Pagina principala / Istoric / AUREL I. COZA, păstrătorul memoriei lui Vasile Lucaciu pe aceste meleaguri,partea a II-a

AUREL I. COZA, păstrătorul memoriei lui Vasile Lucaciu pe aceste meleaguri,partea a II-a

CARIERA DIDACTICĂ

După absolvirea Universității din Budapesta și după înfăptuirea Unirii, după ce a fost examinat la pedagogie și la limba latină de o Comisie formată din profesorul Onisifor Ghibu [4] ca președinte al comisiei și de dl. Ghidionescu, ca profesor examinator, Aurel Coza a fost numit profesor la Liceul „Gheorghe Șincai” din Baia Mare, făcând parte din prima generaţie de profesori români ai primului liceu românesc din oraş, înfiinţat în anul 1919. Aici a activat ca profesor din 1919 până în 1926. [16]  Liceul „Gheorghe Şincai” a fost înfiinţat în 29 iunie/12 iulie 1919. Primul director, numit de Consiliul Dirigent al Transilvaniei, a fost profesorul dr. Gheorghe Hetcou, care a condus liceul până în anul 1940. La deschidere, liceul avea 172 elevi, 17 profesori, 8 săli de clasă, un laborator de chimie şi un laborator de fizică. Biblioteca liceului dispunea de 10.099 volume. În perioada interbelică numărul absolvenţilor ajunge la 561.

Iată cum își amintea Aurel Coza despre acele începuturi, într-o cuvântare ținută în data de 20 decembrie 1969, cu ocazia sărbătoririi semicentenarului Liceului „Gheorghe Şincai” din Baia Mare: „La 3 noiembrie 1919, directorul Gheorghe Hetcou și-a rostit discursul de inaugurare a liceului Dv., închinat memoriei marelui cărturar Gheorghe Șincai. Cel care vă vorbește, scăpat atunci de pe băncile facultății de la Universitatea din Budapesta, obținând licența tocmai în toiul marilor evenimente din octombrie 1918, când deputatul român Alexandru Vaida Voevod sub cupola Parlamentului de pe malul Dunării declara răspicat că ne separăm de Ungaria, eveniment la care am avut norocul să asist la invitația profesorului universitar Ballagi, care întrerupându-și brusc cursul ni se adresa: „Veniți să vedeți cu ochii cum se face istoria”, după toate aceste, la 15 august 1919 am fost numit, la cerere, cel dintâi ca profesor la acest liceu, primind și sarcina de a face pe secretarul școlii, funcție ce pe atunci i se încredința unuia dintre profesori, pentru a-l ajuta pe director în munca lui administrativă și pedagogică. Am avut nevoie de trei luni să organizăm acest mic local, atunci de școală primară, ca să corespundă, vremelnic măcar, necesităților unui liceu. Să nu uităm însă că eram după un război, întâiul mondial, cu nenumărate jertfe în oameni și materiale, cu boli care au secerat tot atâtea vieți, dacă nu și mai multe ca cei cinci ani de lupte, din care am ieșit cu țara mărită, dar visteria secătuită, când trebuia să pornim activitatea culturală școlară cu profesori atunci formați, adevărat că din intelectuali chinuiți de problemele înaintării neamului, și deci hotărâți să-și dea silința să călăuzească cât mai grabnic sufletele plăpânde în lumea senină a progresului cultural, și cu elevi care până atunci au învățat în școli cu altă limbă, între zidurile cărora însă sufletul lor nu era acasă, dar care se trudeau totuși să-și facă datoria urmând povața părinților: „Tu fomeie, să facem totul ca și copiii noștri să învețe carte!” Și atunci, acei copii, acel tineret școlar aștepta cu nerăbdare cuvântul de îndrumare al dascălului român de la catedra acestui liceu. Căci atunci deja rulase și ultimul act al dramei pe care acel tineret o trăise pe băncile școlii străine. Greutățile, lipsurile au fost înlăturate treptat prin sforțările conducerii de stat, prin munca fără răgaz, plină de suflet a profesorilor, care și-au dăruit din plin eforturile pentru înarmarea tinerilor cu tot ce gândirea umană a făurit mai de preț până atunci și – de ce să nu recunoaștem – prin elanul impresionant ce stăpânea pe elevi, prin munca și comportarea lor în școală și afară de școală, în societate.”

În anul 1923 Aurel Coza a fost numit și în funcţia de custode al Muzeului orășenesc din Baia Mare, funcție pe care a deținut-o până în 1926.

Legat de activitatea lui Aurel Coza de la muzeul din Baia Mare, se poate menționa faptul că din iniţiativa primarului municipiului Satu Mare, Augustin Ferenţiu, s-a organizat la Satu Mare, între 1-19 decembrie 1925, o expoziţie etnografică de amploare, amenajată în sălile de şedinţe ale Consiliului. Au fost prezentate sute de exponate din zona Oaş, Şomcuta Mare, Seini, Baia Mare şi Halmeu. Obiectele expuse au fost adunate, cu deosebită râvnă, de Aurel Popp, Andrei Litteczky, prof. Aurel Coza, custodele Muzeului orășenesc din Baia Mare, prof. Alexandru Sarkadi, prof. Iosif Schneider, aceștia fiind ajutaţi de inspectorul şcolar Pop Ştefan din Şomcuta Mare şi de Ştefan Fabian, ajutor de notar din Negreşti. [14]

Aurel Coza a fost cel care i-a fost alături memorandistului preot Vasile Lucaciu în ultimele luni de viață, la Satu Mare. Moartea lui Vasile Lucaciu, deși a venit după izbânda idealului național pentru care el a luptat mai mult decât oricare dintre contemporanii săi, a fost totuși o tragedie.

După un incident care a avut loc în timpul alegerilor pentru Constituantă, în iarna anului 1922, când preotul, aflat în drum spre Baia Mare, a fost grav rănit de agenții electorali aflați de partea candidatului guvernamental și după ce a fost internat în spitalul din Baia Mare, Vasile Lucaciu, aflat în convalescență, dar fără a se tângui, simțindu-de slăbit, s-a retras într-o odăiță modestă dintr-o stradă laterală la Satu Mare.

Voia să-și odihnească trupul istovit de luptele ce le-a dus jumătate de veac pentru un ideal pe care l-a văzut împlinit.

La un moment dat, când se afla în grădina casei și se odihnea pe o bancă, adâncit în gânduri, un tânăr care i s-a adresat cu voce blândă îl făcu să tresară. Era profesorul Aurel Coza.

Anul 1934. Aurel Coza, șezând, în mijloc, împreună cu foștii săi elevi din promoția 1924 a Liceului „Gheorghe Șincai” din Baia Mare

– Tot mai este cineva care nu m-a dat uitării – zise Lucaciu văzându-l pe profesor.

– Nu numai cineva, ci întreaga țară, toate inimile bat pentru D-voastră scumpe maestre – răspunse stăruitor profesorul Coza. Pentru că sufletul poporului român e curios și adânc. El cuprinde cu greu pe cineva în sine, dar cel ce a pătruns odată, nu mai iese. Nu există forță sau baionetă care să-l scoată de acolo. Poporul e ca un copil. Întotdeauna caută un conducător, caută un idol în care să creadă și în care să să spere. Și e fericit dacă nu suferă decepții, dacă credința nu-l înșeală. Și în D-voastră nu s-a înșelat.

– Azi sunt prea numeroși aceia care se erijează în conducători și salvatori ai poporului – observă Lucaciu cu indiferență.

– În lipsa unuia care să fie adevăratul conducător. Aduceți-vă numai aminte cum trăiesc Avram Iancu, Horia în legendele și doinele populare. Când poporul este împilat trăiește mai mult prin suflet și eroii lui sunt de sute de ori eroi. Ei nu vor putea fi uitați niciodată. Credeți că acest popor poate da uitării pe un binefăcător al său? Poporul nu uită niciodată. Nici atunci dacă conducătorii lui momentani voiesc, se străduiesc să-l facă să uite.

– Poate că ai dreptate. Faptul ce mă întristează e că tocmai copilăria poporului dă posibilitatea multora să exploateze această copilărie în favoarea lor. Dacă toți conducătorii s-ar putea ridica la înălțimea chemării lor și ar avea în vedere numai interesele obștești, nu ale lor personale, momentane și egoiste, nu m-ar durea nimic. Eu îmi tem națiunea. Acel popor copil, care atât de ușor poate fi indus în eroare. Căci vezi, și cele mai sfinte idealuri își au profitorii lor, care nu se interesează decât de scopurile lor egoiste, se introduc, se vâră unde nu sunt chemați, și fiindcă nu sunt scrupuloși le reușește. În acest timp adevărații luptători ai cauzelor mari, care și-au contopit viața lor în interesul general obștesc, se prăpădesc și sunt desconsiderați și dați la o parte, ba de multe ori persecutați. Pentru că ei nu se lingușesc și nu se vâră, căci sunt convinși de dreptatea cauzei lor și le-ar fi rușine să primescă vreo răsplată pentru sacrificiul lor.

– Vezi dragă, – continuă Lucaciu după o scurtă pauză – de asta sunt îngrijorat. Noi, luptătorii unirii, ne-am făcut datoria, acum vine epoca acelora care s-au ascuns când a fost vorba de fapte și de sacrificii, dar acum, după izbândă, apar la suprafață și cu lozinci mari pe buze caută să culeagă laurii. … O tusă îi zgudui corpul și nu mai putu continua. Aurel Coza îl ridică și îl conduse în cameră culcându-l pe divan. Și de la acestă dată, Vasile Lucaciu nu mai părăsi patul. După trei luni de suferință și-a închis ochii, fără să-l fi vizitat cineva. El și-a dat obștescu-i sfârșit într-o noapte cețoasă la 29 noiembrie 1922. [15]

După trecerea la cele veșnice a lui Vasile Lucaciu, Aurel Coza solicită și obține apoi aprobare de la Ministerul Instrucțiunii Publice pentru ca lăcașul de învățământ din Carei să poarte numele preotului Vasile Lucaciu în semn de respect și recunoștere pentru meritele sale în susținerea învățământului românesc pe aceste meleaguri. [16]  Reorganizarea învățământului românesc după formarea statului național unitar român în 1918 s-a concretizat în orașul Carei prin înființarea Liceului “Vasile Lucaciu”. Începând din anul 1908 funcționa în Carei Şcoala Civilă Maghiară de Stat care s-a transformat în anul 1919 în Gimnaziu Românesc de Stat. La 1 septembrie 1923 ia naştere Liceul “Vasile Lucaciu”. [17]   În primul an școlar, adică în anul școlar 1923/24 au frecventat cursurile liceului în total 417 de elevi grupați în 8 clase. Dintre aceștia, 176 elevi erau de naționalitate română, 195 erau maghiari (secția maghiară a funcționat până în anul școlar 1926/27), 43 evrei și 3 elevi de alte naționalități. [17][18]  Directorul liceului a fost numit Ioan Cheri (Keri), iar corpul profesoral era format din Ioan Bălăban, Ioan Bezedea, Alexandru Fechete, Elena Fechete, Ștefan Kecsmar, Iuliu Mezei, Ioan Mille, Corneliu Naum, Paraschiv Ștefan, Nagy, Alesa Liban, Augustin Ossian, Cornel Pop, Dumitru Șinca, Ioan Szolomáyer, Vasile Șuta, Dr. A. F. Tămaș, Leontin Ghergariu.

Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei.Intrarea principală. Vedere de epocă.

Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei.Intrarea dinspre str. Nicolae Titulescu.Fotografie executată de Lukács Kato, Carei.

Anul 1925. Matricola școlară a unui elev aflat în clasa a VI-a a „Vasile Lucaciu” din Carei în anul școlar 1924/25, semnată de directorul Ioan Cheri (Keri)

La 15 noiembrie 1926, după moartea profesorului-director Ioan Cheri (Keri), Aurel Coza a trecut la Carei, ca profesor de limba latină, fiind numit și director al Liceului „Vasile Lucaciu”. [18]

Profesorul Coza l-a cunoscut îndeaproape pe marele luptător Vasile Lucaciu, fapt ce l-a influenţat şi determinat la o atitudine de înaltă ţinută şi etică morală, în calitate de director al Liceului „Vasile Lucaciu” din Carei (funcţie ocupată efectiv de la 1 decembrie 1926). Activitatea sa didactică, organizatorică şi educativă a fost exemplară.

Iată ce relata Aurel Coza în anul 1972 despre aceea perioadă:

„…Întâmplarea a făcut ca tot în ziua de 1 decembrie, dar din 1926 să fiu trecut la conducerea liceului închinat memoriei lui, ce abia atunci luase fiinţă sub patronajul preotului Vasile Lucaciu, la Carei, acolo la margine de ţară. Aşa am ajuns să muncesc cu strădanie pentru a asigura acestui lăcaş de cultură un prestigiu demn de numele patronului dărâmător de hotare vechi…..Cunoscând patronul (Vasile Lucaciu) din fragedă-mi copilărie şi păstrându-i numai stimă şi admiraţie pentru o viaţă atât de bogată în fapte măreţe n-am scăpat o clipă de a căuta să asigur acestui lăcaş o posibilitate de funcţionare în condiţiuni ireproşabile, acolo, în atunci cele mai expuse margini de ţară…”

Din primul corp profesoral al Liceului „Vasile Lucaciu” din Carei, aflat sub direcțiunea lui Aurel Coza, în anul școlar 1926/27 făceau parte: Vasile Șuta, Alexandru Ujházy, Cornel Dobosi, Dimitrie Simea, Ioan Bălăban, Alexa Orban, Coriolan Pop, Ioan Szolomáyer, Iosif Ranezay, Maria Barbur, Maria Beleio, Cristea Florica. [16]  În anii următori, în afara celor amintiți deja, vor mai activa ca profesori la Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei și Ioan Ivasiuc, Dr. S. Rosenstock, Ignatie V. Borza, V. Frontcovski, Coloman Szász, Ludovic Vida și alții.

„Liceul „Vasile Lucaciu”, numit nimerit după acela care și-a măcinat energia pentru salvarea etnicului românesc de aici, unde era primejduit, ducând o luptă dârză și cu răsunet pentru viața întregului neam, prin faptul că Ministerul a dispus dezvoltarea Gimnaziului de Stat în liceu, treptat an de an câte o clasă. Gimnaziul s-a înființat în 1919 pe ruinele fostei școli civile, ce funcționa aici în era maghiară începând din 1908.

Odată cu înființarea liceului, s-a sistat liceul piarist, iar clasele i le-a lichidat liceul Lucaciu în intervalul 1923-1926, sub numirea de secție maghiară, care an de an scădea cu câte două clase, a I-a, din care elevii cu examen de admitere treceu la liceul român și a VIII-a, din care plecau ca absolvenți. Așa că în anul 1926-27 secția maghiară nu mai exista, iar liceul Lucaciu dă seria întâia de absolvenți.” [17]

. Corpul profesoral al Liceului „Vasile Lucaciu” din Carei.

În data de 1 septembrie 1929, la propunerea lui Aurel Coza s-a înființat secția germană de 4 clase care a devenit Gimnaziu în anul 1933 în cadrul liceului „Vasile Lucaciu”, dându-le posibilitatea șvabilor maghiarizați din acest ținut să se educe în limba și cultura lor. În 1937 liceul funcționa cu 12 clase, având un corp didactic format din 23 profesori și un internat cu 115 elevi.

. Aurel Coza la inaugurarea internatuluișvăbesc de la Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei.

Munca depusă de corpul profesoral o justifică absolvenții cu studii. Dintre 300 de absolvenți câți a dat școala în anii 1927-1936, 258 aveau bacalaureatul deci abia 13% au rămas fără studii superiore, mai precis fără bacalaureat. În anul 1935, introducându-se sistemul de 8 clase, școala n-a dat absolvenți, iar în 1928 reducându-se de la opt la șapte clase, a dat două serii de absolvenți.” [18]

Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei.Intrarea în internat. Vedere de epocă.

Într-un articol apărut recent [21] se face referire la faptul că Aurel I. Coza, încă profesor la liceul din Baia Mare, s-a adresat printr-o scrisoare expediată din Careii Mari în ziua de 14 februarie 1924 Prezidiului „Astra” din Sibiu (Fondul „Astra” al Arhivelor Statului Sibiu, documentul nr. 84/1924 în pachetul Despărțământul Carei) pentru a găsi sprijin în vederea îmbogățirii fondului de carte din biblioteca L.V.L. In articolul respectiv, deși se face referire la un document autentic, s-a strecurat o mică eroare, fiindcă cel ce l-a semnat, era Ioan Cheri și nu Aurel Coza:

„Din simțul românesc al D-lui Ministru al Instrucției Dr. Angelescu între alte școli românești s-a născut și liceul român de stat „Vasile Lucaciu” în Careii Mari – transformând fosta școală medie de băieți în liceu. Fosta școală medie avut-a o bibliotecă modestă, dar mai mult pentru profesori, decât pentru elevi. Astfel biblioteca claselor trebuie din nou organizată. În acest an avem 5 clase liceale și pe anul școlar următor se va deschide și cl. a VI-a. Mijloacele financiare sunt modeste, comitetul școlar abia s-a putut înfiripa astfel că suntem nevoiți a recurge la sentimentele românești dăruitoare, ca să putem înfăptui sau cel puțin a începe în înfăptuirea întăririi neamului românesc. Vă rugăm deci și pe D-Voastră, să binevoiți a concurge la lucrul nostru dăruindu-ne pe seama bibliotecelor noastre cărți românești corespunzătoare. În nădejdea că glasul nostru nu va fi „a celui din pustie”, cu așteptarea celor mai bune, semnez, Careii Mari, la 14 Februarie, 1924, Director (ss) Ioan Cheri.„

Scrisoarea lui I. Cheri către „Astra„. Solicitare de sprijin pentru dotarea cu cărți a bibliotecii liceului

Anul 1933. Elevii școlii de aplicație în anul școlar 1932-33cu profesorul-director Aurel Coza (mijloc).

Internatul Liceului„Vasile Lucaciu” din Carei

 

Încă de la înființare, dar și în întreaga perioadă a directoratului Aurel Coza, Liceul Vasile Lucaciu din Carei a dispus de profesori deosebit de valoroși, foarte bine selectați. Dintre aceștia, îi evidențiem aici doar pe Augustin Ossian [43], Leontin Ghergariu [22][43],  Ludovic Vida [23][43], Ignatie V. Borza [24][43], Vasile Șuta [25][43] .

1937.Profesorul Aurel Coza, în ultimul an școlar ca director la Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei

Din anul 1938 Aurel Coza a plecat la Cluj, ca inspector în învăţământul secundar, funcție pe care a deținut-o până în anul 1940.

Expedierea efectelor de strămutare ale lui Aurel Coza de la Careii Mari la Cluj

In februarie 1939, atunci cand a participat la Carei la ceremoniile funerale organizate în onoarea învățătorului emerit Gheorghe Pteancu (1855 – 1939) [28][43], în sala de sport a Liceului „Vasile Lucaciu” din Carei, Aurel Coza era deja inspector școlar al Regiunii Ținutului Cluj. [26] Slujba religioasă a fost oficiată de vicarul Alexandru Ghera ajutat de un sobor de preoți iar cuvântările funebre au fost rostite de profesorul Ioan Lobonțiu [43], de Nicolae Silaghi, învățător la Școala primară Carei, de primarul colonel Toma Nadolu, de canonicul Gheorghe Mureșan [43], de avocatul dr. Vasile Condor în numele A.G.R.U. Carei, de profesorul inspector școlar Aurel Coza.

.1 ian 1939. Aurel Coza, sărbătorit la Cluj ca inspector școlar al Regiunii Ținutului Cluj

După Dictatul de la Viena din 1940, Aurel Coza nu a plecat în refugiu ci a funcţionat ca profesor de latină şi istorie la Liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj, apoi doi ani la Preparandia 1 din Gherla ca profesor de istorie şi de limba română, fiind numit de episcopul dr. Iuliu Hossu. A fost sufletul „A.G.R.U.” în dieceza Clujului, ţinând anual un mare număr de conferinţe menite să menţină curajul şi speranţa românilor aflaţi sub ocupaţia horthystă, în vremuri mai bune.

După anul 1944, a activat din nou ca profesor la Liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj, apoi doi ani ca inspector şcolar în învăţământul secundar, a rămas apoi o perioadă fără serviciu iar mai târziu a fost angajat ca secretar la Şcoala profesională mixtă comercială (a „O.C.L.-ului” ) Cluj.

Decesul fostului profesor al Liceului „Vasile Lucaciu din Carei, preotul ortodox Ignatie V. Borza, anunțat în „Foaia Diecezană„ Caransebeș, 19 mai 1946, Anul LXI, nr. 21-22

În data de 16 august 1952, la vârsta de 60 de ani, Aurel Coza este arestat de Securitate, condamnat la 36 de luni închisoare pentru „vina” de a fi fost membru PNȚ și de religie greco-catolică. A fost închis la Gherla. Este eliberat după un an (10 august 1953) dar i se fixează domiciliu „ales” (forțat) la Vatra Dornei şi este pensionat cu o pensie de mizerie. În ultima parte a vieții a domiciliat la Cluj, pe str. Republicii nr. 72 unde avea o casă proprietate personală.

A decedat în anul 1978 la Cluj.

 – va urma –

Horia Mărieș

NOTE

[14]. Costinel Bogdan Oproiu: Cultură și societate în județul Satu Mare, în perioada interbelică, teză de doctorat, Universitatea din Oradea, 2013

[15]. Tiron Albani: Leul de la Șișești. De ce s-a prăbușit monarchia Austro-Ungară, Editura Cercul Ziariștilor Oradea, 1936

[16]. Alina Mocanu, Daniela Ciută, Nicoleta Latiș: Pr. dr. Vasile Lucaciu. Părinte spiritual în clepsidra vremii. Editura Citadela, Satu Mare, 2012.

[17]. Dr. Ioan Gherman. Plasa Carei, jud. Sălaj. Descrierea teritoriului, populațiunei, stărilor: sanitare, culturale, morale, religioase, economice, financiare și de comunicație. Date statistice. 1937. Editura Librăria și Tipografia „Cultura” Societate Cooperativă Carei, 1938.

[18]. Ioan M. Bota: Municipiul Carei, jud. Satu Mare, prezentare monografică. Cluj-Napoca, 2010.

[18]. Lucia Pop: Aurel Coza despre Vasile Lucaciu, http://renastereasisesteana.wordpress.com/2013/12/21/aurel-coza-despre-vasile-lucaciu/

[19]. Horia Mărieș. Amintiri răzlețe despre Liceul “Vasile Lucaciu” din Carei, Buletin de Carei, 19 ianuarie 2012. http://www.buletindecarei.ro/2012/01/amintiri-razle%C8%9Be-despre-liceul-vasile-lucaciu-din-carei.html

[20]. Informația Zilei Satu Mare – Informația de Duminică, 17 noiembrie 2013, Gheorghe Fechete: Reorganizarea învățământului românesc la Carei a început la 1923 cu înființarea Liceului „Lucaciu”.

[21]. Viorel Câmpean, „Informația de duminică”, an V, nr. 220, 4 februarie 2007, p. 3. – Leontin Ghergariu a urmat școala elementară în Terebești, avându-l învățător pe Ioan Muthu, un dascăl ilustru al satelor sătmărene. Studiile liceale le-a urmat la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuș, (N.A.: ca și Aurel Coza), absolvind în 1915. Deși nu avea vocație preoțească s-a înscris la Seminarul de teologie din Blaj, absolvind în anul Marii Uniri. Nu se va hirotoni, căci imediat se înscrie la Facultatea de litere din Cluj-Napoca, secția filologie-istorie, pe care o va absolvi în 1923. Ca atâția alți tineri români, a urmat teologia doar pentru a nu fi obligat să lupte în război pentru o cauză străină și contra neamului său. S-a căsătorit cu profesoara Lucia Cupcea, fiica preotului Petru Cupcea.

Socrul său a fost slujitor vreme de peste trei decenii în părțile sătmărene, mai întâi ca profesor la Carei, apoi în parohia Supuru de Jos, ulterior ajungând vicar la Șimleu Sivaniei. După terminarea studiilor de filologie, Leontin Ghergariu a primit catedra de română-istorie la Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei. S-a numărat printre membrii fondatori ai primelor librării și tipografii românești la Carei. A fost numit apoi director la Liceul de băieți din Zalău, funcție pe care o va părăsi numai odată cu refugiul din toamna Dictatului din 1940. A fost nevoit să se refugieze datorită bogatei activități pe plan național. Până după terminarea războiului a predat la renumitul liceu „Moise Nicoară” din Arad. În perioada 1946-1948 a fost inspector secundar, iar după aceea inspector general șef la Inspectoratul regional Cluj. Pentru prodigioasa activitate, la 28 iunie 1965 i s-a conferit titlul de profesor emerit. Pe plan publicistic de asemeni a fost foarte activ, colaborând cu interesante articole și înainte de război, dar și după aceea. Menționăm aici faptul că în perioada interbelică a scris la „Neamul nostru” din Carei (având o colaborare sistematicã) dar și la gazeta din municipiul de pe Someș, „Satu Mare”.

După schimbarea regimului semnătura i-a apărut câteodată în paginile „Cronicii sătmărene” (spre exemplu un articol interesant cu privire la personalitatea lui Ioan Silviu Selăgeanu). Sigur și aici trebuie să amintim contribuțiile sale la dezvoltarea presei sălăjene, a înființat gazeta „Meseșul”, a fost redactor la „Școala noastră”, tipărind și unicul număr, apărut în 25 august 1940 – cu câteva zile înainte de semnarea odiosului Diktat de la Viena, al revistei „Țara Silvaniei”. Precumpănitoare sunt însă valoroasele articole de lingvistică, etnografie și folclor apărute în revistele de specialitate. Crescut în dragostea de țară, îndeosebi în anii petrecuți la Zalău, Leontin Ghergariu a susținut o bogată activitate sub auspiciile „Astrei”. A condus Școala țărănească de la Șimleu Silvaniei, iar pentru tineretul dela sate a înființat unitatea „Șoimii Carpaților”, organizație de educație fizică și sport a lui Iuliu Hațieganu. A înființat la Zalău o Casă de Cultură cu bibliotecă și sală de lecturã, un muzeu de istorie și etnografie. A sprijinit săpăturile arheologice efectuate în anii 1939-1940 la Porolissum. A decedat la Cluj în 11 iunie 1980.

[22]. Viorel Câmpean. 40 de ani de la repausarea prelatului papal Ludovic Vida. „Cronica sătmăreană”, an II, 30 decembrie 2008, nr. 503, p. 5.  Ludovic Vida s-a născut în 13 octombrie 1885 la Carei, în familia lui Gheorghe Vida şi a Mariei Oros. Studiile primare le-a urmat în oraşul de baştină, de asemenea şi cele gimnaziale şi liceale, la părinţii piarişti, unde s-a remarcat prin bunele rezultate obţinute la învăţătură. A fost remarcat de arhidiaconii Chiriac Barbul şi Felician Bran, de profesorul de română de la Liceul piarist, pr. Ignaţiu Sabău, în primul rând însă de marele dascăl Gheorghe Pteancu. A fost îndrumat să urmeze teologia în cadrul Seminarului blăjean. În 1909 îndeplinea funcţia de prefect de studii şi de disciplină în cadrul Seminarului Teologic din Oradea. A fost hirotonit în 7 ianuarie 1911.

În timpul primului război mondial a funcţionat în calitate de preot militar. A ajuns apoi paroh II în localitatea natală. Pentru zelul său apostolic a fost distins cu ordinul “Răsplata muncii”. În 22 septembrie 1923 a fost numit vice-arhidiacon onorar şi asesor consistorial. În timpul activităţii la Carei a fost redactor responsabil la gazeta culturală informativă “Neamul nostru”. De asemenea, se numără printre membrii fondatori ai primei librării şi tipografii româneşti din Carei, făcând parte dintr-un grup de iniţiativă format din nume reprezentative ale românilor din Careiul acelor ani: notarul Emil Coconeţi, preot-profesor Ioan Cheri, director-învățător Gheorghe Pteancu, prof. Augustin Ossian, prof. Leontin Ghergariu, dr. Adrian Marchiş. Din bogata activitate în oraşul natal remarcăm şi faptul că a predat câţiva ani la liceul “Vasile Lucaciu”. După cum se ştie, în 1930 a fost înfiinţată Episcopia Română Unită de Maramureş, cu sediul la Baia Mare, care îngloba cam jumătate din parohiile româneşti sătmărene, cealaltă jumătate aparţinând de Episcopia de Oradea. Ludovic Vida a fost numit canonic consilier apoi vicar general.

Pentru merite deosebite a primit titlul de camerar papal. A mai deţinut funcţiile de director al Administraţiei capitulare, fiind şi asesor consistorial al episcopiei de unde venise, cea orădeană. Ascensiunea sa a fost oprită odată cu interzicerea Bisericii Române Unite. Arestat pe 29 octombrie 1948, după ce a trecut prin domiciliul forţat de la Mănăstirea Neamţ, a cunoscut vreme de 5 ani regimul de exterminare de la Sighet, dimpreună cu ierarhii săi şi alte personalităţi ale elitei româneşti. După ieşirea din închisoare, nu a avut prea mult timp parte de libertate, fiind din nou arestat în 1956, într-un lot cu alţi prelaţi, avându-l în frunte pe episcopul Alexandru Rusu dar şi preoţii sătmăreni Gheorghe Marian, Victor Fanea şi Sever Paul. Condamnat la 10 ani muncă silnică, a trecut prin torturile de la Securitate precum şi prin teroarea Gherlei. La ieşirea din închisoare i-a fost impus domiciliu obligatoriu la Valea Călmăţui, în Bărăgan. S-a eliberat de acolo doar în 14 august 1967. A trecut la cele veşnice nu mult după cea de a doua eliberare, în 11 decembrie 1968, probabil la Buteasa, acolo unde a fost adăpostit în această ultimă perioadă a vieţii.

[23]. Horia Mărieș: Careieni pe care i-am uitat, Buletin de Carei, 16 decembrie 2013. Ignatie V. Borza, preot- profesor, născut în Carei la data de 6 martie 1890. A absolvit liceul în Beiuș și facultatea de teologie la Arad, a fost hirotonisit ca preot în anul 1914. Începând cu anul 1929 a fost preot și capelan în Carei. Profesor la Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei. Consilier bisericesc la Satu Mare, președintele consiliului  școlii elementare din Carei, membru pe viață al Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), ce a avut un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Articolele și predicile sale au apărut în reviste și ziare cu caracter religios. (Erdélyi Monografia, redactori Várady Aladár și Berey Géza, Editura Gloria Könyv – Nyomda és Lapkiadóvállat, 1943, Satu Mare, str. Florescu) După 1940 în timpul refugiului, a funcționat ca preot în Lugoj timp de 3 ani unde a și decedat în 1946 („Foaia Diecezană” Caransebeș, 19 mai 1946, Anul LXI, nr. 21-22).

[24]. Născut în 9 ianuarie 1891 în comuna Cig de lângă Tășnad, Vasile Șuta și-a făcut studiile de teologie în Seminarul Episcopal din Gherla și și-a luat apoi licența la Facultatea de Litere din Cluj, fiind hirotonisit preot în anul 1932 de episcopul dr. Iuliu Suciu. A fost profesor de limba și de literatura română în Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei. În 1948 rămâne fără serviciu și pleacă împreună cu soția și cu cei 4 copiii ai săi în satul natal Cig unde este arestat în 16 august 1952 confiscândui-se averea și fiind dus în lagărul de muncă forțată Ghencea București unde moare în 4 august 1953 fără să se știe precis unde este înmormântat. Timp de 30 de ani familia nu a avut nici o știre despre el. Fiul său, Vasile Șuta, a primit la cerere, de la Ministerul de Interne, Direcția Secretariat comunicarea nr. 76494/1991 în care se menționa: „Tatăl Dvs. Preotul Vasile Șuta a fost arestat la data de 16 august 1952 deoarece făcea parte dintr-o organiație clandestină a cultului greco-catolic, dar fără a desfășura activitate subversivă. Conform deciziei MAI nr. 510/1953 a fost încadrat în colonie de muncă pe perioda de 48 de luni, iar în 4 august 1953 a decedat de insuficieță cardiacă. A fost înmormântat în locul numit Valea Cireșilor în gropi comune, peste care s-a plantat apoi viță de vie.”

[25]. Solidaritatea nr. 146/1939

[26]. „Transilvania”, Anul 59, Anul 1927, nr. 10-11.

[27]. Gheorghe Pteancu s-a născut în Vezendiu în anul 1885. A urmat școala acolo școala primară confesională, după care a urmat 4 clase la Liceul din Beiuș. Frecventează timp de 4 ani Preparandia greco-catolică română din Oradea și după absolvire, în 1876, este numit învățător în Borlești iar apoi la Pomi unde în anul 1881 înființează asociația „Reuniunea învățătorilor greco-catolici din părțile sătmărene”. În 1887 este numit învățător la Carei. În 1909 demisionează din învățământ și devine casier la Filiala băncii „Bihoreana.” Este arestat între septembrie 1916 și 17 mai 1917 ca „spion”. După 1918 devine director-învățător al Școlii primare unite din Oradea și director controlor al tuturor școlilor primare confesionale din Oradea. Se retrage în 1922 la Carei și este numit director al Școlii primare de stat până în anul 1927 când iese la pensie, după 50 de ani de serviciu în slujba școlii românești. Până la adânci bătrânețe a fost îngrijit de familia profesorului Aurel Coza ca și-a exprimat acest fel recunoștiința față de prof. dr. Alexandru Coriolan Pteancu, fiul lui Gheorghe Pteancu, care i-a fost profesor la Beiuș profesorului Aurel Coza. S-a stins din viață la 9 februarie 1939 la vârsta de 84 de ani. Ceremoniile funerare i-au fost organizate cu mare fast în sala de gimnastică a Liceului „Vasile Lucaciu” din Carei și a fost dus pe un car mortuar la mormânt în cimitirul din Carei. A fost Cavalerul Ordinului „Coroana României”, Membru de onoare al Învățământului primar, Cetățean de onoare al orașului Carei, membru A.G.R.U., stâlp de granit al dăscălimii țării timp de 50 de ani, pionier al culturii naționale în școlile românești din Borlești, Pomi, Oradea, Carei. [18]

[28] Biblioteca „Astra” nr. 31. Activitatea „Astrei”  în 25 ani de la Unire (1918 – 1943) de Dr. G. Preda, vicepreședintele „Astrei”. Sibiu 1944, Editura „Astrei” , Tiparul Institutului de Arte Grafice „Dacia Traiană” S.A.

 

comentarii