Pagina principala / Istoric / Abecedare românești tipărite la Carei

Abecedare românești tipărite la Carei

„Fiecare loc de pe pământ are povestea lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie un gram de iubire ca s-o înțelegi „

Nicolae Iorga

Consultând Fondul Aurel Coza de la Biblioteca Muzeului de Istorie și Arheologie Baia Mare, mi-a atras atenția o lucrare dactilografiată, 13 pagini inclusiv bibliografia, avându-l ca autor pe Petre Pușcașu – Institutul pedagogic de 3 ani Baia Mare. Probabil că acest text, scris prin anii ’70, a fost trimis de autor profesorului Aurel Coza pentru o recenzie. Nu știu dacă textul lui Petre Pușcașu a fost publicat vreodată sau nu. În el, autorul încearcă să găsească răspunsul la o întrebare controversată la un moment dat, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în publicistica de specialitate maghiară și anume: „dacă la Careii Mari s-au tipărit ori nu abecedare românești în secolul al XVIII-lea?”.

Bazându-se pe cele scrise îndeosebi în cărțile lui Éble Gábor (Egy magyar nyomda a XVIII. században. – O tipografie maghiară în secolul al XVIII-lea. Budapest 1981) și Asztalos György (Nagy-Károly rendezett tanácsu város története 1848-ig – Istoria oraşului Carei până la 1848. Nagy Károly, 1892) Petre Pușcașu afirmă că la Carei, primele abecedare românești au fost tipărite în anii 1754-55. Nu sunt de profesie istoric, nu știu dacă istoricii careieni au dezbătut vreodată acest subiect, dar afirmația lui Petre Pușcașu mi s-a părut a fi interesantă și în consecință m-am hotărât să fac propriile mele investigații. Iată, în cele ce urmează, la ce concluzie am ajuns.

Inainte de toate, este necesar să fixăm, foarte pe scurt, cadrul istoric, folosindu-ne îndeosebi de cartea „Municipiul Carei, jud. Satu Mare, prezentare monografică„ scrisă de Pr. Dr. Ioan M. Bota.

În Regestrum Varadiense există o diplomă datată în anul 1221, în care apare numele lui Józsa (Jose-Ioan), pe care-l putem considera ca primul strămoş al familiei Károlyi. Simon, a fost cel care în secolul al XIV-lea a preluat numele de ’’Karul’’ (Károlyi), după localitatea Karul-Karol. Localitatea familiei Károlyi a fost numită Karul de către András (Andreas), după numele păsării karuly (karvaly), un ulişor, o pasăre care se găsea în număr mare pe meleagurile acestea şi care a fost folosită şi la vânat. În secolul al XIV-lea oraşul a fost o localitate mică cu caracter pur agricol. Casele iobagilor,acoperite cu paie sau trestie, formau câteva străduţe în jurul curţii boiereşti (conac), de-a lungul drumurilor care duceau spre localităţile învecinate. Într-un document datat la Visegrád 10 iunie 1389, apare numele străzilor Berue ucha (strada Berveni), Bobad ucha (strada Bobald) şi Wyucha (strada Nouă). În partea de nord-vest a orașului, se afla conacul Vaday, strada Gh. Bariţiu şi astăzi este numită de unii careieni Vaday-köz. În anul 1387 regele Sigismund emite un privilegiu, prin care acordă dreptul organizării „târgului de ţară” în localitatea Carei. În urma privilegiului localitatea se dezvoltă, creşte şi numărul iobagilor. În anul 1482 Károlyi Lancz László construieşte o ’’casă de piatră’’ în locul conacului vechi. Lângă conacul feudal se formează o piaţă mare, care se menţine apoi ca piaţă a oraşului. Oraşul se dezvoltă în jurul pieţii, de-a lungul străzilor (drumurilor) care duc spre localităţile vecine (Moftinu Mic, Petreşti, Sanislău, Ghenci, Cămin, şi Berveni) şi care se încrucişează în centrul oraşului, „la piaţă”. În anul 1592 Károlyi Mihai transformă conacul familiei în cetate. Această cetate a însemnat o siguranţă mărită pentru orăşelul care se întindea în jurul cetăţii. În secolele XVI-XVII oraşul şi locuitorii oraşului au suferit mari pierderi în urma devastării făcute de trupele străine şi în urma incendiilor. Datorită pustiiri şi ravagiilor, unele localităţi din jurul Careiului, cum sunt Bobald, Kide (între Ianculeşti şi Petreşti), Vada (între Urziceni şi Foieni), sunt depopulate şi devin pustii (terra deserta). Asemenea soartă au avut mai devreme Kozard şi Thubulteleke. Populaţia satelor pustiite se mută fie în oraşul Carei, fie în regiuni mai îndepărtate. Astfel, în anul 1690 populaţia română din satul Bobald se aşează la Carei, formând în oraş un nou cartier, cunoscut astăzi sub numele de Hajduváros (Cartierul Haiducilor), format din trei străzi: Nagyhajduváros (azi Str. Vasile Lucaciu), Kishajduváros (Str. Haiducilor), şi Hajdukőz (Str.Nicolae Titulescu, o străduţă de legătură între primele două străzi). Locuitorii cartierului erau gardienii și servitorii cetăţii, lucru pentru care au avut o oarecare libertate, fiindcă nu erau obligaţi să plătească dări anuale (cens), şi erau scutiţi de diferite slujbe iobăgeşti. Oraşul şi împrejurimile sale au suferit cele mai mari pierderi în timpul răscoalei antihasburgice, condusă de Rákóczi Ferenc al II-lea. Pe lângă pustiirile războiului, seceta şi epidemia de pestă (în anul 1710) a îngreunat viaţa populaţiei. Datorită foametei şi epidemiei iobagii părăsesc în masă oraşul şi satele învecinate. Această situaţie dezastruoasă se termină când la 28 aprilie 1711 la Moftinul Mic curuţii depun armele în faţa imperialilor, iar generalul trupelor curuţilor, baronul Károlyi Sándor semnează tratatul de pace de la Satu Mare. După aceea, contele Károlyi Sándor procură o moşie uriaşă în comitatul Sătmar, dar pe acest latifundium în urma războaielor, abia de mai sunt iobagi, lipseşte acut forţa de muncă. Károlyi Sándornu găseşte altă soluţie decât colonizarea moşiei. În acest scop, în anul 1712 cere de la cancelaria ungară permisiune pentru aducerea şvabilor în satele sale depopulate. Primele familii de şvabi sosesc în oraş în anul 1712. Colonizarea şvabilor în oraş continuă şi după moareta lui KárolyiSándor, până la 1774, când ajung ultimele 45 familii în oraş. Între anii 1712-1774 sunt aşezate în oraş 466 familii de şvabi (în mare parte mici meşteşugari), aduşi din Germania, din localităţile Heggbach, Weingarten şi Messkirch. Şvabii se aşează în partea de nord, nord-vest al oraşului, formând un nou cartier, Cartierul Şvabilor (între străzile Calea Mihai Viteazul, Căplenilor şi Tudor Vladimirescu). Apariţia şi stabilirea evreilor în oraş se produce la începutul secolului al XVIII-lea. În anul 1724 evreii au deja în oraşul Carei şi o comunitate bisericească. Evreii erau îndeosebi mici meseriaşi şi comercianţi. Contele acordă evreilor un teren intraviran lângă castel unde ia fiinţă Cartierul Evreilor. Despre colonizarea rutenilor nu avem date precise, dar putem admite că în 1360 au fost colonizați în Carei primii ruteni greco-catolici (greco-catolici rutenorum), aduși din Podolia de principele Koriatovici și așezați în regiunile Ucrainei Subcarpatice de astăzi. În prima jumătate al sec. XVIII-lea, rutenii populau partea de sud-est a oraşului, străzile Gheorghe Lazăr, Dobrogeanu Gherea şi Albinelor. În mare parte erau meseriaşi, olari, zidari, dulgheri. În urma acestei colonizări, în decursul secolului al XVIII-lea, se formează în oraş următoarele cartiere: Cartierul Meseriaşilor, Cartierul Şvabilor, Cartierul Haiducilor, Cartierul Străzii Mari (azi str. Petőfi Sándor, cunsocută şi sub numele „Nagy utca”), Cartierul Oraşul Nou, Cartierul Evreilor şi la marginea oraşului spre comuna Urziceni, Cartierul Ţiganilor. Cartierele aveau magistraturi aparte (judele, notarul şi un funcţionar), iar ţiganii aveau un voevod. Deşi oraşul avea un caracter agricol, majoritatea populaţiei fiind iobagi şi jeleri se dezvoltă comerţul şi meşteşugurile. În anul 1784 în oraş au existat 370 meseriaşi practicând 54 de meserii şi uniţi în bresle meşteşugăreşti.

Este clar că la mijlocul secolului al XVIII-lea, Careiul era locuit de șvabi, români, maghiari, ruteni, evrei și țigani. Este cât se poate de clar că aceștia aveau nevoie de biserici, de școli și de bucoavne sau abecedare. Să vedem acum dacă le și aveau sau nu pe atunci.

Prima mențiune despre comunitatea romano-catolică din Carei este din anul 1333. Biserica cu hramul Tuturor sfinților „Omnium Sanctorum extitit constructa” este menționată în documente în anul 1387. Din 1554 familia Károlyi trece la religia calvină și dăruiește biserica greco-catolică reformaților. Károlyi Mihály împreună cu soția Lapispataki Seghnyey Borbála revin la religia greco-catolică și construiesc o capelă în interiorul castelului la începutul secolului al XVII-lea. În anul 1649 Károlyi Ádám colonizează la Carei iezuiţiidar ei locuiau în cetate nefiind construită nici o biserică și nici o mănăstire pentru aceştia. Odată cu colonizarea șvabilor, în 1723, pentru a sprijini năzuințele creștine ale iobagilor săi romano-catolici, Károlyi Sándor reia de la reformați biserica, argumentând că în ea este înmormântat bunicul său Károlyi Mihály și o predă romano-catolicilor. Sunt aduși ca și slujitori ai bisericii călugări piariști cărora Károlyi Sándor le construiește un convict (cămin de locuit) și o școală fondată în 1725. În 1727 se deschide Liceul (Gimnaziul) piariștilor din Carei sub directoratul lui Gábor Bencsik, având două clase de elevi. În 1728 Gimnaziul, în primul său an, a funcționat cu 69 de elevi, ajungând la 258 elevi în anul 1766, la început cu un director și doi profeori, apoi cu 5 profesori și un director. Totul se preda în limba maghiară, toți elevii înscriși, indiferent de religia și numele lor erau înscriși ca aparținând naționalității maghiare. Elevii români și ruteni erau în majoritatea lor fii de iobagi, însă dintre ei mulți au devenit personalități cultural-politice viguroase, deși scopul gimnaziului era consolidarea numerică și conștientă a naționalității maghiare prin deznaționalizarea românilor și a șvabilor, parțial reușită, puțini dintre ei absolvind și clasele superioare. Gimnaziul a avut nevoie de manuale şi cărţi. Tipografiile erau departe (cele mai apropiate fiind la Budapesta, laDebrecen și la Kosice). Procurarea cărţilor necesare era prea costisitoare. Luând în considerare această situaţie, în anul 1754, Károlyi Ferenc, care a locuit tot timpul vieții în Castelul din Carei, s-a decis să întemeieze în oraş prima tipografie a comitatului Sătmar.

Românii din Carei au trăit în religia ortodoxă până în anul 1689 când episcopul Iosif de Camilis a primit în Sinodul celor 60 de preoți din părțile sătmărene unirea lor în credință cu biserica Romei și astfel românii din Careiul de atunci au devenit greco-catolici. Unirea bisericească din Transilvania a fost confirmată oficial de împăratul Leopold I la 19/30 martie 1701. Până în 1738 românii greco-catolici au folosit împreună cu rutenii o singură biserică, construită din lemn, care a existat din anul 1500.Știm despre acest lucru din însemnarea găsită în Cartea de Aur a Bisericii rutene și anume că „ruşii din Nagykároly în centrul oraşului posedă un locaş de rugăciune, mai cu seamă împreună cu românii, o bisericuţă din lemn”. În 1752 cu sprijinul administratorului contelui Károlyi, Rácz Demeter, se construieşte o biserică din cărămidă, pe un teren aparţinând contelui Karolyi care a fost donat de acesta pentru construirea unei biserici pentru greco-catolicii români aşezaţi aici, fiind acoperită cu şindrilă și avînd o formă de corabie în stil baroc. În vecinătatea bisericii greco-catolice române se înălţabiserica greco-catolicăruteană construită mai devreme, în anul 1738. Documentele secolului XVIII confirmă că populația de atunci din părțile sătmărene, inclusiv cea din arhidiaconatul Careilor românească și ruteană era unită în credință cu Biserica Romei.

La marele sinod din 4 septembrie 1700 a fost hotărâtă folosirea limbii române în biserică și apoi în școlile ei. Astfel, limba română a devenit limba culturii românești, din școlile confesionale greco-catolice care s-au răspândit apoi pe întreg teritoriul Ardealului au ieșit un număr considerabil de oameni învățați atașați intereselor vitale ale poporului român. De la acestă unire cu Roma s-a trezit în sufletul credicioșilor români uniți dorința de carte românească, conștiința că au drepturi ca și ceilalți locuitori ai Ardealului, maghiari, sași și secui și că iobăgia ca stare socială trebuie să fie desființată.

Biserica greco-catolică română a creat și la Carei o școală „din tinda bisericii”, un adevărat izvor de cultură și civilizație umană. Învățătorul era și cântăreț în strană. Școala funcționa pe lângă biserică și avea clasele I-IV. După terminarea celor patru clase elevii care doreau să urmeze mai departe se înscriau la Gimanziul piarist din oraș. Cartea de bază în învăţământul primar românesc a fost timp îndelungatbucoavna. Bucoavna a fost utilizată în şcolile româneştitransilvănene timp de aproape două secole, folosirea ei fiind semnalată constantîntre anii 1699-1870. La începuturi, a servit ca şi manual destinat învăţăriicititului, oferind în acelaşi timp şi o temeinică pregătire moral-religioasă.Ulterior, cu ajutorul ei s-au predat şi noţiuni sumare de scris şi de aritmetică. Din punct devedere structural, bucoavna era delimitată în două părţi: prima parte conţineanoţiunile necesare învăţării cititului, iar cea de-a doua, textele pe baza cărora seexersa lectura. În ceea ce priveşte bucoavna tradiţională, strict religioasă, partea adoua cuprindea doar rugăciuni şi texte cu caracter religios.Trecerea dinspre bucoavnă înspre abecedar a fost un proces destulde lent, care a durat mai multe decenii, progresul înregistrat fiind determinat deaccentuarea complexităţii procesului de învăţământ şi a nevoii de depistare a noiforme de manifestare a literaturii didactice.

Începând cu anul 1360 au început să fie colonizați în Carei rutenii, aduși din Podolia de principele Koriatovici și așezați în regiunile Ucrainei Subcarpaticede astăzi. Ei au avut la început o bisericuţă de lemn, până în anul 1738, când administratorul domeniilor contelui Károlyi, Rácz Demeter, construieşte o biserică nouă pentru această comunitate devenită de religie greco-catolică ruteană (rutenorum). Iniţial biserica a fost construită pentru călugării ordinului Sf. Bazil, care locuiau într-o clădire de lîngă biserică, iar mai târziu aceasta devine aripa vestică a Prefecturii. În secolul al XVIII–lea Parohia greco-catolică ruteană era atât de puternică încât avea şcoală proprie.În şcoala ruteană limba de predare a fost maghiara, aceasta fiind construită şi susţinută de credincioşi.

În datele istorice ale Gimnaziului Piariştilor se specifică faptul că în anul 1738, majoritatea elevilor au fost ruteni şi români. Comunitatea greco-catolică ruteană a aparţinut de eparhia Munkács (Mukacevo în Ucraina) care-l avea ca episcoppe Manuil Mykhailo Olsavszky (sauOlshavsky,ucraineană: Мануїл Михайло Ольшавський, maghiară: Manó Mihály Olsavszky). Manuil Mykhailo Olsavszky s-a născut în anul 1700 la Oľšavka, Spišská Nová Ves,a fost hirotonisit preot în 1725 iar în 8 februarie 1743, după decesul predecesorului său Havryil Blazhovskyi, a fost numit vicar general greco-catolic de către episcopul de Eger, fiind desemnat de împărăteasa Maria Tereza și confirmat de Papa Benedict al XIV-lea în data de 5 septembrie 1743. A fost consacrat epicop la 9 decembrie 1743 de către episcopul greco-catolic al Episcopiei române unite de Făgăraș,Inocenţiu Micu-Klein. Cu puțin timp înainte de consacrare Mykhailo Olsavszky intrase în Ordinul Sfântul Basil cel Mare și își luase numele religios de Manuil. În 1744 Inocențiu Micu-Klein pleacă în exil la Viena și apoi la Roma. Ca nobil, Inocențiu Micu-Klein a intrat în Dieta Transilvaniei (fiind primul român din Dietă) și a cerut drepturi pentru poporul român cu argumente bine precizate: românii sunt cei mai vechi locuitori ai țării; românii sunt populația cea mai numeroasă din Ardeal; românii lucrează pământul și ocnele (muncile cele mai grele); românii dau cele mai mari contribuții și, în virtutea voinței imperiale exprimată prin cele două diplome leopoldine, trebuie să se facă dreptate și poporului român.Deci și românii au dreptul să fie recunoscuți ca națiune, a patra din Ardeal, nu numai „plebs valahica”. Dar cele trei națiuni privilegiate, (ungurii, sașii șisecuii) s-au împotrivit, spunând că această cerere cuprinde „niște lucruri pe care nu le-a cerut nimeni până acum” și Inocențiu Micu-Klein a fost forțat să plece în exil la Roma unde a și murit la 22 septembrie1768 fiind înmormântat în biserica Madonna del Pascolo din Roma.Manuil Mykhailo Olsavszky a fost episcopul Eparhiei greco-catolice de Mukacevo între 1743 și până la moartea sa, survenită la Mukacevo în anul 1767.

Maria Terezia a Austriei (la naștere: Erzherzogin Maria Theresia Amalia Walpurga von Österreich) , cunoscută și ca Maria Theresia, (în latină Maria Theresia Augusta, în germană Maria Theresia, în maghiară Mária Terézia), (n. 13 mai 1717, Viena – d. 29 noiembrie 1780, Viena), Arhiducesă a Austriei, regină a Boemiei, regină a Ungariei, Mare Principesă a Transilvaniei, Împărăteasă consort a Sfântului Imperiu Roman, etc., convinsă de importanța culturii în consolidarea, prosperarea și gloria statului emite la 15 aprilie 1746 la Viena un Rescript regal privitor la afaceri bisericeşti, cu privire la dreptul fiilor iobagilor de a frecventa școala, punând în vedere domnilor de pământ că au să cadă sub grea pedeapsă de vor împiedica pe copiii iobagilor români de a cerceta școala.

Bucoavnă, Bălgrad (Alba Iulia), 1699: primul abecedar românesc. Cu textul în alfabetul chirilic românesc:”Crucii Tale ne închinăm Stăpâne, și Sfântă Înviarea Ta cântăm și O slăvim”

Bucoavnele sau abecedarele precum și cărțile bisericești românești sau rutene erau importate clandestin din Moldova prin Borșa-Vișeu-Sighet (de exemplu preotului Pop T. din Vișeu i s-a confiscat o căruță cu 700 de cărți aduse din Moldova), respectiv din Rusia prin Galiția (s-au confiscat 9 căruțe pline cu cărți aduse de la Moscova dintre care 150 erau abecedare). În anii 1746-1747 au fost emise unele decrete imperiale în legătură cu pătrunderea cărţilor liturgice din Ţările Române în Transilvania. În mai multe rânduri, s-a dispus ca românilor uniţi din Transilvania să li se interzică pe viitor folosirea cărţilor liturgice care veneau din Moldova şi Ţara Românească. La 23 noiembrie 1746, se interzicea pătrunderea cărţilor liturgice din Ţara Românească şi se dispunea ca exemplarele de acest fel, folosite până atunci de uniţi, să fie confiscate. Această dispoziţie a fost repetată în anul 1747. La 5 mai 1747, printr-un nou decret imperial se dispunea ca cei însărcinaţi cu paza graniţei militare să confişte toate cărţile liturgice aduse în Transilvania şi să le dea părinţilor iezuiţi spre cenzurare. La 18 iunie 1747 se dispuneau următoarele: „După cum am hotărât şi mai înainte, în ce priveşte cărţile schismaticilor aşa şi acum pomenim prea graţios să nu se îngăduie aducerea de cărţi schismatice din Muntenia şi Moldova pentru uniţi şi dispunem ca toate cărţile asemănătoare, îndată ce vor fi sosite la frontieră, la birourile noastre vamale, să se dea părinţilor iezuiţi, pentru a fi revizuite sau cenzurate în prealabil şi numai după aceea să fie eliberate proprietarilor, în afară de cazul când anume piedici ce s-ar descoperi s-ar aduce la cunoştinţa guvernatorului şi consilierilor catolici şi prin ei protectorilor. Totuşi, dispunem a se griji ca schismaticii să nu fie lipsiţi prin aceasta de cărţile trebuincioase pentru cultul lor, în localităţile unde, prin mila noastră, sunt toleraţi. Pentru a scoate cărţi potrivite Unirii, credem că este necesar a se ridica o tipografie în Transilvania. De aceea, vicarul episcopesc să ia înţelegere cu teologul iezuit şi cu protectorii şi unde şi cu ce cheltuială s-ar putea ridica şi înjgheba o asemenea tipografie”.

Politica vieneză urmărea aşadar întărirea şi extinderea Unirii în Transilvania, dispunând interzicerea folosirii de cărţi liturgice ortodoxe de către românii uniţi. Autorităţile locale trebuiau să se îngrijească, însă, ca şi ortodocşii, despre care se ştia că există doar în câteva localităţi, să poată avea cărţile de care aveau nevoie la săvârşirea cultului.

În 1746 împărăteasa Maria Tereza i-a cerut lui Manuil Mykhailo Olsavszky, episcopul Eparhiei greco-catolice de Mukacevo să facă o vizită pastorală în Transilvania, datorită plecării în exila  lui Inocențiu Micu-Klein la Viean și apoi la Roma, survenit în anul 1744. Acesta face vizite amănunțite în fiecare oraș și sat din județele Maramureș și Satu Mare și raportează cele constate Mariei Tereza. Pe vremea acea, episcopia greco-catolică ruteană din Mukacevo se întinsese din Ucraina Subcarpatică până la Satu Mare, Carei și Oradea. Olsavszky era jignit în amorul propriu, fiindcă candidase la scaunul episcopal din Blaj, dar nu reușise. Pe de altă parte, era gelos pe faptul că românii, atât cei uniți, cât și cei neuniți, primeau clandestin cărti românești din principate și că la Blaj apăruse în 1754 un abecedar românesc pentru școlile greco-catolice. Încercările făcute de episcopul Olsavszky prin anul 1750 de a găsi pe cineva care să tipărească cărți cu litere slavone (chirilice) în mănăstirile existente, eșuaseră. În 1752 cere ajutorul Mariei Tereza.

Aceasta dipune să fie cumpărate cărți din Polonia (respectiv din Rusia) pentru 600 de biserici greco-catolice dar se ajunge repede la concluzia că acestea ar costa foarte mult, adică 59.700 de florini. Olsavszky realizează faptul că cu o investiție de doar 4-5000 de florini s-ar putea deschide o tipografie. Cunoscându-l pe Károlyi Ferenc ca un om de mare cultură, dar și bogat, se adresează acestuia cu propunerea de a se înființa o tipografie în Carei în care să se poată tipări inclusiv manualele școlare și cărțile bisericești necesare romano-catolicilor de limbă maghiară precum și greco-catolicilor ruteni și români din Carei.

Astfel, convins și de episcopul Olsavszky precum și de propriile lui necesități, Károlyi Ferenc înființează în 1754 tipografia din Carei cu ajutorul omului de știință și a meșterului tipograf în aceeași persoană („tudós és typographus egy személyben”), românul din Satu Mare Pap István (Pop Ștefan) și, doar la începuturi, cu ajutorul lui Biró Mihály, tipograf (amintit în documente ca fost proprietar de tipografie în Debrecen în anul 1752), ambii de religie reformată. Károlyi Ferenc i-a împrumutat lui Pop Ștefan suma necesară pentru cumpărarea utilajelor tipografice, stabilind cu acesta ca plata împrumutului să se facă în rate. În plus, Károlyi Ferenc a pus să fie construită o clădire pentru tipografie, iar lui Pop Ștefan i-a dat în folosință gratuită un loc de casă, o grădină și ceva teren agricol.

După asta Pop Ștefan a plecat la Lőcse (Levoča, Slovacia) unde a cumpărat o parte din utilajele dezafectatei tipografii Brewer cu 2.576 forinți. Presa tipografică cu cadru din lemn, cu placă de presare din aramă, aflată în imaginea de mai jos avea anul fabricației 1668 (deci fusese folosită timp de 86 de ani). Partenerul inițial a lui Pop, Biró Mihály s-a temut că nu-i va putea restitui lui Károlyi Ferenc împrumutul acordat și s-a retras repede din afacere, devenind simplu muncitor tipograf începând cu anul 1758. Imediat ce a procurat utilajele, harnicul și priceputul om de știință și tipograf Pop Ștefan s-a apucat de treabă, tipărind, conform celor relatate de secretarul și biograful grofilor Károlyi, Éble Gábor în broșura „Egy magyar nyomda a XVIII. században, Budapest 1981”, inclusiv abecedare maghiare, rutene și românești (cu alfabet chirilic), fără însă ca tipografia să fi fost autorizată până atunci de către împărăție. Această grabă avea să-l și coste, având loc și un scandal, fiindcă a fost reclamat de iezuiți că tipărește clandestin și în consecință a trebuit să-și întrerupă munca. Însă, în luna luna octombrie 1745, Károlyi Ferenc a primit autorizația, o scrisoare de privilegiu din partea Mariei Tereza ca să înființeze, în orașul Carei aflat pe domeniul său, în folosul lui și al urmașilor săi, o tipografie.

La ședinta de consiliu care a avut loc la Bratislava s-a hotărât ca un exemplar din fiecare carte tipărită să fie trimisă autorităților iar din partea autorităților județene a fost desemnat un cenzor, ba chiar și unul teologic. După aceea s-a putut continua tipărirea abecedarelor maghiare, rusești (rutene) și românești iar în 1756 se tipăreau deja și opere geografice. Abecedarele românești erau tipărite de Lazar I. și Pop Ștefan  iar cele rutene de Volkovsky, conform celor scrise de Asztalos György. Se pare că tipografia n-a adus profitul scontat, fiindcă la moartea lui, în anul 1775 Pop Ștefan nu reușise să restituie împrumutul contractat la înființarea tipografiei și aceasta a revenit în proprietatea grófului Károlyi Antal, fiul lui Károlyi Ferenc. Károlyi Antal a încredințat tipografia pentru trei ani piariștilor, dar în 1778 a cumpărat o a doua presă și a încercat să folosească tipografia pe cont  propriu angajându-l ca meșter tipograf pe Eitzenberger Ferenc. Acesta n-a fost mulțumit cu veniturile pe care le obținea conducând tipografia și a intrat în grevă, fiind concediat în 1783. Pe urmă, tipografia a trecut prin diferite mâini: Klemann Jozsef (1783-1798) și Gonyei Pocs Gabor (1793-1827) care a și cumpărat-o în final în anul 1827 de la grofi contra sumei de 3.500 de forinți.

Există autori care au scris deosebit de elogios despre performanțele tipografiei patronată de Pop Ștefan, despre calitatea grafică deosebită a tipăriturilor care se executau de către el la Carei, de faptul că putea tipări și cărți care aveau 500 de pagini, de rolul deosebit de important pe care l-a avut această tipografie atât pentru cultura locală cât și pentru cea națională maghiară, etc., ca de exemplu Timkó Győrgy într-un articol intitulat „Volt egy grófi nyomda Nagykárolyban” apărut în revista Magyar Grafika 2008/1, pg. 67-70. Au existat însă și cârcotași invidioși cum ar fi de exemplu Dr. Illéssy János dar mai ales Ballagi Aladár care au criticat tipografia careiană și rolul ei în cultura maghiară, și au contestat afirmațiile istoricului Éble Gábor (n. la Mecsér, 25 martie 1843. – d. 25 martie 1923), angajat în anul 1870 în slujba lui Károlyi György, casierul și secretarul familiei Károlyi între 1875-1901, poet, dar și biograful familiei Károlyi.

Petre Pușcașu susține că prin amabilitatea fostului director al Arhivelor Statului, Sasz A. (sau Szász A., d. 1964) a putut studia un fragment de abecedar (sau de bucoavnă) aflat la Carei. Fragmentele constau din niște file răzlețe ale unui abecedar, fără prefață, deci nu se puteau vedea clar data și locul tipăririi, dar provenit în mod cert din Carei. Avea formatul 8/8 și semăna cu cel descris de Onisifor Ghibu de la 1699 și cu alte abecedare (bucoavne) românești. Abecedarul (bucoavna) respectivă avea desene miniaturale și se pare că a servit atât ca manual școlar cât și ca mijloc de învățare a religiei, a moralei religioase.

Oricum, de la primele tipărituri de abecedare sau bucoavne ale lui Pap Istvan (Pop Ștefan) din Carei până la apariția primului abecedar românesc într-adevăr modern, sub îngrijirea institutorilor Ion Creangă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Recénu și A. Simionescu, vor trece peste 110 ani.

Judecând la rece, consultând bibliografia avută la dispoziție pe net, analizând argumentele pro și contra, mi-am format convingerea că este foarte posibil și foarte probabil ca în tipografia ce urma să fie privilegiată de Maria Tereza grofului Károlyi Ferenc în luna octombrie 1745 să fi fost tipărite în anii 1754-55, înainte de autorizarea împărătească, abecedare (bucoavne) scrise cu alfabet chirilic românesc de către omul de știință și tipograful sătmărean, Pop Ștefan.

În ultima perioadă a vieții sale, conferențiarul universitar, doctorul în pedagogie Petre Pușcașu (decedat în 21.09.2012, la Oradea) a activat la

 Universitatea Oradea, Facultatea de Științe Socio-Umane, Științele Educației, Catedra de Pedagogie.

 

comentarii