Pagina principala / Istoric / AUREL I. COZA, păstrătorul memoriei lui Vasile Lucaciu pe aceste meleaguri. Partea a V-a

AUREL I. COZA, păstrătorul memoriei lui Vasile Lucaciu pe aceste meleaguri. Partea a V-a

Aurel Coza a fost membru al PNȚ (mai întâi membru al Partidului Național Român din Transilvania) începând din anul 1920, de pe vremea când activa ca profesor la Baia Mare.

Partidul Național Țărănesc a fost un partid politic care s-a format în 1926 prin fuziunea Partidul Național Român din Transilvania (prezidat de Iuliu Maniu) cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (prezidat de Ion Mihalache). Partidul s-a afirmat în special în perioada interbelică ca alternativă de guvernământ la Partidului Național Liberal și ca o forță care a militat pentru menținerea regimului democratic-constituțional, în contextul creșterii tendințelor de natură totalitară și fascistă. După al doilea război mondial, PNȚ a fost principală forță politică care s-a opus instaurării comunismului în România. Liderii național-țărăniști vor avea însă de plătit pentru curajul lor, fiind condamnați la ani grei de închisoare, unde mulți dintre ei, inclusiv Iuliu Maniu și Ion Mihalache, își vor găsi sfârșitul.

După ce a ajuns ca profesor și a fost numit director de liceu la Carei, Aurel Coza s-a implicat în activitatea filialei locale a PNȚ, ajungând să candideze din partea acesteia la alegerile care au avut loc la nivelul județului Sălaj.

In baza legii privind organizarea administrativă a țării, adoptată în vara anului 1929, care tindea spre o descentralizare reală a țării, pe data de 5 februarie 1930 au avut loc alegeri la nivelul județelor, iar în perioada 9 februarie-16 martie 1930 la cel al comunelor. [38]

Conducerea Ministerului de Interne s-a intrunit și a dat o serie de instrucțiuni pentru organizarea noilor alegeri comunale și județene. Pentru municipii și județe, convocarea electoratului se făcea de către Ministerul de Interne, iar pentru celelalte orașe și comune de către prefectul județului, cu cel putin 30 de zile înaintea termenului fixat pentru alegeri în Monitorul Oficial, respectiv în Gazeta Oficială a județului. Secțiile de votare urmau să fie alese, după cum era și normal, în funcție de numărul de alegători. Pentru fiecare 3.000 de alegători, o secție. Publicarea secțiilor și repartizarea alegătorilor trebuiau publicate cu 15 zile înainte de alegeri. Propunerea candidaturilor se făcea cu 8 zile inainte. Ziua de votare, în acea perioada era de la orele 8 dimineața, până la orele 10 seara, cu o pauză de doua ore la prânz.

Pe data de 6 ianuarie 1930 și PNȚ depune lista cu candidați pentru Consiliul Județean Sălaj. S-a încercat ca lista să cuprindă „persoane onorabile în care putem avea încredere deplină, că județul va fi cârmuit bine”. De asemenea, ca în listă să fie cuprinse toate categoriile sociale și naționale. Astfel, învățătorii care erau membrii de drept în consiliile comunale erau reprezentați la județ prin revizorii școlari și prin comitetul județean scolar. Erau reprezentați proprietarii, industriașii, comercianții, avocații și îndeosebi preoțimea și corpul profesoral. Și minoritarii erau bine reprezentați, în urma semnării unui cartel electoral încheiat cu PNȚ, care se afla la guvernare.

Lista cuprindea 23 de români, 10 unguri, 2 șvabi și 1 evreu. Dar iată lista cu care PNȚ se prezenta în aceste alegeri, la consilieri județeni: 1) Dr. Gheorghe Pop, senator, Zalău; 2) Valentin Coposu protopop, Bobota [42]; 3) Oros Sever, avocat, Tășnad-Blaja; 4) Pop Alexandru, avocat, Tășnad; 5) Teofil Dragomir, proprietar, Jibou; 6) Mureșan Dumitru, protopop, Chechiș; 7) Pop Vasile, preot, Valcăul de jos; 8) Coza Aurel, profesor, Carei; 9) Sima Valentin, preot, Curițău (Sălăjeni); 10) Cupcea Petru, protopop, Supurul de jos; 11) Beldy Coloman, proprietar, Jibou; 12) Urian Samuilă, director de bancă, Jibou; 13) Josika Ioan, deputat, Surduc; 14) Oțiel Cornel, preot, Buciumi; 15) Dr. Kaizler Gheorghe, proprietar, Zalău; 16) Sălăjean Ioan, preot, Andrid; 17) Dr. Bölöni Zoltan, avocat, Zalău; 18) Mihalca Traian, protopop, Tarcea; 19) Brandt Josif, proprietar, Șimleu-Silvaniei; 20) Indrean Vasile, preot, Asuajul de sus; 21) Lengyel Acațiu, proprietar, Crasna; 22) Vasilichi Iuliu, comerciant, Crasna; 23) Dr. Vetzak Alexandru, avocat, Carei; 24) Hendea Nicolae, industriaș, Curițău; 25) Kerekes Ernest, profesor, Zalău; 26) Wieser Stefan, profesor și publicist, Carei; 27) Bay Francisc, proprietar, Treznea; 28) Ghiuruțan Ioil, protopop, Unguraș (Românași); 29) Dr. Szabo Alexandru, avocat, Zalău; 30) Kreutzer Mihail, profesor și publicist, Carei; 31) Vaida Petru, avocat, Cehu-Silvaniei; 32) Dr. Szekely Alexandru, avocat, Șimleu; 33) Baliban Antoniu, protopop, Unimăt; 34) Vastag Gheorghe, proprietar, Sanislău; 35) Trufașiu Traian, protopop, senator, Zalău; 36) Sabou Augustin, farmacist, Sanislău .

Alegerile urmau să aibă loc pe data de 5 februarie. Totodată, s-au organizat alegeri în toate orasele și satele, pentru consiliile locale și primari .

La alegerile pentru Consiliul Județean lista PNȚ a obținut o victorie zdrobitoare cu 56.344 de voturi, față de numai 7.656 ale listei liberale . Astfel, noii consilieri județeni erau cei de pe lista PNȚ, amintită mai sus, deoarece, conform legii electorale, liberalii nu au obținut minimul de 20% din numărul total de voturi.

În orașul Carei erau înscriși pe liste 3.895 de alegători, fiind cel mai mare oraș al județului Sălaj. Au votat 2.797 de persoane, iar 23 de voturi au fost anulate. PNȚ a obținut 886 voturi, liberalii 423, social-democrații 257, iar maghiarii 1.192. PNȚ a câștigat 8 posturi de consilier și cu cei 5 de drept avea în total 13 consilieri locali. Maghiarii au câștigat 10 posturi de consilieri și împreună cu cei 2 de drept aveau în total 12 consilieri locali.

Noul Consiliu Județean Sălaj s-a constituit pe data de 3 iunie 1930. Ședința solemnă a fost deschisă de prefectul județului Alexandru Aciu, care schițeaza raporturile existente între diverse autorități județene și organele superioare de control. Se citește adresa Biroului electoral județean și decizia Comitetului Central județean de revizuire, prin care se respingea ca nefondat apelul înaintat de fruntașul politic liberal Emil Lobonțiu, prin care se contestau alegerile pentru Consiliul județean. S-a mai dat citire deciziei Ministerului de Interne referitoare la confirmarea membrilor de drept ai Consiliului, cu vot deliberativ și consultativ.

.10 decembrie 1929. În județul Sălaj, Aurel Coza a devenit secretar al Consiliul Județean.

La apel, s-a constatat ca erau prezenți 31 de membrii, din totalul de 36, după care a fost desemnat președintele de vârstă, în persoana lui Teofil Dragomir, care a condus ședința până la alegerea noului președinte al Consiliului. În cuvântul său, Teofil Dragomir a făcut un rezumat al unor raporturi din experiența trecută, a primei legislaturi a Consiliului (1926-1930) și a unor proiecte de viitor, în legătura cu administrarea județului. A mai luat cuvântul Beldy Coloman, în numele Partidului Maghiar, care a dat citire unei declarații de aderență loială și conlucrare la administrarea județului Sălaj. Se procedează, apoi, la alegerea organelor de conducere. Ca președinte al Consiliului județean Sălaj a fost reales Gheorghe Pop de Oarta, una din personalitățile de seamă ale Sălajului interbelic, printre altele, primul prefect al Sălajului de după 1918 și președinte al baroului de avocați. Biroul de conducere avea următoarea componență: vicepreședinți: protopopul Petre Cupcea și Beldy Coloman; secretari: Alexandru Pop și Aurel Coza directorul liceului din Carei; chestori: protopopul Valentin Coposu din Bobota, tatăl lui Corneliu Coposu și protopopul Cornel Oțiel din Buciumi. Membrii în Delegația Județeană Permanentă au fost aleși următorii: Cornel Sima, fratele pictorului Ioan Sima președinte; Mureșan Dumitru, Zoltán Bölöny, Sever Oros, Teofil Dragomir membrii; Valentin Sima, Vasile Pop, Alexandru Szabo; comisia de verificare protopopul Ioil Ghiuruțan din Românași, Petru Vaida, Kaizler Gheorghe, Samuil Urian și protopopul Antoniu Baliban.

Alegerile județene, orășenești și comunale din anul 1930 au fost câștigate într-un mod categoric de PNT, cartelat, în unele judete, cu minoritățile etnice, ceea ce demonstra că partidul avea o popularitate mare în rândul electoratului, în special al celui din județul Sălaj, locul natal al președintelui partidului, Iuliu Maniu. Aceasta în pofida faptului că țara era deja afectată serios de marea criză economică mondială, criză care a afectat, în mod decisiv, și guvernarea național-țărănistă. [38]

Al doilea război mondial nu a adus doar un șoc politic lumii vechi, ci și o schimbare socială. Speriați de „fantoma” comunismului, politicienii occidentali au întocmit programe electorale bazate pe reforme sociale, care încercau să-i convingă pe oameni că participă la guvernarea țării. În România însă, mesajul PNȚ nu s-a modificat. [39]

Ascensiunea Partidului Comunist pe scena politică românească după 23 august 1944 a introdus un nou discurs politic, cu valențe sociale. Pentru prima dată, oamenilor obișnuiți li se spunea că vor fi conducătorii reali ai țării, scăpând de „exploatarea burgheză”. Nu doar în Europa ocupată de trupele sovietice se întâmplă acest fenomen. Popularitatea partidelor comuniste a „explodat” și în țările occidentale unde Armata Roșie nu intrase, determinând „partidele tradiționale” să-și „socializeze” discursul. Politicienii național-țărăniști nu au sesizat însă această schimbare. Îndată ce a devenit evidentă intenția sovieticilor de a instala PCR la putere, liderii PNȚ au promovat discursul politic anticomunist, păstrând neatinsă problema propriei doctrine politice. În adunările publice se făceau referiri la vechea teorie a țărănismului, fără modificări „la zi”. Însă aceasta doctrină eșuase lamentabil în perioada interbelică, atunci când statul a funcționat exclusiv după principiile liberale. Principalul teoretician al țărănismului a fost Virgil Madgearu, membru fondator al Partidului Țărănesc, care a făcut echipă încă din 1919 cu Ion Mihalache. Madgearu fusese în epocă un reputat economist, punându-și cunoștiințele în slujba partidului. Teoria țărănismului apărea ca fondată pe baza poporanismului promovat de Constantin Stere (de asemenea, membru PNȚ). Madgearu și-a prezentat doctrina ca o alternativă la situația din Rusia, unde o „revoluție proletară” preluase frâiele unui stat populat de țărani. Milita pentru o „economie țărănească” prin păstrarea specificului micilor gospodării rurale în fața tendințelor europene de industrializare pe scară largă. În opinia sa, agricultura trebuia eficientizată prin asocierea gospodăriilor țărănești pe sistem corporativ. Idealul agricol era formarea unor „ferme-model”, care să exploateze terenul la standarde moderne. În plin secol XX, Magdearu accepta nevoia industrializării țării, însă era de părere ca producția industrială trebuia să fie subordonată nevoilor agriculturii. În contradicție cu doctrinarii liberali, Madgearu considera necesar capitalul străin în economia țării, desigur fără a-l neglija pe cel intern. Doctrinarul țăranist estima și că economia trebuia să se orienteze spre producția internă, deoarece capacitatea României de export era redusă după război. La nivel social, național-țărăniștii promovau teoria „statului țărănesc”, subordonat nevoilor și intereselor populației de la sate. „Obști sătești” era forma administrativă recomandată comunității rurale.

Dupa 23 august 1944 începe un nou capitol în istoria PNȚ. Cu adversari noi și… necunoscuți – comuniștii. În acest moment va fi și vârful carierei politice pentru Aurel Coza. [40]

La Marea consfătuire a Românilor Democraţi, ţinută în ziua de 17 noiembrie 1944, orele 11 a.m., în localul Băncii „Albina” din Cluj, s-a decis înființarea unei noi formațiuni politice cu denumirea „Uniunea Democrată Română din Ardealul Eliberat” al cărui președinte a fost ales profesorul Aurel Coza.

După lovitura de Palat, PNȚ-ul a făcut parte din guvern timp de șase luni. În acest timp, liderii partidului s-ar fi putut deplasa în „sânul electoratului” pentru prezentarea ofertei politice postbelice. Mai puțin preocupați de adaptarea doctrinei la noile realități, liderii țărăniști insistau pe denunțarea comuniștilor ca „agenți ai Moscovei”. Spre deosebire de ei, PCR-ul și-a trimis agenții „în teren” cu mesajul partidului. În paralel, presa comunistă se ocupa de „imaginea” lui Iuliu Maniu, acuzându-l a fi „fascist”, prin urmare „criminal de război” în spiritul vremii.

Național-țărăniștii n-au fost foarte activi în întâlnirile cu cetățenii după 23 august 1944. Manifestațiile de partid se țineau rar, în general în mediul urban, și conțineau lungi discursuri, cu toate că oficial organizația reprezenta țărănimea. O astfel de prelegere începea cu prezentarea situației internaționale, a mersului războiului, a alianței României cu URSS. Apoi era expus rolul lui Iuliu Maniu la 23 august. Se încheia cu considerații asupra meritelor PNȚ în viata țăranilor în perioada interbelică, după care adunarea se încheia. Discursul nu atingea problemele curente ale țăranilor, cu toate că li se vorbea despre viitorul „stat țărănesc”.

Avându-l ca tată pe fostul prefect de Cluj, Teofil Vescan Jr., marcant membru al Partidului Comunist, aflat la Cluj până la începutul lunii decembrie 1944, lider al organizaţiei locale a Frontului Naţional Democrat (în continuare FND), devenit mai apoi co-preşedinte al Comitetului Consultativ FND din Nordul Ardealului, era implicat şi responsabil pentru organizarea politică a acestei regiuni în raport de planurile şi proiectele autorităţilor comuniste de la Bucureşti şi Moscova. În fapt, el se afla în centrul unei dispute politice extrem de dure, ca reprezentant al Partidului Comunist, cu reprezentanţii Uniunii Democrate Române (în continuare UDR), organizaţie a românilor din Cluj, înfiinţată la 17 noiembrie 1944, la scurt timp după instaurarea administraţiei sovietice în această parte de ţară, avându-l ca președinte executiv pe profesorul Aurel Coza. Pe parcursul a mai multor luni, au avut loc intense negocieri furtunoase (pe care nu le prezentăm aici în detaliu) între reprezentanții UDR, conduși de președintele executiv, profesorul Aurel Coza și reprezentanții FND, conduși de Teofil Vescan Jr., marcant membru al Partidului Comunist Român.

Poziția UDR a fost exprimată foarte clar în Declarația dată la Cluj și datată 15 Decembrie 1944:

„Uniunea Democrată Română din teritoriile eliberate Organizaţia locală Cluj.

Declaraţie,

Uniunea Democrată Română din teritoriile eliberate imediat după constituirea ei, fidelă principiilor enunţate în manifestul său program, a crezut de datoria ei să caute o colaborare cu forţele democrate din Cluj, pentru a găsi soluţii potrivite şi practice pentru rezolvarea tuturor problemelor urgente şi de interes local. Drept urmare Uniunea Democrată Română a salutat cu sinceră bucurie propunerea de colaborare a grupărilor din Frontul Naţional Democrat, crezând că prin această colaborare va putea contribui la rezolvarea nevoilor cu caracter urgent, până la încadrarea teritoriilor eliberate în administraţia Statului Român.

Faţă de această atitudine loială şi precis delimitată, acceptată şi de grupările din Frontul Naţional Democrat, în sensul că colaborarea noastră se restrânge numai la discutarea problemelor de interes local şi numai în comisii de specialitate – cu regret constatăm că din toate manifestările de până acum ale reprezentanţilor grupărilor din Frontul Naţional Democrat, precum şi ale presei locale maghiare, se desprinde tendinţa de a extinde funcţiunile acestor comisii asupra întregului Ardeal de Nord, cu scopul vădit de a se ajunge prin aceasta la instituirea unei autonomii regionale.

Pentru a delimita şi preciza încă o dată atitudinea noastră precis în cadrele colaborării cu grupările din Frontul Naţional Democrat, ţinem să accentuăm următoarele:

1. Faţă de situaţia de drept, creată pentru teritoriile Transilvaniei eliberate, de convenţiunea de armistiţiu de la 12 Septembrie 1944, nu este admisibilă nici o formaţiune administrativă care ar crea o autonomie pentru acele teritorii. Ele au revenit de drept în suveranitatea Statului Român, fiind numai temporar în administrarea militară a armatei sovietice eliberatoare.

2. În ce priveşte organizarea acestor teritorii, autoritatea de a dispune o are numai Guvernul Regal al României. În timpul cât administrarea lor este prevăzută de autorităţile militare sovietice, organele administrative locale sunt desemnate de aceste autorităţi. Prin urmare, autoinvestirea unei formaţiuni de natura celei vizate de noi, mai sus, cu orice fel de ingerinţe sau puteri politice este lipsită de temei legal.

În consecinţă Uniunea Democrată Română din Teritoriile eliberate, Organizaţia locală Cluj, declară categoric refuzul său de a face parte dintr-un Comitet Central Consultativ sau orice altă formaţiune similară instituită cu de la sine putere, care fie făţiş sau în mod deghizat urmăreşte instituirea unei autonomii regionale în teritoriile eliberate.

Cluj, la 15 Decembrie 1944. Dată în Comitetul Executiv al Uniunii Democrate Române din Teritoriile eliberate, Organizaţia locală Cluj.” [40]

Negocierile dure între cele două părți au continuat până în data de 30 decembrie 1944 când UDR dă publicității o a doua Declarație:

„Uniunea Democrată Română din Teritoriile eliberate, Organizaţia Cluj.

Declaraţia a II-a,

În chestiunea aderării la „Platforma Frontului Naţional Democrat” pusă în discuţie la prima întrunire a grupărilor FND-ului şi a UDR-ului din Cluj, cu toate că această chestiune nu mai face obiect de discuţie şi deci nu mai poate influenţa colaborarea noastră, UDR ţine să facă următoarea declaraţie:

„Platforma formulată de FND Bucureşti e un proiect de program de guvernare a ţării întregi, propus de FND.

Partidele democrate PNŢ şi PNL au respins colaborarea pe baza acestei platforme. Deci ea a rămas numai un program de partid, sau de grupare (FND).

FND Cluj poate să-şi însuşească, dacă vrea, acel program-platformă. Este o chestiune internă a organizaţiei.

UDR însă, respinge această platformă ca temei de colaborare cu celelalte grupări şi partide din Cluj, pentru următoarele motive:

1. UDR, este de fapt, după cum a declarat deja UDR, şi reprezentanta, celor două partide „istorice”, în colaborare şi în guvernul român. Prin urmare UDR nu poate accepta o platformă respinsă de aceleaşi partide.

2. Cu toate că PNŢ şi PNL au respins platforma FND, totuşi e posibilă o guvernare de colaborare. Deci această platformă, pusă de unele partide, nu e o condiţie de colaborare nici chiar la guvernarea ţării.

3. PNŢ şi PNL – deci şi UDR – au alte programe care diferă de platformă. Aceste programe au fost publicate. UDR stă pe baza acestor programe şi ar face un act de lipsă de conştiinţă politică dacă le-ar refuza şi ar accepta alt program – pe care nu-l împărtăşeşte tale-quale.

4. O platformă este un program de guvernare a ţării, în toate compartimentele vieţii de stat, cu soluţionare diferitelor probleme fundamentale, politice, rasiale, etc…

Or, colaborarea partidelor din Cluj are cu totul alt scop. Nu au să facă reforme, nu au să guverneze, nu au să facă politică sau să legifereze. Are o singură misiune: administrarea, respectiv colaborarea cu administrarea temporară a Clujului.

În consecinţă e deplasat să se discute „platforma” pentru o activitate restrânsă, locală, administrativă – de expedient.”

Cluj, 30.XII.1944

(pentru conformitate, dr. Gh. Ropan, secretar)”

Neînţelegerile dintre UDR şi FND care au devenit publice (18 ianuarie 1945), suspendarea publicației „Tribuna Ardealului” şi încercarea de dizolvare a UDR de către FND, (30 ianuarie 1945), ultima rundă de negocieri cu FND-ul care a avut loc în luna martie 1945, au demonstrat că pozițiile celor două părți sunt total opuse și, în consecință, UDR, considerând că și-a îndeplinit menirea istorică, s-a autodizolvat în data de 15 martie 1945. [40]

Organizaţia locală Cluj

Proces verbal. Întocmit în şedinţa Comitetului Executiv al Uniunii Democrate Române, ţinută în ziua de 15 martie 1945.

Sunt prezenţi domnii Prof. A. Coza, preşedinte, dr. Vasile Sava, dr. Grigore Strâmbu, dr. Vasile Hossu, dr. Alexandru Lucian, Gheorghe V. Giurgiu, dr. P. Rebreanu, dr. I. Pop, Romul Blaga, Paul Anca, Iacob Tis, dr. Gheorghe Ropan, Gheorghe Pop, Vasile Erdelyi, dr. Liviu Pop, Prof. Marian, Ing. Hossu, dr. Deleu O. şi mulţi prieteni.

Dl. preşedinte deschide şedinţa, salută pe cei prezenţi şi face o expunere a situaţiei, arătând că menirea noastră s-a terminat conform actului nostru de constituire, deoarece în urma evenimentelor petrecute, administraţia românească este introdusă, şi deschide discuţia asupra acestei teze.

Deschizându-se discuţia asupra dizolvării sau menţinerii, majoritatea se alătură tezei puse de a se dizolva Uniunea deoarece în urma terorii ce s-a introdus ar fi imposibil a activa mai departe fără a ne expune la internarea tuturor celor care ar mai face parte din această organizaţie. Informaţiile ce le deţine, precum şi faptul că preşedintele şi unii dintre membrii noştri au fost arestaţi fără nici o justificare este cea mai bună dovadă că nu putem activa, cu atât mai vârtos că am avut o poziţie fermă faţă de toate tentativele de a ne încadra în FND.

O parte din membrii Comitetului este de părere că totuşi nu ar trebui să lăsăm populaţia fără o organizaţie unde ar fi apărate interesele româneşti, economice, politice, etc.

La această teză se răspunde că dacă va fi posibilă activitatea partidelor atunci sigur că partidele istorice chiar mâine vor fi pe teren, şi cu atât mai mult să nu le facem dificultăţi prin organismul nostru care ar fi superfluu.

În urma celor de mai sus se cere punerea la vot a menţinerii sau dizolvării, şi după ce se constată că, Comitetul este legal convocat, sunt prezenţi majoritatea membrilor, se citesc nominal şi 11 /unsprezece/ sunt pentru dizolvare şi 3 /trei/ se abţin de la vot.

În urma votului dat domnul preşedinte Aurel Coza declară dizolvată Uniunea Democrată Română, mulţumeşte tuturor pentru colaborare şi [le] cere ca şi în viitor să stea dârzi pentru apărarea patrimoniului nostru românesc.

În numele Partidului Naţional Ţărănesc, dl. Liviu Pop aduce mulţumiri activităţii Uniunii care a apărat şi interesele acestui partid. În numele Partidului Naţional Liberal mulţumeşte dl. Gheorghe Pop.

Pentru aducerea la cunoştinţa Prefectului a dizolvării se încredinţează dl. dr. Gheorghe Ropan, secretarul Uniunii. Semnează: Preşedinte, Secretar.”

Așa a luat practic sfârșit și cariera politică a profesorului Aurel Coza.

 – va urma –

Horia Mărieș

NOTE

[38]. Daniel Diaconescu: Rolul Partidului Comunist Român în sovietizarea României. (23 august 1944 – 6 martie 1945) – Universitatea „Valahia” Târgovişte. – Întreaga activitate a Partidului Comunist Român a fost comandată de la Moscova şi a fost sincronizată cu situaţia politică internaţională. Comuniştii români au primit sprijin masiv rusesc, concretizat prin prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul ţării noastre ca armată de ocupaţie în timp ce opoziţia democrată nu a beneficiat de sprijinul material al Angliei sau al Statelor Unite. Etapele cuceriri puterii politice de către comunişti au fost: intrarea comuniştilor în alianţa cu alte partide de stânga, în guvernul condus de generalul Constantin Sănătescu; atragerea sprijinului populaţiei prin promiterea înfăptuirii unor reforme (democraţie populară, reformă agrară, etc); slăbirea coeziunii opoziţiei democratice prin racolarea în partid, sau în alte organizaţii politice patronate de acesta, a unor dezidenţe ale partidelor istorice sau a altor oameni politici; debarcarea „tovarăşilor de drum” sau absorbirea lor în partid. În contextul politic al vremii, opoziţia a comis unele greşeli de care au profitat comuniştii. Acestea sunt: a) publicarea, de către ţărănişti, la 16 octombrie 1944, a programului partidului (ce viza naţionalizarea Băncii Naţionale a României şi a altor întreprinderi) va contribui la crearea de suspiciuni ale liberalilor faţă de ţărănişti şi la slăbirea coeziunii opoziţiei; b) neînţelegerile interne şi scindarea Partidului Naţional Liberal au condus la subminarea autorităţii acestui partid şi la apropierea lui Gheorghe Tătărăscu de comunişti şi de aliaţii lor. În iunie 1944, Partidul Comunist Român număra 1150 de membrii” dintre care 90% erau străini, din rândul minorităţilor (evrei, unguri, bulgari). În plus, la acea dată, majoritatea conducătorilor comunişti erau închişi în lagăre sau închisori, iar mai mult de jumătate din numărul membrilor de partid erau agenţi ai Siguranţei. Comuniştii crează pe 20 iunie 1944 Blocul Naţional Democrat, din care făceau parte: Pardidul Comunist Român, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Principalul obiectiv politic al blocului era scoaterea ţării din războiul dus împotriva Naţiunilor Unite. Era o mişcare tactică, dictată de foarte slaba audienţă a comuniştilor în rândul maselor populare şi de dorinţa de a-şi asocia în lupta antihitleristă partide cu mare autoritate politică şi morală. Era foarte clar că un astfel de partid nu va lua niciodată singur puterea, astfel că la Moscova se iau măsuri din timp pentru reorganizarea sa. Ştefan Foriş, secretar general al partidului este demis pe aprilie 1944 şi înlocuit cu o troică formată din Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş. La Conferinţa Partidului Comunist Român din octombrie 1944, conducerea este preluată de Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu (ultimii trei formând „grupul moscoviţilor”). Emil Bodnăraş a fost ofiţer în armata română. El a dezertat în 1934, fugind în Uniunea Sovietică. Aici a activat în cadrul Comitetului. În 1944, revine în România odată cu Armata Roşie. Rolul său a fost foarte important, luând legătura cu conducătorii întemniţaţi ai partidului, reorganizându-l şi stabilind contacte cu şefii partidelor democratice. Mareşalul Ion Antonescu şi principalii săi colaboratori sunt arestaţi pe 23 august. Regele Mihai citeşte la radio „Proclamaţia către ţară”, în care se decreta încetarea războiului împotriva Uniunii Sovietice şi începerea ofensivei armatei române împotriva Germaniei hitleriste. În aceeaşi zi, regele încredinţează formarea noului guvern generalului Constantin Sănătescu. Acesta formează un cabinet alcătuit din tehnicieni şi militari, în care intră ca miniştrii fără portofoliu Iuliu Maniu (Partidul Naţional Ţărănesc), Constantin I. C. Brătianu (Partidul Naţional Liberal), Constantin TiteI Petrescu (Partidul Social Democrat) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (Partidul Comunist Român).

Acesta din urmă asigura interimatul şi la Ministerul Justiţiei. Prima măsură luată de Pătrăşcanu a fost aceea de a elibera din lagăre şi puşcării pe comuniştii ce fuseseră închişi de mareşalul Antonescu. La Moscova se semnează, pe 12 septembrie 1944, Convenţia de armistiţiu. Aceasta impune României plata de despăgubiri de război către Uniunea Sovietică în valoare de 300 milioane dolari. Din acest moment, amestecul sovietic în treburile interne ale României se intensifică şi se realizează prin: a) presiune economică continuă exercitată de sovietici (inflaţie, jafuri, rechiziţii); b) politică duplicitară a comuniştilor români, care colaborau în guvern cu partidele democratice, dar luptau pentru distrugerea regimului politic burghezo-democratic; c) încurajarea ruşilor în acţiunile lor de către Anglia (ce semnase la 9 octombrie la Moscova „acordul de procentaje”) şi de Statele Unite (ce promovau „politica americană fără politică”). La 12 octombrie 1944 se creează Frontul Naţional Democrat format din: Partidul Comunist Român, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică şi Confederaţia Generală a Muncii. Astfel, comuniştii au urmărit crearea unei organizaţii politice care să le netezească drumul spre acapararea puterii politice. În urma unor divergenţe cu membrii cabinetului, generalul Sănătescu îşi dă demisia. Tot el este însărcinat de rege cu formarea unui alt guvern. Sănătescu, în urma consultării cu unii oameni politici, formează un nou cabinet la 4 noiembrie 1944. Acum este restabilită Constituţia din 1923 şi este deschisă şi mai mult calea comuniştilor spre guvernare. Sănătescu îl numeşte pe Petru Groza viceprim-ministru, pe Gheorghe Gheorghiu Dej ministru al Comunicaţiilor şi pe Teohari Georgescu sub secretar de stat al Ministerului de Interne. Din acest moment, agitaţiile comuniste încep să ia amploare. Acum începe o puternică propagandă în răndul muncitorilor, în special. Se creează „comitetele muncitoreşti”, ce vizau subordonarea sindicatelor principalelor întreprinderi. La sate sunt organizate „comitete săteşti” ce urmăreau acapararea puterii în zonele rurale. Teohari Georgescu iniţiază o amplă campanie de infiltrare în poliţie şi jandarmerie a multor comunişti din echipele de şoc conduse de Emil Bodnăraş, precum şi a consilierilor sovietici aparţinând N.K.V.D. Comuniştii reuşesc să-i impună primului ministru Sănătescu adoptarea, la 24 noiembrie, a unei legi privind epurarea aparatului administrativ al statului. Sub masca demiterii „fasciştilor, criminalilor şi vinovaţilor de dezastrul ţării” (formule des folosite de propaganda comunistă) se urmărea, de fapt, înlăturarea elementelor democratice şi acapararea de către comunişti a unor funcţii de decizie. Acum partidul iniţiază o amplă şi abilă campanie de propagandă în rândul muncitorilor şi ţăranilor săraci. Prin promisiuni demagogice, comuniştii au reuşit să atragă în partid numeroşi membri.

Ana Pauker a stabilit contracte cu reprezentanţii legionarilor şi revizioniştilor unguri din Transilvania, mulţi dintre aceştia devenind membri de partid, Aşa se explică creşterea spectaculosă a numărului membrilor de partid de la 1.150 în iunie 1944 la 35.000 în martie 1945. Echipe de şoc comuniste atacă la sfârşitul lunii noiembrie numeroase sedii ale primăriilor şi prefecturilor din ţară (Constanţa, Craiova, Turnu Măgurele). Atacurile au fost cu greu respinse de un guvern incapabil de a stăpâni dezordinele comuniste. Generalul Sănătescu îşi dă pe 2 decembrie demisia, acceptată de rege. Mihai I îl însărcinează în aceeaşi zi cu formarea guvernului pe generalul Nicolae Rădescu. Situaţia din ţară era critică, Moldova şi Ardealul de Nord erau ocupate şi administrate de Armata Roşie, iar comuniştii români duceau ample acţiuni de dezorganizare a administraţiei româneşti şi de preluare de către ei a unor posturi importante în administraţia centrală şi locală. Trebuia adus deci la guvernare un om energic, care să fie capabil să păstreze ordinea în ţară. Generalul Rădescu avea reputaţia unui om intransigent şi energic, dar ataşat idealuri lor democratice. Considerat de rege „omul momentului”, generalul Rădescu reuşeşte să formeze pe 6 decembrie un guvern din generali şi tehnicieni. EI gira şi postul de ministru de interne, sub secretar de stat rămânând Teohari Georgescu, la insistenţele comuniştilor. În ianuarie 1945 Gheorghe Gheorghiu Dej face o vizită la Moscova, aici stabilindu-se obiectivele tactice ce vizau cucerirea puterii de către comunişti. Stalin le promitea acestora că venirea lor la putere ar conduce la cedarea Transilvaniei către România, fapt ce trebuia să treacă în ochii opiniei publice din ţară ca fiind rezultatul eforturilor comuniştilor români şi o dovadă materială a patriotismului lor. Conform indicaţiilor primite, comuniştii organizează pe 27 ianuarie 1945 un miting de protest în Piaţa Palatului Regal. Primul ministru e calificat drept „reacţionar”, se cere demisia sa şi formarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat. Guvernul Rădescu ordonă trupelor Ministerului de Interne să împrăştie pe manifestanţi, iar seara îl anunţă pe rege că el va menţine ordinea existentă cu orice preţ. Atitudinea primului ministru îi nemulţumeşte profund pe comunişti, care dezlănţuie o furibundă campanie de discreditare a primului ministru. În perioada 4-11 februarie 1945, la Yalta, americanii şi englezii consfinţiseră ca Europa de Est să devină sferă de influenţă sovietică. Frontul Naţional Democrat convoacă cetăţenii capitalei să participe pe 24 februarie la un miting organizat de partidul Comunist din România împotriva guvernului. Participanţii ocupau partea de sud a Pieţei Palatului Regal (azi Piaţa Revoluţiei), cuprinsă între clădirile Bibliotecii Centrale Universitare, Ministerul de Interne, Palatului Regal şi Calea Victorei. Primul ministru se afla la Ministerul de Interne şi a ordonat trupelor să nu tragă în mulţime, ordinul fiind respectat întocmai. Dinspre clădirile Ilfov, Wilson şi Boteanu se trag rafale scurte de arme automate în mulţime. În urma împuşcăturilor, mor doi oameni, iar şaisprezece sunt răniţi. Ulterior s-a stabilit de către Parchetul General că în cele trei clădiri, în acel moment, s-au aflat agitatori comunişti, membrii ai echipelor de şoc, care au tras în manifestanţi cu arme ruseşti. Liderii comunişti, profitând de panica ce s-a produs în urma împuşcăturilor, în acuză de la tibună pe primul ministru că a dat ordin trupelor guvernamentale să tragă în mulţime, iar Ana Pauker îl acuză pe generalul Rădescu că ar fi „fascist”. Primul ministru remite presei un „Mesaj catre ţară” ce urma să fie plubicat, urmând să apară în ziarele de a doua zi. Comuniştii însă ocupaseră tipografiile principalelor ziare şi au refuzat publicarea mesajului.

În aceste condiţii, primul ministru se adresează naţiunii prin radio. El asigură populaţia că va păstra ordinea, iar pe Ana Pauker şi pe Teohari Georgescu îi numeşte „hiene” şi „străini fără ţară şi fără Dumnezeu. Teohari Georgescu este demis. El sprijinise o aprigă campanie de persecutare a partidelor politice democrate, manifestată prin arestări ilegale, bătaia şi intimidarea acestor partide, ocuparea şi devastarea redacţilor ziarelor „Dreptatea” şi „Viitorul” etc. La Bucureşti vine pe 27 februarie Andrei Ianuarevici Vîşinski, Vice-Comisar al Poporului pentru Afaceri Externe al Uniuni Sovietice. În contextul hotărâri lor Conferinţei de la Yalta, el îi cere regelui pe un ton imperativ (răstindu-se şi bătând cu pumnul în masă) să-I demită pe generalul Rădescu şi să-I numească în fruntea guvernului pe Petre Groza, care „se bucura de încrederea Moscovei”. La remarca regelui că la Conferinţa de la Yalta se specifica, în „Declaraţia asupra Europei”, numirea unui guvern reprezentativ, Vîşinski îi răspunde arogant regelui: „Yalta sunt eu”. Palatul Regal este ]nconjurat de un batalion de tancuri sovietice, astfel că regele este obligat să-I demită pe generalul Rădescu pe 2 martie. Este însărcinat cu formarea unui nou guvern prinţul Barbu Ştirbey, dar acesta eşuează în misiunea sa. În acest context, regele încredinţează formarea noului guvern lui Petru Groza. După consultări cu membrii Frontului Naţional Democrat, acesta anunţă, pe 6 martie 1945, lista noului guvern. Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri era numit Gheorghe Tătărăscu, ce era şi Ministru de Externe, Însă posturile cheie erau deţinute de comunişti. Numirea noului guvern este întâmpinată cu mare bucurie de comunişti, care organizează în ţară numeroase marşuri şi mitinguri ]n favoarea acestuia. 6 martie 1945 marchează data preluării puterii politice în România de către comuniştil. Aceasta se va realiza pe deplin la 30 decembrie 1947, moment ce coincide cu sfârşitul regimului democrat din România. Partidul Comunist Român nu ar fi luat niciodată puterea în România dacă nu ar fi fost sprijinit activ de către Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi de Armata Roşie. Chiar şi în aceste condiţii, el nu a putut prelua imediat şi total puterea. Situaţia internaţională (terminarea războiului, negocieri pentru semnarea tratatelor de pace etc.) şi cu atât mai puţin condiţiile interne nu permiteau trecerea totală a puterii în mâinile comuniştilor pe 6 martie 1945.

[39] Virgiliu Ţârău: Un oraș în tranziție. Negocierile dintre frontul Național Democrat Român și Uniunea Democrată Română din Cluj. (Noiembrie 1944 – martie 1945). Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca –  Constituirea Uniunii Democrate Române, 17 noiembrie 1944. Proces-verbal, Luat în Marea consfătuire a Românilor Democraţi, ţinută în ziua de 17 noiembrie 1944, orele 11 a.m., în localul Băncii „Albina” din Cluj. Preluând preşedinţia adunării, părintele Sava, în câteva cuvinte, arată care este scopul întrunirii: cerinţa de a da Românilor din Ardealul Eliberat, a(l) căror număr este covârşitor pe aceste meleaguri faţă de celelalte naţionalităţi conlocuitoare, un organism politic corespunzător numărului pe care îl reprezintă şi rolului care li se cuvine în administrarea acestei provincii. Propune ca noua organizaţie, care trebuie să fie condusă de spiritul democratic al vremurilor de azi – în semnul libertăţilor cetăţeneşti atât de dragi nouă românilor şi a(l) înţelegerii nevoilor şi drepturilor tuturor naţionalităţilor conlocuitoare pe pământul nostru strămoşesc – din care să nu poată face parte decât cetăţeni cu convingeri democrate, să poarte numele de Uniunea Democrată Română din Ardealul Eliberat. La propunerea părintelui consilier Laurenţiu Curea, întrunirea proclamă de preşedinte de onoare al Uniunii pe dl. Prof. Emil Haţieganu şi pe cei doi arhierei români, I.P.S. Sa Iuliu Hossu şi pe P.S. Sa Nicolae Colan. Alege apoi, prin aclamaţie, cu unanimitate, următorul Comitet de Conducere, propus de Comisiunea de candidare, reprezentând toate instituţiile româneşti şi toate clasele sociale şi muncitoare, după cum urmează: Biserica Ortodoxă Română: părintele consilier Vasile Sava, Biserica Română Unită: rev. canonic Grigore Strâmbu, Bănci şi cooperaţie: Vasile Ghircoiaşu, Ioan Buzea, Emil Birtolanu, Gheorghe Ropan, Meseriaşi şi industriaşi: Romul Blaga, Gheorghe Corondan, Vasile Ghirişan, Romul Borgovan, Comercianţi: Florian Hagea, Iacob Albu, Ţărani agricultori: Vasile Pop (Borhanci), Ioan Mureşan- Bigu (Mănăştur), un loc rezervat, Muncitori: Vasile Stan, Pop Ioan, Darida Mihai, Medici : dr. Liviu Pop,  Avocaţi : Petre Rebreanu, dr. Aurel Hetco, dr. Ioan Pop, dr. Vasile Hossu, Profesori: Aurel Coza, Valer Vlad, Învăţători : Timotei Vâlcu, Eugen Simonca, Ziarişti şi publicişti : Gheorghe V. Giurgiu, dr. Aurel Socol, Ingineri : V. Metea, Burzo Teodor, Funcţionari : Paul Anca, Virgil Scridon, Vasile Erdely, Tineret : Ioan Giurgea, Pop Mihai I., dr. Bucea Tiberiu, Pensionari: Gheorghe Pop, Victor Bolchiş, Vasile Mariş. Imediat după terminarea adunării de constituire a Uniunii Democrate Române din Ardealul eliberat, Comitetul de conducere s-a întrunit sub prezidenţia ad-hoc a părintelui consilier Vasile Sava, pentru a desemna Comitetul executiv al Uniunii. La propunerea comisiei de candidare, compusă din domnii Ioan Buzea, Vasile Hossu, dr. Aurel Hetco şi Gheorghe V. Giurgiu, a fost ales cu unanimitate, prin aclamaţie, următorul Comitet executiv: Preşedinte: prof. Aurel Coza, Vicepreşedinţi: Părintele consilier Vasile Sava; Rev. Canonic Grigore Strâmbu, Secretar general: Gheorge V. Giurgiu, Secretari: dr. Gheorghe Ropan, Vasile Erdeli, Casier: Paul Anca, Controlor: Gheorghe Pop, Membri în Comitet: Ioan Buzea, dr. Vasile Hossu, dr. Aurel Hetco, Valer Ghircoiaş, Vasile Stan, Romul Blaga, Mureşan Ioan, Giurgea Ioan, Liviu Pop, Victor Bolchiş, Alexandru Lucian şi Timotei Vâlcu, pentru a face legăturile cu autorităţile ruseşti.

[40] Preotul Ioniţă Pelle din Oradea s-a născut la 9 mai 1895, în comuna Pomi judeţul Satu Mare, fiind fiul preotului Aurel Pelle şi al Elisabetei născută Sabău. În Şcoala primară confesională unită îl are ca învăţător pe Gheorghe Zaciu –  bunicul scriitorului Mircea Zaciu. Urmează patru ani Gimnaziul lutheran german la Reghin. Îşi continuă apoi studiile la Liceul catolic din Satu Mare şi la Liceul premonstratens din Oradea, fiind găzduit în Seminarul tinerimii române unite din Oradea. În 1913, şi-a luat bacalaureatul la Oradea. A urmat un an Academia Teologică Latină Maghiară din Oradea, apoi a plecat la Facultatea Teologică din Budapesta, unde i-a avut colegi pe: Petru Fodor, Dumitru Neda, Coriolan Suciu, Augustin Popa, Niculiţă Ţarină, Iosif Sângeorzan, Simion Haţiegan, Iosif Pop Bulboacă, Titus Tiucu. Exista aici o societate de lectură românească, având şi o bibliotecă românească adusă de la Seminarul „Sf. Barbara” din Viena. Şedinţele literare le ţineau regulat. Împreună cu Ion Agârbiceanu, Al. Borza, Zenovie Pâclişanu, Nicolae Brânzeu şi ceilalţi, se întâlneau în grădina seminarului, la umbra unui stejar secular, botezat secret „Bucureşti”, şi acolo discutau viitorul Neamului şi al Bisericii. Studentul Ioniţă Pelle, cantus magister al Seminarului Central, a condus primul cor românesc în Budapesta, cu care a cântat şi la prohodul episcopului dr. Vasile Hossu mort de inimă, în seara de Anul Nou 1917, în casa doctorului Gh. Bilaşcu, prohod fiind săvârşit de episcopul dr. Valeriu Traian Frenţiu. În 1918, din cauza unei epidemii de gripă spaniolă, toţi au fost trimişi acasă; era în ultimul an, pe care nu l-a putut termina. Împreună cu alţi tineri români, părintele Ioniţă Pelle pleacă la Adunarea de la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia. Sosit acasă, a reorganizat garda naţională şi corul. Au sfinţit steagul românesc la Pomi, după care au organizat mari serbări. La 24 ianuarie 1919, au venit ungurii cu armata. Intelectualii au fugit la Baia Mare, după ce ungurii i-au ucis pe preotul Silaghi şi pe Ioan Huneade din Bicău. Abia în aprilie 1919 a intrat armata română în Pomi, ajungând până în Satu Mare şi Carei. Când la Satu Mare s-a instalat administraţia românească, primarul Augustin Ferenţ, unchiul său, l-a luat secretar. La cererea episcopului dr. Demetriu Radu, a părăsit Primăria, lăsând în locul său secretar pe dr. Virgil Băliban, protopopul de mai târziu al Clujului, iar el a plecat la Strasbourg să-şi termine studiile teologice. După o lună de călătorie prin Bucureşti, Constanţa – Istambul, pe vapor, apoi Napoli şi Roma, a ajuns la Strasbourg. În iunie 1921, termină Teologia şi Institutul de Drept Canonic. În anul următor şi-a luat licenţa, apoi s-a înscris la doctorat, dar s-a întors acasă, neavând bursă, şi a fost numit profesor de Limba franceză la Liceul „Regele Ferdinand I” din Turda. Aici a funcţionat şase ani după care, în 1932, fu hirotonit preot şi numit secretar episcopesc la Oradea, apoi paroh al staţiunii Stâna de Vale, unde a rămas până în 1948, când a fost arestat deoarece a refuzat să treacă la ortodocşi. A fost grav bătut la Securitatea din Oradea, apoi închis la Oradea şi Cluj. Fiindcă a divulgat soţiei paznicului pădurii din Stâna de Vale că „partizanul” îngropat lângă casa lor este chiar soţul ei – pe care aceasta l-a dezgropat şi l-a reînhumat creştineşte, cu participarea neamurilor şi a cunoscuţilor – a fost arestat din nou şi condamnat la ani grei de închisoare. Abia în 1964 a fost eliberat. După sosirea acasă, a avut domiciliu „ales” în Cluj, însă a oficiat Sfânta Liturghie în clandestinitate, a pregătit pentru preoţie pe părintele Sebastian Făgăraş, călugăr în ordinul „Sfântul Vasile”. La moartea sa, în 1981, prohodul a fost oficiat de către părintele Liviu Trufaşiu, protopopul Zalăului. Predica a rostit-o părintele Florian Chişbora, vicar la Oradea.

 

comentarii