Mica Unire: Cuza nu a cerşit Unirea ci a impus-o (I)

• publicat la: 23 January 2014
Mica Unire: Cuza nu a cerşit Unirea ci a impus-o (I)

Dubla alegere a lui A.I. Cuza nu a fost un moment accidental ci unul premeditat. Revoluţiile de la 1848 au constituit doar momente de pregătire a ceea ce avea să se înfăptuiască în 1859. O generaţie unionistă care a trecut peste divergenţele personale şi care s-a aliat în îndeplinirea dezideratului principal al poporului român: Unitatea acestuia.

În rândurile de mai jos voi vorbi despre cum paşoptiştii unionişti au ajuns în doar 11 ani să ducă la formarea statului român, în condiţii cu mult mai grele decât cele de astăzi, urmând ca mâine să vă arăt cum au reuşit aceştia să consolideze cu verticalitate noua statalitate.

Războiul Crimeii- ocuparea principatelor de către Imperiul Ţarist-1853

 Imediat după revoluţiile europene, Rusia a văzut o mare oportunitate de a îngenunchia definitiv Imperiul Otoman şi de a prelua teritoriile stăpânite de acesta.

Convinsă de faptul că turcii nu mai au forţa de a face opoziţie puternică şi că marile puteri europene erau mai preocupate de revenirea după perioada de revoluţii, Rusia a trecut la anexarea ţărilor româneşti.

Interesul rus a fost acela de a ocupa cât mai mult din teritoriile sultanului şi să dea o lovitură mortală imperiului otoman. Scopul principal era obţinerea accesului la Mediterana, de a ajunge la Constantinopol şi controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Teritoriul românesc stătea în calea intereselor Rusiei.

După cum vom avea să vedem, mijlocul secolului XIX a avut în prim-plan problema orientală care viza şi teritoriul românesc. Practic influenţa asupra acestuia a fost plimbată de la o putere la alta fără a fi rezolvată în vreun fel problema. Această parte a Europei, pe fondul destrămării Imperiului Otoman, a devenit de interes pentru toate puterile europene, lucru care a făcut ca teritoriul să fie supus unui lung şir de ocupaţii străine.

În vara lui 1853 trupele ruse trec graniţa şi ocupă principatele.  Reacţia turcilor a venit destul de târziu, abia în luna octombrie. Pe 4 octombrie 1853 Imperiul Otoman  declară război ţarului şi încep ostilităţile. Cei doi domnitori ai principatelor, Barbu Ştirbei din Ţara Românească şi Grigore.Al.Ghica în Moldova, au părăsit conducerea acestora imediat după declaraţia de război a sultanului şi s-au refugiat în Austria, la Viena. Ei aveau să revină în principate un an mai târziu, în septembrie 1854, după venirea trupelor austriece.

În ajutorul turcilor au venit atât englezii şi francezii, cât şi austriecii. Primii doi vedeau în expansiunea rusească un pericol real pentru Europa şi propriile interese, în timp ce Austria spera ca astfel să poată pune stăpânire pe Principatele române.

În martie 1854, Anglia, Turcia şi Franţa semnau un tratat de alianţă pentru ca apoi aliaţii să deschidă un front în Crimeea, la Sevastopol.

Reacţia Austriei nu a fost conform aşteptărilor ţarului, acesta din urmă dorind o atitudine de mulţumire sau cel puţin neutră, după ce acceptase anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic.

Sub pretextul că doreşte stabilirea ordinii şi a securităţii Austria pătrunde pe teritoriul principatelor, pe măsură ce trupele ruseşti se retrăgeau din acestea. Interesul austriac era însă de înglobare în imperiul habsburgic a principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti. Trupele austriece au pătruns împreună cu cele turceşti în august 1954 pentru ca ulterior să rămână singure, soldaţii turci fiind mutaţi pe frontul din Crimeea. Prin măsurile de ordin administrativ luate, se putea identifica de fapt dorinţa Austriei de a îngloba pe viitor teritoriul locuit de români în Imperiul Habsburgic. Prezenţa militară s-a întins până în 30 martie 1857, dar măsurile luate în toată această perioadă au stârnit reacţii foarte dure din partea populaţiei locale, lucru care nu a favorizat interesele de anexare ale Vienei.

Rusia a fost forţată astfel ca în 1856 să încheie pace, iar Austriei i-au fost refuzate pretenţiile de anexare. În cadrul negocierilor de pace, poziţia Franţei a fost una foarte dură, aceasta fiind verticală în necesitatea unirii celor două principate româneşti pentru a crea un stat capabil să asigure securitatea regională. Un factor important în decizia Franţei l-a avut şi emigraţia revoluţionară românească de la Paris. Aceasta a dus o propagandă intensă în acest sens.

Rusia, pentru a câştiga susţinerea internaţională a Franţei, a fost de acord cu acest lucru. De asemenea ea spera că modelul românesc va fie preluat şi de celelalte popoare creştine aflate în Imperiul Otoman, şi eventualele revoluţii ar fi favorizat slăbirea din interior a acestuia. Anglia nu s-a arătat foarte interesată de aspect şi a avut o poziţie favorabilă atâta timp cât principatele unite rămâneau sub suzeranitate otomană.

Turcia şi Austria s-au opus formării unui stat românesc puternic, deoarece acesta ar fi afectat interesele lor în zonă. Nu mai vorbim şi de faptul că unirea principatelor ar fi determinat o atracţie foarte puternică a Transilvaniei faţă de noul stat românesc, percepută de către austrieci ca o reală ameninţare la integritatea teritorială a imperiului.

Protectoratul Rusiei a fost înlocuit cu cel al marilor puteri Anglia- Franţa- Austria- Prusia-Sardinia- Rusia.

Congresul de la Paris a prevăzut ca populaţia din cele două principate să fie consultată pentru a se vedea dacă se doreşte unirea într-un singur stat.

În urma războiului Crimeii o parte din Basarabia avea să fie retrocedată Moldovei. Este vorba de zona de sud pe care noi astăzi o denumim Bugeac şi care se află în componenţa Ucrainei. Această provincie avea să devină parte componentă a României după 1859, dar traseul românesc va fi oprit brusc de către Rusia în 1878. O provincie românească care a dat nume mari precum Kogălniceanu sau Averescu. Gestul de retrocedare a fost salutat energic de către liderii moldoveni, considerându-l ca o reparaţie parţială a trecutului. Rusia nu va accepta însă acest lucru şi pe toată perioada în care Bugeacul va fi în componenţa României va susţine minoritatea de aici pentru destabilizarea zonei.

Dacă ar fi să ne uităm în urmă am vedea că în mod continu, începând cu mijlocul secolului al XVIII, principatele române au reprezentat un teren de bătălie între marile puteri. Căderea Imperiului Otoman a stârnit dorinţele Rusiei de ai lua locul, dar şi pe cel al Austriei. Mai bine de un secol de război continu în care românii nu au fost decât miza nu şi participanţii. Rolul şi interesul nostru nu conta deloc în ecuaţia celor mari.

Rusia, Austria şi Imperiul Otoman duceau o luptă pentru un teritoriu locuit majoritar de către români şi care ar fi fost necesar a fi condus de către aceştia. Epuizate de această stare conflictuală perpetuă, atât psihic cât şi financiar, puterile europene au decis stoparea prin crearea unui stat românesc.

Principalul susţinător a fost Franţa care a perseverat spre a-şi impune punctul de vedere. Intervenţia nu a fost doar una diplomatică deoarece tinerii unionişti veneau din Paris, unde existau strânse legături cu mişcările secrete de aici. Nu este exclus ca toată strategia să fi fost gândită de Franţa şi impusă prin românii studioşi. De aici şi perpetua aderenţă pe care românii intelectuali au avut-o şi o au faţă de fratele din Vest, singurul care a fost vertical în susţinerea interesului românesc. Am putea spune că Franţa a acţionat în oglindă faţă de Rusia,  românii datorând existenţa lor liderilor de la Paris. Acest lucru nu trebuie uitat niciodată atunci când România îşi stabileşte politica externă.

Am văzut cum prin războiul Crimeii a fost nevoie de o alianţă a marilor puteri europene pentru a stopa Rusia. Fără conlucrarea acestora, Imperiul Otoman nu ar fi rezistat şi atunci principatele române ar fi căzut încă de la mijlocul secolului XIX sub controlul rus. Acest lucru ar fi determinat fără echivoc stoparea procesului de formare a României şi a conceptului de naţiune română. Cel mai probabil că identitatea românească ar fi fost distrusă în totalitate.

În Basarabia sub ocupaţie rusească acest proces nu a putut fi realizat pentru simplul motiv că a existat atracţia permanentă faţă de cultura românească din principate şi ulterior din România. Între estul şi vestul Prutului au existat legături permanente iar românii „liberi”(pun între ghilimele pentru că şi libertatea este relativă) au acţionat permanent în afara graniţelor.

Statul român ulterior creat a reprezentat arma poporului român. El a fost pârghia prin intermediul căruia s-a putut acţiona pentru interesul românesc. Acesta a manifestat o continuă presiune asupra teritoriilor din jur şi locuite de români până la Marea Unire din 1918.

Ce s-ar fi întâmplat dacă însăşi aspiraţiile nu ar mai fi putut exista? Probabil că Transilvania ar fi făcut astăzi parte din Ungaria şi poate cultura europeană ar fi arăta total diferit faţă de ce ştim noi acum.

Formarea statului român- încercarea Rusiei de stopare.

 Pe data  de 5 ianuarie 1859 A.I. Cuza este ales domnitor în Moldova iar peste câteva zile, pe 24 ianuarie este ales domnitor şi în Ţara Românească. Acest eveniment reprezintă certificatul de naştere al statului român modern, singurul care putea asigura protejarea identităţii şi naţiunii române.

În urma războiului Crimeii dintre puterile occidentale şi Rusia, aceasta din urmă a fost forţată să renunţe pe moment la expansiunea spre Vest. Sfîrşitul conflictului  prevedea printre altele înlocuirea protecţionismului rusesc asupra principatelor cu unul format din Marile Puteri.

Această convenţie a constituit fundamentul formării statului român. Principalele prevederi  erau: înfiinţarea de adunări ad-hoc care să se pronunţe cu privire la dorinţa de unire a celor două principate, unirea acestora dar cu doi domnitori şi cu instituţii separate.

În Moldova, cu implicarea semnificativă a Turciei, listele electorale au fost falsificate astfel încât pe ele să nu apară unionişti. De exemplu din peste 2000 de mari proprietari moldoveni au fost înscrişi pe liste doar 350. Astfel s-a ajuns la situaţia ca doar antiunioniştii, să apară pe liste. Alegerile nu puteau să aibă decât un singur rezultat.

Alexandru Cuza, care era în acel moment pârcălab al ţinutului Covurlui, a protestat energic şi a demisionat, cu toate că Vogoride încercase să îl atragă de partea lui prin numirea făcută precum şi prin înaintarea acestuia în grad de trei ori în doar 10 zile. Această încercare de atragere de partea sa a unei părţi a unioniştilor nu a avut nici un succes şi după cum se vede Cuza a manifestat verticalitate. Fost revoluţionar român şi cunoscut în cercurile unioniste pentru seriozitate şi integritate, demisia lui Cuza a produs o vie agitaţie în societate. Acest lucru avea să cântărească foarte mult ulterior, atunci când va fi propus ca unicul candidat viabil la domnia Moldovei şi a apoi a Munteniei.

Vorogide a lucrat atunci în strânsă legătură şi sub directa recomandare a consulului rus la Iaşi.

Marile puteri garante nu au recunoscut însă alegerile, cerând Imperiului Otoman refacerea acestora. S-a mers pâna la ruperea relaţiilor diplomatice pentru o scurtă perioadă de timp.

Intervenţia lui Napoleon a fost una salvatoare. Acesta s-a întâlnit cu regina Angliei la Osborne, între 25 iulie-28 iulie. Soluţia era în mână puterii insulare datorită puternicei influenţe pe care o avea la Constantinopol. Cei doi lideri au ajuns la următorul compromis: Imperiul Otoman anula alegerile dar Franţa accepta o unire parţială. Deşi unii unionişti radicali au protestat faţă de aceste concesii soluţia s-a dovedit ulterior a fi cea mai bună. Chiar Napoleon vedea această cedare ca fiind una fără conţinut şi de care nu va ţine cont. Ulterior s-a dovedit că Franţa nu a trădat pe români şi a susţinut o unire necondiţionată.

Imperiul Otoman a cedat cererilor şi au avut loc din nou alegeri care au dus inevitabil la un Divan Ad-Hoc favorabil unirii. În 1857 s-au refăcut alegerile iar organismele consultative din cele două principate s-au pronunţat pentru Unirea celor două state româneşti. Acestea au adoptat o serie de prevederi printre care Unirea celor două principate sub forma unui nou stat denumit România, neutralitatea noului stat, respectarea autonomiei, desemnarea unui domnitor dintr-o dinastie europeană dar cu moştenitori crescuţi în religia ţării.

Divanul ad-hoc moldovean cere: „

1.                    Respectarea drepturilor principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393,1460,1511 şi 1635;

2.                    Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România;

3.                    Prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-una din familiile domnitoare ale Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării;

4.                    Neutralitatea pământului principatelor;

5.                    Putere legiuitoare încredinţate unei Obşteşti Adunări, în care să fie reprezentate toate intersele naţiei.”

Aceste prevederi aveau să fie preluate şi în Ţara Românească, dar comasate în doar patru puncte.

Toate acestea au fost transpuse cu mici modificări în cadrul Convenţiei de la Paris din 1858. Ea prevedea unirea dar cu domnitori diferiţi şi cu instituţii  separate. Se încerca o deturnare a dorinţei manifestate de români şi susţinută energic de către Franţa lui Napoleon al III-lea. Cu toate acestea tot românii aveau să iasă învingători.

Conform prevederilor convenţiei în cele două principate au fost numiţi câte trei caimacami responsabili pentru formarea Adunărilor elective. În Moldova doi dintre aceşti erau unioniştişi(Atanasie Panu, Vasile Sturdza) unul antiunionist(Ştefan Catargiu). Situaţia era inversă în Ţară Românească unde erau doi antiunionişti(Ioan Manu, Emanoil Băleanu) şi un unionist moderat(I.Al.Filipescu).

Hotărându-se ca deciziile să se ia cu unanimitate în Moldova lucrurile au decurs foarte bine pentru unionişti, marea majoritate a Adunării Elective fiind formată din aceştia. Situaţia în Ţara Românească nu a fost similară. Adunarea Electivă fiind formată din mai mult de două treimi conservatori.

Deşi iniţial au fost depuse foarte multe candidaturi, printre care şi ale şi ale lui Mihail Sturdza şi ale lui Grigore Sturdza, fiul primului, soluţia de ultim moment s-a dovedit cea mai bună.

Stabilirea asupra lui Cuza s-a făcut în data de 3 ianuarie după o şedinţă la care unioniştii s-au decis să nu plece până nu au un om ales- nu majoritatea conta ci consensul total. Propunerea a venit de la Neculai Pisoţci şi a o fost susţinută de toţi cei prezenţi. Era vie în amintirea tuturor protestul lui Cuza atunci când alegerile pentru Adunările ad-hoc au fost falsificate. De asemenea în momentul în care a fost ales domnitor, Cuza era comandantul întregii armate moldoveneşti, lucru care a contat probabil foarte mult în situaţia existentă.

Pe data de 5 ianuarie 1859 Adunarea din Moldova a decis alegerea lui A.I.Cuza ca domnitor.  Acest lucru s-a făcut  cu unanimitatea celor prezenţi: 48.

Mesajul alegerii lui Cuza a fost dus şi în Ţara Românească unde s-a recomandat unioniştilor să fie propusă aceeaşi persoană. Această idee nu este una nouă deoarece Convenţia de la Paris nu interzicea în mod expres acest lucru.

Pentru a se asigura de rezultatul alegerilor unioniştii au stârnit o vie agitaţie în Bucureşti şi peste 30 000 de persoane înconjuraseră locul unde aveau loc alegerile. Un ziar în limba maghiară din Cluj nota ulterior că „mulţimea a aşteptat entuziasmată cu pistoale, furci şi cuţite „ dubla alegere a lui Cuza. Iată că sub presiunea maselor pe data de 24 ianuarie A.I. Cuza este ales domnitor şi în Ţara Românească, Unirea simbolică a românilor fiind realizată.

Deşi în fază iniţială Rusia a sprijinit Unirea, pentru a păstra simpatia Franţei, ulterior a luat măsuri energice pentru subminarea proiectului unionist. Încercările de implicare în politica internă a noului stat au fost multiple şi aveau drept scop stoparea oricărei reforme care ar fi determinat consolidarea statului român. Rusia a renunţat repede la politica favorabilă unirii conştientă fiind de pericolul unui stat românesc în faţa expansiunii ruse şi încerca limitarea unirii doar pe perioada de domniei a lui Cuza.

Pe tot parcursul conducerii lui Cuza, Rusia a dus o intensă propagandă antiunionistă în Moldova. Se încerca învrăjbirea românilor, propaganda oficială fiind aceea că Moldova a sărăcit din cauza Unirii şi că mutarea capitalei la Bucureşti a dus la pierderea importanţei oraşului Iaşi. Această propagandă s-a dus pe multiple căi inclusiv prin presă. Rusia a încercat şi racolarea unor personalităţi importante însă nu a reuşit. Aceasta a strâns doar pleava politică din Moldova, oamenii de calitate  dovedindu-se favorabili proiectului unionist. Acesta este şi unul din motivele pentru care în ciuda intensei propagande de învrăjbire  atitudinea Rusia nu a făcut decât să îi radicalizeze şi mai mult pe unionişti.

În 1866 Rusia s-a alăturat Turciei şi Austriei pentru a  susţine desfacerea Unirii şi a cerut Puterilor Garante recunoaşterea acesteia doar pe timpul conducerii lui Cuza.

În aprilie 1866, după ce românii se pronunţaseră favorabil în mod covârşitor aducerii lui Carol la conducerea statului român, Rusia a sprijinit o mişcare separatistă la Iaşi, dar care a fost reprimată cu fermitate de către reprezentanţii puterii.

Lulea Marius Dorin, sursa adevarul.ro/

comentarii

de emil la 24 January 2014 - 09:48

“Micile modificări” cu care au fost transpuse în Convenția de la Paris din 1858 dorințele exprimate de divanurile ad-hoc în 1857, erau atât de “mici” încât ofereau doar o unire formala. Nu Romania (punctul 2)ci “Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, nu print străin ereditar (punctul 3)ci 2 domni aleși pe viata, doua capitale, doua guverne, 2 adunări obștești legiuitoare, nu neutralitate (punctul 4)ci garanția colectiva a puterilor europene asupra principatelor. Nici vorba de o singura adunare obștească(punctul 5) ci de doua, in fiecare din principate câte una, iar pana la reprezentarea tuturor intereselor nației mai era cale lunga, atâta vreme cât votul era cenzitar (pe baza impozitului pe proprietate), iar din circa 5 milioane de locuitori aveau drept de vot doar 5000 de persoane, adică vota cam 1 om la 1000 de locuitori.

de gratian boros la 24 January 2014 - 18:49

totusi pentru prima data la aceste adunari ad-hoc sunt reprezentati si taranii , acestia avand drept de vot …nu stiu daca in zilele noastre mai avem printre deputati si reprezentanti ai taranimii ?

Lasati un comentariu