Evanghelia de Duminică: Întâietate lumească sau slujire hristică?

• publicat la: 6 April 2014
Evanghelia de Duminică: Întâietate lumească sau slujire hristică?

Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăşi pe cei doisprezece şi a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui, şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi, auzind, cei zece au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Atunci Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.

Timpul Postului Mare este acea perioadă de timp din cursul anului bisericesc care cheamă pe toţi credincioşii la meditaţie şi rugăciune, la sporirea evlaviei, a iertării, a iubirii şi a slujirii. Este o experienţă spirituală pe care o simt toţi credincioşii, pe măsura dorinţei şi a râvnei lor, de a se apropia mai mult de Dumnezeu, de a dezvolta dialogul cu El prin credinţă, rugăciune şi iubire.

Încă din prima duminică a acestui Post suntem invitaţi să ne apropiem tot mai mult de bogăţia şi frumuseţile Ortodoxiei, care se exprimă nu numai prin cuvântul învăţăturilor dogmatice şi doxologia Bisericii, ci şi prin imaginea captivantă a icoanelor, ca teologie vie, care cheamă la comuniune, la transfigurare şi la urmarea credinţei şi a vieţii celor reprezentaţi în icoane. În duminica a doua urcăm mai sus pe scara cunoaşterii lui Dumnezeu şi a experierii tainei Lui, prin Duhul Sfânt, Care lucrează în Biserică şi în lume, prin energiile Lui necreate, prin care a creat, proniază şi desăvârşeşte lumea. De aceea, această duminică este numită a Sfântului Grigorie Palama, Părintele bisericesc care a sistematizat şi apărat învăţătura despre lucrarea necreată a Duhului Sfânt, ca har dumnezeiesc necreat, necesar omului pentru sfinţirea şi mântuirea lui, prin Sfintele Taine ale Bisericii.

Duminica a treia din Postul Mare este numită Duminica Sfintei Cruci. La mijlocul acestui Post, Biserica ridică în văzul duhovnicesc al tuturor Sfânta Cruce, marele dar al lui Dumnezeu făcut oamenilor, pentru a se întări în râvna Postului şi pentru a privi spre ea, ca să poată primi prin ea putere şi încurajare pe calea împlinirii voii lui Dumnezeu şi pentru a privi spre lumina şi biruinţa Învierii.

Duminica a patra este numită a Sfântului Ioan Scărarul, întrucât acest Părinte a înţeles viaţa creştină ca pe o scară, pe care omul credincios urcă pentru a se apropia de Dumnezeu, urcând treaptă cu treaptă tot mai sus. Postul Mare are o dinamică a urcuşului spiritual care nu se opreşte într-un loc, ci se mişcă ascendent, spre înălţimile experienţei iubirii de Dumnezeu şi de oameni.

Duminica a cincea îi ridică pe credincioşi spre înălţimile concretizării iubirii de Hristos şi de oameni, prin puterea şi întâietatea slujirii.

Gândirea Apostolilor, tributară mentalităţii vremii

Evanghelia acestei duminici ne introduce în atmosfera ultimelor zile din viaţa pământească a lui Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat. Cuvintele Sfintei Scripturi din această zi sunt extrem de grăitoare despre un nou mod de atitudine a omului, nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de semenii lui, faţă de lumea înconjurătoare. Evanghelistul Marcu ne relatează că Iisus împreună cu Apostolii Săi mergeau (se suiau) la Ierusalim, vorbindu-le despre cele ce se vor întâmpla cu El peste câteva zile. „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Îl vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui, şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia“ (Marcu 10, 33-34). Doi dintre Apostolii Domnului: Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, gândind în mod pur lumesc că Domnul va întemeia o împărăţie lumească, îi cer Mântuitorului să le dea voie să stea unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Sa în slava Sa (cf. Marcu 10, 37). Iisus Hristos le respinge cererea celor doi Apostoli, zicându-le că nu ştiu ce cer, întrebându-i astfel: „Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit“ (Marcu 10, 38-40). După aceste cuvinte, dialogul Mântuitorului cu ucenicii Săi se desfăşoară pe alte coordonate care se află în legătură cu cele prezente în dialogul anterior. Gândirea şi mentalitatea Apostolilor erau tributare gândirii şi mentalităţii vremii lor, aflate în contradicţie cu ceea ce gândea şi dorea Iisus Hristos. Mântuitorul face o paralelă între mentalitatea lumească de până la El, cu privire la sensul slujirii oamenilor, mentalitate care înţelegea slujirea ca pe ceva degradant, înjositor, care nu trebuie urmat de oameni, fapt ilustrat de cei ce se aflau în fruntea obştilor, a popoarelor vremii de atunci, care înţelegeau raportul lor cu supuşii, în deplină contradicţie cu acela pe care îl propune Hristos. El spune ucenicilor: „Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor“ (Marcu 10, 42-44).

Piramida răsturnată

Prin aceste cuvinte ale Mântuitorului este răsturnată nu numai o mentalitate învechită şi păgubitoare pentru oameni a lumii de dinaintea Lui, ci şi această lume veche în întregul ei. Cei care conduceau popoarele înainte de Hristos îşi concentrau raportarea lor la cei din jur în funcţie de egoismul şi puterea lor, la mândria şi dispreţul lor faţă de semenii lor. Ei bine, Mântuitorul transformă în mod radical această relaţie bazată pe egoism şi dispreţ într-una ce pune în centru slujirea semenilor. Dar această slujire nu o impune de la o lege, putere sau normă exterioară, ci El Însuşi devine criteriul, norma sau porunca slujirii, aşa cum precizează Domnul Însuşi: „Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi“ (Marcu 10, 45).

Slujirea oamenilor este recomandată de către Mântuitorul ca fiind mărturia sau semnul esenţial al apartenenţei acestora la calitatea de ucenici ai Săi. Slujirea nu este una dintre posibilele alternative ale vieţii creştine, ci ea este însăşi inima apartenenţei la Trupul Său tainic – Biserica. Ea este atât de importantă, deoarece este purtătoare de iubire şi transmiţătoare de căldură umană şi iubire creştină. Mântuitorul a venit în lume pentru a o răscumpăra din păcat şi din moarte şi pentru a-i împărtăşi cât mai multă viaţă. Această viaţă se transmite prin actul slujirii. Prin slujire, oamenii devin solidari unii cu alţii, îşi trăiesc durerile, aspiraţiile şi nevoile unii altora. Dar nu pot să realizeze această comuniune interpersonală concretă în săvârşirea faptelor bune dacă nu reuşesc să depăşească egoismul propriu şi să-şi înfrângă pornirile păcătoase, care-i închid ca într-o închisoare a acestui egoism, fără legătură cu cei din jurul lor. De aceea, este necesară intensificarea postului şi a rugăciunii pentru ca sufletele oamenilor să fie sensibilizate pentru o percepţie mai clară a responsabilităţilor creştine, aşa cum ne învaţă Iisus Hristos.

Dar Iisus Hristos ne învaţă slujirea adevărată a oamenilor pentru că El Însuşi a fost Slujitorul prin excelenţă. Ce mare taină şi frumuseţe spirituală este aceasta! Dumnezeu Cuvântul a venit la făptura ce s-a creat prin El (cf. Ioan 1, 3) pentru a o sluji. Fiul Omului a venit în lume pentru a sluji făpturii, pentru a sluji omului. Dar nu a venit ca să slujească unui om desăvârşit, ci omului aflat în păcat, răutate şi moarte. Ce mare taină este aceasta a apropierii pline de iubire a lui Dumnezeu Cel desăvârşit de omul supus stricăciunii şi diavolului! Fiul Omului a slujit şi slujeşte mereu creaţiei Sale, nelepădându-Se de ea nici atunci când aceasta se îndepărtează şi Îl neagă pe Creatorul şi Mântuitorul ei. Aceasta a fost şi este posibil printr-o iubire atotputernică şi mult-milostivă a lui Dumnezeu.

Jertfa de sine, modelul vieţuirii după Hristos

Mărturia cea mai înaltă, cea mai sublimă a acestei iubiri atotputernice şi slujitoare a lui Hristos se concretizează în răstignirea Sa pe cruce. Aceasta ne pătrunde inimile şi simţurile noastre, încărcându-le de o vie, adâncă şi răscolitoare emoţie.

Pe de altă parte, venirea Sa în lume a fost un act de slujire a lui Dumnezeu Tatăl, Care L-a trimis în lume pentru o lucrare de slujire a lumii până la jertfa de Sine. Deci, de la bun început, Iisus mărturiseşte că El n-a venit să stăpânească în mod egoist şi păcătos pe alţii, după modelul împăraţilor pământeşti, ci El a venit cu o misiune esenţială, şi anume, aceea de a face voia Tatălui ceresc. Iar voia lui Dumnezeu Tatăl a fost aceea ca, din iubire faţă de oameni, să se jertfească pentru ei, să-i înalţe la demnitatea de fii ai iubirii lui Dumnezeu. El a venit ca să slujească omenirea cu o slujire ce a trebuit să meargă până la jertfa de Sine a Fiului Omului. De aceea, El rămâne de-a pururi un Model de slujire, precum şi Izvorul puterii de slujire. Atunci când credincioşii se pun în legătură cu Hristos, când se deschid Lui prin credinţă şi iubire, pot şi ei să se pună la dispoziţia semenilor lor, pentru a-i înţelege mai bine, pentru a-i iubi şi sluji. Aşadar, slujirea nu este o lucrare care degradează pe om sau îl umileşte, ci dimpotrivă, ea îl înalţă, îi conferă demnitate, creativitate şi multă putere spirituală, prin care se depăşeşte pe sine şi se raportează cu iubire şi înţelegere la semenii lui. Slujirea lui Hristos a avut drept consecinţă eliberarea oamenilor din robia păcatului, a diavolului, a întunericului şi a morţii şi ridicarea lor la o viaţă superioară, plenară şi veşnică. „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El“ (Ioan 3, 16-17).

În felul acesta Şi-a trăit Iisus Hristos întreaga Sa viaţă, ca slujire iubitoare a oamenilor, cu cuvântul şi cu fapta concretă de iertare a păcatelor lor, de învăţare şi luminare a lor cu luminile învăţăturilor Evangheliei Sale, ca vindecare a lor de bolile sufleteşti şi trupeşti de care sufereau, anticipând încă din viaţa pământească a Sa chipul restaurat, vindecat şi împăcat al oamenilor, moştenitori ai Împărăţiei iubirii Sale. De aceea, Hristos Domnul respinge lumea veche a păcatului, a egoismului şi a morţii şi recomandă un alt mod de slujire şi de dăruire a oamenilor din iubire faţă de semenii lor şi faţă de Dumnezeu.

Acest mod desăvârşit, dumnezeiesc, de slujire n-a fost înţeles la început nici de Apostolii Domnului. Ei s-au văzut într-o ierarhie lumească a întâietăţii şi nu într-una hristică a slujirii. Ei voiau să fie cât mai sus aşezaţi de Hristos pe scara măririi lumeşti. Aşa se explică faptul că, atunci când Iisus a fost prins şi trimis la judecată, Apostolii Săi au fugit, L-au părăsit, s-au lepădat de El. Au fost chiar dezamăgiţi şi dezorientaţi, deoarece Îl imaginau după chipul împăraţilor acestei lumi, iar Împărăţia Sa o înţelegeau ca împărăţie lumească. Abia după Învierea din morţi a Mântuitorului şi-au dat seama ucenicii Săi ce greşeală mare au făcut având o asemenea percepţie asupra realităţii, şi atunci au pornit pe drumul slujirii lui Hristos şi a Bisericii Sale.

Slujirea adânceşte comuniunea dintre oameni

Duminica a cincea din Postul Mare cheamă pe toţi oamenii la demnitatea slujirii, după chipul slujirii jertfelnice a lui Hristos. Ei sunt invitaţi să se inspire în lucrarea sau activitatea lor din harul iubirii de oameni a Mântuitorului. Într-o lume care a devenit din ce în ce mai egoistă, preocupată doar de satisfacerea nevoilor de ordin material şi concentrată în mare parte asupra satisfacţiei simţurilor şi nevoilor trupului, evidenţierea întâietăţii slujirii în viaţa lor reprezintă o şansă de dezvoltare a solidarităţii, a împăcării tuturor şi a înnoirii duhovniceşti. În lumea de astăzi în mod deosebit, putem constata tot felul de distorsiuni şi rele sociale, pricinuite de păcatul egoismului. Omul secularizat de astăzi vede în semenul său un obiect de satisfacere a propriilor pofte şi interese.

Adevăratul ucenic al lui Hristos transformă activitatea lui, munca şi profesia lui în slujire jertfelnică. Nu este atât de important locul pe care îl ocupi pe scara socială, mai sus sau mai jos, ci mult mai important este să transformi preocupările sau activitatea personală şi profesională într-o slujire vie a lumii şi a semenilor din iubire pentru Hristos.

În familiile de astăzi trebuie redescoperită dimensiunea vieţii ca slujire din iubire pentru celălalt, ca pentru Dumnezeu, şi implicit, prin aceasta, adâncirea vieţii de comuniune între toţi membrii familiei. Mai mult decât atât, trebuie înţeleasă şi urmată întâietatea sau prioritatea slujirii ca poruncă permanentă a lui Iisus Hristos. Creştinii de astăzi vor putea să împlinească în viaţa lor porunca iubitoare a slujirii, dacă îşi vor aminti de cuvintele Mântuitorului: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui“ (Ioan 15, 9-10). Păzirea poruncilor lui Hristos înseamnă slujirea semenilor, pe temeiul iubirii Lui, care „nu cade niciodată“ (cf. I Corinteni 13, 8). Legea de existenţă a lumii este legea slujirii, de a cărei înţelegere superioară depinde progresul pe multiple planuri al omenirii.

Pentru încurajare şi întărire, credincioşii au în faţă pilda Mântuitorului, Care spune: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi“ (Marcu 10, 45). Va înţelege oare omul de astăzi că este chemat nu ca să i se slujească, ci ca să slujească el însuşi, în mod jertfelnic, după îndemnul lui Hristos? Credincioşii vor avea ca ajutor, motivaţie şi întărire pe acest drum al slujirii îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos“ (Galateni 6, 2).

Pr. prof. univ. dr. Ioan TULCAN, Sursa: Ziarul Lumina

Lasati un comentariu