marcat pe viață. Născut în 1926, dr. Aurel A. Coza, fiul profesorului Aurel I. Coza, a avut o scurtă, dar dură experiență cu Securitatea regimului comunist. Imediat după război, fiind student în Cluj, s-a înscris în Asociația Culturală a Tineretului Român din Transilvania de Nord (ACTR). În procesul intentat de comuniști, a fost condamnat la un an de închisoare corecțională. În fața unei scrumiere ciobite și a câtorva pachete de “Carpați fără”, într-un sediu lugubru și congelat al Asociației Foștilor Deținuti Politici, dr. Aurel A. Coza a derulat firul evenimentelor prin memoria care nu l-a trădat. “După 23 august 1944, în Transilvania de nord se puneau bazele unei republici sovietice. Atunci s-a format ACTR, afiliată la Uniunea Democrată a Românilor (N.A.: Profesorul Aurel Coza, tatăl lui Aurel. A. Coza, a fost președintele Uniunii Democrate Române, organizaţie a românilor din Cluj, înfiinţată la 17 noiembrie 1944, la scurt timp după instaurarea administraţiei sovietice în această parte de ţară, autodizolvată în 15 martie 1945.) Din noiembrie 1944, până în martie 1945, membrii ei au întreprins demonstrații în Cluj, unde eu eram student la medicină. În ‘48, Romulus Pop, unul dintre conducătorii ACTR și membru în organizația Sumanele Negre, a fostarestat. Pe parcursul anchetei, a vorbit și de noi. S-au făcut primele arestări: 14 persoane, împreună cu alții din Mișcarea Națională de Rezistență. Pe mine m-au căutat de Crăciun, dar am reușit să scap. Am fost fugar mai bine de o jumătate de an (eram când în Satu Mare, când în Pribilești, Maramureș). Apoi am lucrat la Explorări Miniere (în Munții Sebeșului), după care m-am integrat în grupul de fugari Dabija și ne-am adăpostit în pădure. M-au prins în zona gării din Satu Mare. Mergeam pe stradă, când cei ce mă urmăreau au început să tragă în mine, fără somație. Norocul meu a fost că un prim glonte m-a lovit in picior, m-am dezechilibrat și am căzut, așa că restul gloanțelor au trecut pe deasupra. Voiau sa mă lichideze. În noaptea arestului, Feldös, șeful Biroului de Anchetă al Securității Satu Mare, i-a zis despre mine gardianului Varveidö: “Az oláh” (valahul, în limba maghiară, un termen al șovinilor maghiari, de desconsiderare a românilor). După ieșirea din închisoare, am revenit în locul acela și am numărat 12 gloanțe înfipte în peretele casei lângă care am căzut.” … Ancheta a avut loc în Satu Mare, sub conducerea comandantului Weisz Laci. “A fost unul dintre primii anchetatori și era foarte mândru de asta, arătând că ne are pe toți la mână și amenințând că ne va distruge. După câteva nopți de anchetă (care începea întotdeauna după miezul nopții), mi-a propus să recrutez oameni într-o organizație subversivă. În urma refuzului meu, Weisz s-a înfuriat și m-a dus cu o mașină pe linia de frontieră, pentru a mă lichida, ca pe un fugar. Când am ajuns la pichetul de grăniceri, s-a declanșat alarma pe frontieră. Îl prinseseră pe altul care vroia să fugă. Au uitat de mine. M-au luat înapoi la Securitate, iar după o lună m-au mutat la Cluj. Acolo, m-a anchetat locotenentul Zicki Beiner, un evreu din Blaj și mi-a aruncat în față dosarul lui Romulus Pop. Când a completat datele, m-a întrebat ce sunt. Mi-a dat doi pumni. După două zile ne-au dus pe toți la Penitenciarul Cluj, într-o celulă de 2×4 m, unde dormeam pe jos 12 inși. Eram atât de înghesuiți, că dacă se întorcea unul, trebuia să facă și restul la fel. La procesul din septembrie ne-au condamnat la 1 an închisoare corecțională. In completul Tribunalului Militar Cluj au fost prezenți maiorul Lazăr și căpitanul Sturza. Am stat la Cluj până în decembrie, după care am fost duși la Pitești, o închisoare cu 1.300 de studenți. Am stat trei săptămâni la Secția Triaj. Dormeam pe ciment, în plină iarnă. Mâncam varză și o supă în care atunci când găseai două linguri de arpacaș, era sărbătoare. La sfârșitul anului, am fost mutat în camera 4 Spital, în care dormeam 72 de inși. Ghiță Căldăraru, un țigan din Ferentari, tâlhar celebru la acea vreme, îmi povestise de camera aceasta. În 31 decembrie a început ciomăgeala, în prezența lui Dumitrescu, directorul închisorii (condamnat în 1954, în Procesul Pitești). Dădeau cu bâte, centuri cu cataramă, tuburi de cablu cauciucat. După o vreme, Dumitrescu i-a strigat unui deținut, lui Eugen Țurcanu, care era un legionar, închis cu încă 18 ca el. Ăștia au trecut de partea gardienilor și au continuat să ne bată. În timpul păruielilor zilnice, ne luau pe rând și ne băteau până cădeam jos. Ne puneau pe o masă mare din centrul camerei, câțiva ne țineau, iar restul dădeau cât puteau. Am avut trei coaste rupte, dar pe alții i-au bătut la fese și tălpi, de li s-a făcut carnea ferfenița și li se vedeau oasele. Țurcanu m-a bătut cu o cataramă de metal peste față. La o inspecție condusă de Nicolski (Nicolschi – șeful Securității de atunci), Marina (adjunct politic, fost muncitor la atelierele CFR Cluj), Nedelcu (comandantul Securității Pitești), căpitanul Simion (supraveghea Penitenciarul Pitești) și Dumitrescu, Nicolski ne-a zis în zeflemea: .”Ha-ha. Toți aveți fețele tumefiate de lovituri.” Pe parcursul bătăii, Țurcanu i-a pus să mărturiseasca ce au “omis” la anchetă … “Nu te puteai opune cotonogelii, pentru ca torționarii făceau jocul, alături de gardieni. Cum comentai ceva, erau chemați gardienii, care nu te cruțau. După trei săptămâni de teroare, am fost împărțiți în celule mai mici. Am ajuns la camera 1 Spital, cu încă cinci studenți, dintre care doi erau torționari (adjuncții lui Țurcanu: Grigore Badale și Jenică Necșulescu). Aceștia au continuat . Am dormit o lună pe ciment, iar la sfârșitul lui februarie m-au transferat la Sectia 1 Parter. Am avut să dorm pe dușumea. Torționar a fost Mihai Livenschi, însă bătăile erau ceva mai rare. În iulie am fost eliberat și dus la sediul Securității din Pitești (condusă de Simion, care mai târziu a fost trimis în Baia Mare). La Pitești, era o pușcărie numai cu studenți. În cele șapte luni, am primit doar o singură dată slănină. Carne, niciodată. Dimineața primeam un ceai chior, la amiază – ciorbă cu 80 grame pâine și seara ciorbă. La Cluj, primeam o ciorbă sau două pe zi, cu mălai. La Satu Mare, în timpul anchetei, Vareveidö mi-a adus ciorba de burtă și, în bătaie de joc, a pus în ea excremente de oaie, din curte.”

[12]. Gazeta de Marmureș, 19 decembrie 2005, Ciprian Dragoș: “A plecat către Rai”: A murit. Poate și pentru a întări axioma „încep să ne plece oamenii adevărați”.  Am pierdut un prieten, un om deosebit, un monument de verticalitate, un exemplu al tăriei de caracter. Doctorul Aurel A. Coza, fost deținut politic, unul dintre membrii fondatori ai Asociației Foștilor Deținuti Politici, a plecat în cer. În ultimele zile petrecute în această lume de gheață, GAZETA a îndeplinit o normalitate, oferindu-i marele premiu al primei Gale de Excelență: “O Viață pentru Maramureș”. L-am cunoscut în perioada în care scriam înverșunați despre atrocitățile regimului comunist și a demnității celor condamnati pe motive politice, români a căror singură vină a fost aceea că s-au opus dictaturii comuniste. Doctorul Aurel Coza a fost cel care și-a adus un aport de excepție la serialul „Teroarea roșie”. Ne-a explicat faptul că nu suferința fizică îndurată în închisorile acelor vremuri a fost cea mai grea, ci “re-educarea” – metoda barbară aleasă de aparatul opresiv al comuniștilor pentru a-i distruge pe cei care au contrazis inepțiile dictaturii. Am publicat istoriile unor foști deținuti politici, printre care și a doctorului Aurel Coza. In amintirea sa. Născut în 1926, în judetul Bihor, și-a început studiile la Oradea, iar spre sfârșitul anilor ‘40 era printre tinerii studenți mediciniști din Cluj Napoca. Înscris în Asociația Culturală a Tineretului Român din Transilvania de Nord, Aurel Coza a fost luat la ochi de comuniști și asociat „revoluționarilor”. După arestarea mai multor colegi, tânărul Coza a luat drumul pribegiei, însă nu a trecut decât o jumătate de an până a fost prins și arestat de securiști, în Satu Mare. A urmat o condamnare rapidă și Aurel Coza a fost încarcerat la Penitenciarul Cluj, apoi în lagărul morții de la Pitești. Acolo a făcut cunoștiință cu regimul dur de “re-educare” impus de comuniști și dirijat de câțiva deținuti legionari, printre care și celebrul Eugen Țurcanu. După un an de închisoare și tortură, studentul Aurel Coza a fost eliberat și s-a întors la Cluj, unde a continuat studiile la Facultatea de Medicină. Profesional, doctorul Coza a avut realizări de excepție, printre cele mai importante înscriindu-se și aceea a înființării Laboratorului de Pneumoconioză din Baia Mare. Pe lângă activitatea profesională, a fost permanent preocupat de istoria românilor și în special a Ardealului, el provenind dintr-o familie de intelectuali (tatăl său fiind un eminent profesor al începutului de secol XX). În cursul săptămânii trecute, o veste nedreaptă. Doctorul Aurel Coza nu mai este printre noi. Ne-a părăsit pentru totdeauna, alăturându-se înaintașilor săi, făuritori de românitate. Pentru neîntinarea crezului său, pentru dârzenia cu care a spus NU uraganului dictaturii roșii, pentru curaj și demnitate, pentru încrederea în ceea ce-i sfânt, pentru nădejdea în Dumnezeu, pentru dedicarea unui ideal suprem – ADEVĂRUL – și pentru spiritul său mereu tânăr, ne vom îngădui să-i mulțumim pentru că ne-a fost atât de aproape. Înainte de sărbătorirea a trei ani de existență a GAZETEI de Maramureș, am fost puși în situația de a desemna câștigătorii unor premii de excelență. Aurel A. Coza a fost unul dintre nominalizații celei mai importante secțiuni: “O Viață pentru Maramureș”. În săptămâna decernării premiilor l-am căutat pe doctorul Coza, pentru a-l invita la gala decernărilor. A fost foarte impresionat, dar din cauza stării precare de sănătate a fost nevoit să ne refuze în câteva rânduri. Până la urmă, a acceptat. Seara respectivă s-a dovedit a fi una deosebită pentru doctorul Coza, care a devenit primul câștigător al marelui premiu. “Doresc GAZETEI de Maramureș să împlinească cel puțin tot atâția ani câți am eu”, ne-a urat Coza, după ce i-am înmânat premiul. Un premiu de recunoaștere a valorii și vieții sale deosebite. În acea seară l-am condus la domiciliul său de pe strada Narciselor. A fost ultima dată când l-am văzut pe marele OM, doctorul Aurel A. Coza.

[13]. Gazeta de Marmureș, 19 decembrie 2005, Cătălin Vischi: “Schimbul de azi / Demn până la moarte. Și dincolo de ea…” Trist, doctorul Aurel Coza murise. Restul nici nu mai conta, cel puțin nu atunci. 79 de ani în slujba vieții, cum ar fi spus, zâmbind larg, luminos. Ne „avertizase”, ca de fiecare dată. Dar nu l-am crezut, convinși fiind că își câștigase dreptul la veșnicie în inchisoarea de la Pitești, sinistrul lagăr al luptătorilor împotriva comunismului. „Se spunea că acela care n-a murit acolo, nu mai moare niciodată…” Doctor Aurel Coza, fost deținut politic. Așa s-a recomandat. Avea mâinile înghețate, dar câtă căldură emanau! „Când m-au eliberat, timp de trei ani am avut mâinile reci, indiferent că era vara sau iarna. Acum, e de la bătrânețe… Iarna vieții”, a zâmbit. Un an în „celula morții”, pe atunci studentul Aurel Coza, „vinovat” de demnitate, avea să treacă prin cea mai dificilă provocare a vieții. Păstrarea demnității în pofida torturilor echipei Țurcanu, cel mai dement produs al Securității unicului partid (nu am considerat nicicând acea organizație teroristă drept un serviciu special pus în slujba Statului, a poporului). „Un individ atât de crud, încât până și comuniștii s-au înspăimântat de felul în care a degenerat, și l-au împușcat.” A reușit. Cu prețul propriei sănătăți, studentul Coza a părăsit demn închisoarea. Mulți ani după aceea s-a întâlnit cu foști ofițeri de Securitate. „Erau cei care m-au anchetat. Cei din cauza cărora am ajuns acolo. I-am tratat ca pe oricare dintre pacienți. Unul chiar m-a întrebat: Doctore, m-ai iertat? Nu i-am răspuns. L-am privit în ochi. Cred că a înțeles că nu-i putem ierta, nu pentru ce mi-au făcut mie, ci pentru ce-au făcut, și continuau să facă, poporului român. Dar i-am tratat cât de bine am putut. I-am vindecat. Din păcate, doar de boală. De felul lor de a fi, nu i-am putut vindeca. Nu era în puterea mea…” Cu câteva zile înainte de a „pleca”, GAZETA i-a acordat doctorului Aurel A. Coza cea mai înalta distincție a Galei 2005: Premiul de Excelență – O viață pentru Maramureș”. O statuetă de bronz atât de grea, încât nici nu o putea ridica singur. Însă o făcea să plutească doar privind-o. Cu demnitate. A fost ultima lecție de viață pe care ne-a dat-o Aurel A. Coza. Un OM demn până la moarte. Și dincolo de ea… P.S.: Nici n-am observat cât de aproape e Crăciunul! Ar fi trebuit să aștern litere pentru Sărbătoare? Poate, dar nu am putut să nu aștern lacrimi pentru el. A fost o mare onoare să te cunosc, doctore.

comentarii

de Horia Mărieș la 5 December 2015 - 04:42

Repostare, spre readucere aminte:

de Horia Mărieș la 3 July 2014 – 19:20

Textul scris de mine, referitor la Aurel Coza s-a dorit a fi “laudatio” care să stea în atenția consilierilor locali ai Primăriei Municipiului Carei pentru a lua în discuție cât mai repede posibil acordarea titlului de Cetățean de Onoare al municipiului Carei sau acordarea titlului “Pro Urbe” profesorului Aurel I. Coza.
Acest lucru nu costă nimic, nu afectează bugetul primăriei Carei. Este doar un gest de suflet.
După părerea autorului, OMUL care a fost Aurel I. Coza, prin tot ce a făcut pentru orașul Carei, merită din plin un titlu de onoare din partea orașului pe care l-a slujit cu devotament, abnegație și deosebită hărnicie timp de cel puțin 12 ani din viața sa.

La emisiunea “Prânzul de Duminică” din data de data de 29 iunie 2014, la o întrebare având acest subiect, primarul a răspuns că nu există nici o propunere de hotărâre, nici o inițiativă în acest sens. În paranteză fie spus, eu unul am mari rezerve că primarul Kovács Jenö ar fi auzit măcar o singură dată în toată viața lui de numele Aurel Coza, dânsul fiind născut în Asuajul de Sus, Maramureș și venind în Carei abia în 1988. Îi acord de această dată toate circumstanțele atenuante posibile, fiindcă dânsul nu este singurul careian care până acum câteva luni n-au auzit în viața lor despre Aurel Coza. Mai sunt foarte multi alții, chiar intelectuali. Ochii care nu se văd, se uită.

Fac un ultim apel și pe această cale consilierilor locali, indiferent de apartenența lor etnică sau politică, dar care consilieri țin totuși la tezaurul spiritual și cultural careian, să inițieze o propunere de hotărâre în sensul celor expuse mai sus. Justificarea propunerii se poate face fără nici un efort, dacă se citesc cele peste 60 de pagini (articol avãnd șase “părți) care au fost publicate în BdeC sub titlul “AUREL I. COZA, păstrătorul memoriei lui Vasile Lucaciu pe aceste meleaguri”.

de uituc la 5 December 2015 - 11:07

Daca citesti trimite unui uituc chestioara aia cu “Ma …is”
Nu am salvat o!
Multumesc!

Lasati un comentariu