Pagina principala / Opinii / Ecouri la Tezaurul spiritual şi cultural careian

Ecouri la Tezaurul spiritual şi cultural careian

Am parcurs cu emoţie paginile dicţionarului biobibliografic semnat de  buna noastră prietenă Nicoleta Latiş, „Tezaur  spiritual şi cultural  careian” (Editura Citadela, Satu Mare, 2014), încărcându-mă de bucuria  întâlnirii cu oamenii mari de la margine de patrie, Careiul, locaţie ce istoriceşte s-a aflat în prima linie a rezistenţei româneşti împotriva asimilării etnice de către unul din cei mai persistenţi „furi” la  sănătatea etniei române pe vatra sa istorică, şi în ordine a fost „mătura” care le-a spus „vedeţi-vă de ale voastre!” (25 octombrie 1944),aruncându-i peste fruntarii. Spunem margine de patrie, pentru că oraşul  Carei şi locaţiile rurale înconjurătoare sunt situate geografic la zona  de confluenţă dintre două civilizaţii, dacă-romana, românii, şi fino-ugricii, maghiarii, cei din urmă având obrăznicia de a fi fost în zonă populaţie minoritară dominatoare, tratându-i pe majoritari cu dispreţ şi desconsiderare, aplicându-le   apelativul de „puturos” sau „primitiv”, cum s-a întâmplat prin „Traseul Legendelor sătmărene” op-ul otrăvit pus în circulaţie în zilele noastre şi de cuibul otrăvit al iredentismului maghiar susţinut si pe bani româneşti în locaţia „Primăria Carei” de către Kovacs Eugen, cel care stipendiază prin salarii pe una din coautoarele cărţii otrăvite, şi un gazetar de limbă maghiară în fişa postului căruia există ca principală sarcină de serviciu „scuiparea românilor”.

Careiul,în care asimilarea etnică a fost atât de puternică încât la momentul istoric în care  ne făceam acolo instrucţia gimnazială, aveam colegi care vorbeau o limbă română întra-atât de stricată încât era evident că în ciuda numelor curat româneşti (Vălean şi Popuţa) în familiile acestora comunicarea se făcea în limba maghiară.

Nu pot fi însă nedrept uitând că între colegii mei de clasă erau şi trei unguri (Porkolab ; Banko Koloman, şi …) care au ales să-şi facă instrucţia şcolară în limba română în condiţiile în care aşezământ gimnazial de acelaşi rang exista, în localitate, şi cu predare în limba maghiară şi care utilizau o limbă  română corectă.

Într-o mai veche scriere a noastră ,”Tentative de spargere la „Casa Mioriţei” (Scrinul cu tablete- Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă –Cluj-Napoca 2008 pag. 251-252) spuneam.„Glii uriaşe de sol roditor au decupat furii din „Casa Mioriţei” încercând să-l deprindă cu fărădelegile lor. Dar oamenii patriei, în dalbe straie de păstori de mioare şi răsturnători de brazde, s-au dus pe lunci, pe gruiuri, pe văi şi-n codrii fără capăt,unde cu sacerdotală ştiinţă şi lacrimi în ochi i-au şoptit pământului  legendele, doinele şi baladele neamului,, apoi l-au mângâiat cu dragoste, lăsându-l să se legene în grâne pe Harap-Alb, pe Flămânzilă,pe neostoitul Setilă, pe Păsări-Lăţi-Lungilă şi pe ceilalţi neîntrecuţi actori ai viselor de mii de ani al sălciilor plângătoare şi a plopilor  încet tremurători. Şi n-a fost chip să le înduplece să rămână la ei,pentru că ori de câte ori erau înclinaţi a crede că au făcut lucru fără întoarcere, tot de atâtea ori pământurile acestea furate reveneau la matcă. … încât martorii oculari au jurat că o mai mare credinţă decât a pământului n-ar exista.”

Ei bine! Întorcându-ne la subiectul nostru, cartea Nicoletei Latiş, avem  a constata că autoarea şi-a propus să ne prezinte pe câţiva dintre urmaşii păstorilor de mioare şi al răsturnătorilor de brazde câţiva din marii actori ai actului de redeşteptare naţională, din zona Careiilor-Mari ce au urcat pe gruiuri, pe văi şi codri fără capăt, să vorbească despre patrie. Îi avem în vedere pe Simion Bărnuţiu; Aurel Coza; Augustin Osian; Ioan Gherman.; marea familie Cupcea (Petru; Maria , Salvador, şi afinul acestora Leontin Ghergariu), şi ceilalţi ce încă de la începutul secolului al XVII-lea (Demetriu Raţ-1706-1782- cel al cărui fir de viaţă, dacă ar mai fi avut puţină răbdare putea să prindă intrarea pe scena istorieia marilor eroi ai patriei Horia, Cloşca  şi Crişan, şi în ordine secolele XVIII şi XIX prin: Constantin Alpini,Coriolan Ardelean; Chiriac Barbul; Ioan Boroş; Ignaţiu Borza; Felician Bran; Nicolae Bran; Ioan şi Ioan Buteanu; Theodor Kovari (Chioreanul);Ioan Lobonţiu; George Marchiş; Otilia Marchiş-Boloni; Romul Marchiş;Gheorghe Mureşan; Corneliu Pop; Vasile Pătcaşiu; Iustin Popfiu; George şi Alexandru Pteancu, Dimitrie Sfura; Dumitru Şimea; Toma Şorban Cerneşti.

Cartea ne oferă şi date emoţionante: aflăm că Otilia Marchiş-Boloni a  colaborat , în calitate de secretară, cu Anatole France, şi actele de viaţă ale  familiilor: Emanuil şi Stana Pop şi Gheorghe şi Gaftia Mateş care n-au vrut să li se nască pruncele, ne referim la profesoara universitară Nadia Anghelescu şi profesoara, mare activist social, Maria  Bertiean, în zona strămoşească la vremea când era ocupată de hoarda  criminală hortystă, dăruind copilelor lor lumina vieţii, prima în satul  Hărţăgani judetul Hunedoara localitate aflată la aproape 30 kilometri de oraşul Brad, dar care comunică cu acesta prin galeria Hărţăgani a colosului minier aurifer „Barza”, iar a doua în Simeria- Hunedoara.

Nu vom încheia punerea în pagină a efortului de apostoli ai reîntregirii  neamului prestat de bărbaţii de peste veacurile lui decembrie 1918, fără a ne gândi la efortul femeilor mame ale acelor vremi, citând în încheierea demersului nostru încă un citat din lucrarea noastră”  Tentative de spargere la „Casa Mioriţei”, pag.252 pentru a face legătură cu tristul destin al colegilor noştri Vălean şi Popuţa, care îşi  terminau instrucţia şcolară într-un liceu de marcă ardelean vorbind cu accent şi poticniri limba română: „Ne-au aruncat în vatră cuvinte  neînţelese, spunându-le să ne infecteze graiul, făcându-l să puroieze prelung. De câte ori s-a petrecut lucrul acesta, tot de atâtea ori  femeile şi-au îndreptat privirile spre soare, rostind, ştiute,descântece pentru furi, pentru duhuri şi pentru cei nenumiţi. Copii au  scos chiote, au sfârtecat aerul tare al ocoalelor cu trupurile lor  revene, apoi au scandat: „Melc! Melc! Codobelc!” şi vocile lor erau  lumină, iar atunci vraja cuvintelor neînţelese s-a risipit.”

Prin punerea în pagină a celor şaptezeci şi şase de destine de luptători  pentru fiinţarea neamului, scriitori, publicişti, artişti, preoţi, istorici şi muzeografi, fără a uita năzuinţa colectivă a majorităţii române, în vreme, subjugată, Nicoleta Latiş a realizat un amplu desen al  ivirii şi dezvoltării instrumentelor suprastructurale cu valoare  apostolică română ce au determinat suflul izbăvitor al anului 1918,reviste, jurnale, cărţi, activităţi din faţa altarelor, manifestări  teatrale şi vocaţia generalizată pentru dezrobire, pentru a-i pune în  pagină pe cei ce au dat startul întru strângerea celor sufocaţi de nedreptăţile puse la cale de furi, la pieptul încărcat cu dragoste al  patriei. Pentru acest frumos şi captivant desen îi aducem mulţumiri.

Tiberiu Vanca

 

comentarii