Ierusalimul de lângă noi. Evanghelia de Duminică, de Florii

• publicat la: 13 April 2014
Ierusalimul de lângă noi. Evanghelia de Duminică, de Florii

Intrarea Domnului în Ierusalim,Duminica a 6-a din Post (a Floriilor), Ioan 12, 1-18

Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: «Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei». Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când s-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise despre El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

Sărbătoarea intrării în Ierusalim a Mântuitorului Iisus Hristos, cunoscută şi sub numele de Duminica Floriilor, Duminica Stâlpărilor sau simplu Floriile, este un praznic împărătesc care face trecerea de la perioada Postului Mare la Săptămâna Mare, a Pătimirilor şi a Învierii Domnului. Cu câteva zile înainte de răstignirea Sa, Domnul Iisus Hristos a fost primit de mulţimile care Îl slăveau şi Îl cinsteau, la intrarea Sa în Ierusalim călare pe un mânz de asină, ca pe Mesia şi Împăratul lui Israel. În semn de bucurie, mulţimile aruncau înaintea lui frunze de palmier sau de smochin, simbolul biruinţei şi chiar şi copiii îi strigau cuvinte de laudă. De-a lungul vieţii Sale pământeşti, Iisus mai fusese la Ierusalim, dar de fiecare dată prezenţa Sa în cetatea lui David trecuse neobservată, spre deosebire de ultima Sa venire, cea pe care o cinstim astăzi, când evenimentul se transformă într-o sărbătoare populară. Acum El intră în Ierusalim ca un Împărat al păcii, iar mulţimile care L-au întâmpinat Îl aclamă ca pe Mesia, Fiul lui David şi Împăratul lui Israel. Cu câteva zile mai înainte, Iisus înviase pe Lazăr din Betania, o localitate din apropierea Ierusalimului, vestea acestei minuni răspândindu-se la Ierusalim şi în împrejurimi. În drum spre cetatea lui David, Mântuitorul cu ucenicii trec din nou prin Betania, să-l vadă pe Lazăr înviat şi pe surorile acestuia, Marta şi Maria, fiind primiţi cu entuziasm, şi li se pregăteşte o cină a recunoştinţei în casa lui Simon leprosul, vindecat tot de Iisus. În timpul mesei, Maria, manifestându-şi dragostea şi recunoştinţa pentru învierea din morţi a fratelui său, unge cu mir curat picioarele Mântuitorului, gest care l-a scandalizat pe Iuda, viitorul trădător, care o ceartă pentru risipa făcută. În replică, Iisus răspunde printr-o nouă prevestire a morţii Sale: „Pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat, căci pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea“ (Ioan 12, 7-8; Matei 26, 12), ştiind că nu peste multe zile Maria se va număra printre mironosiţele care se vor îndrepta spre mormântul Său, ca să-I ungă trupul cu miresme. Unii dintre iudeii prezenţi atunci în Betania s-au convins de realitatea învierii lui Lazăr şi au crezut în Iisus, fapt care i-a determinat pe mai-marii lor, arhierei sau membri ai Sinedriului, în frunte cu Caiafa, să hotărască uciderea Mântuitorului, dar şi a celui înviat de El (Ioan 11, 47-53). A doua zi, duminică 9 Nissan, are loc intrarea lui Iisus în Ierusalim, descrisă de toţi Evangheliştii (Matei 21, 11-12; Marcu 11, 1-11; Luca 19, 29-38; Ioan 12, 12-18).

„Osana“, strigătul recunoaşterii lui Hristos ca Mesia

Evanghelia acestei zile este însă de la Ioan 12, 1-18 şi ne aminteşte de evenimentele pe care le-am menţionat: cina din casa lui Simon leprosul (versetele 1-8), venirea unui număr mare de oameni în Betania, care-i determină pe mai-marii iudeilor să hotărască şi uciderea lui Lazăr (versetele 9-11) şi intrarea triumfală în Ierusalim (versetele 12-18).

Mulţimea care Îi iese în întâmpinare este plină de entuziasm, conducându-L spre Muntele Măslinilor şi peste Valea Chedronului în strigăte de bucurie, cu ramuri de finic, strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!“ (Ioan 12, 13). Aceste cuvinte sunt preluate din psalmul 117, pe care iudeii, în procesiune, le cântau la sărbătoarea Corturilor, iar Osana înseamnă „mântuieşte“, termen cu evidente semnificaţii mesianice. Din păcate, de-a lungul timpului el îşi pierduse din forţa semantică iniţială, devenind mai mult o simplă aclamaţie, un strigăt de bucurie sau de bun venit. Felul în care s-a manifestat mulţimea la intrarea Mântuitorului în Ierusalim arată recunoaşterea Sa ca şi „Cel ce vine“, adică Mesia, Fiul lui David şi Împăratul păcii, despre care aminteau prorocii: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei“ (Zaharia 9, 9). Până în această zi, Mântuitorul a evitat astfel de manifestări ale bucuriei şi exuberanţei, din partea martorilor la minunile Sale, acum însă, înainte de Pătimiri şi Înviere, le acceptă, pentru că El se prezintă ca Împărat, ca Cel ce avea să primească „toată puterea în cer şi pe pământ“ (Matei 28, 18), fiind rânduit „Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor“ (1 Timotei 6, 14).

Împăratul vine astăzi la robii Săi spre mântuirea lor

El este mai mult decât Cel care-i învaţă pe ucenici, pe Apostoli, El ne cere să-L primim în inimile noastre, să-I acceptăm voia în viaţa noastră trecătoare şi să-I facem loc în inimile noastre. Cel care intră astăzi în Ierusalim pe mânzul asinei ne arată că vine ca Împărat al păcii, nu ca un cuceritor sângeros, nu ca unul care a venit să nimicească, ci ca Mântuitorul şi Împăratul păcii. El caută să intre în Ierusalimul vieţii noastre, în cetatea vieţii noastre sufleteşti, ca să ne cureţe şi să ne facă vrednici de Împărăţia pe care a întemeiat-o. Biserica ne vesteşte astăzi prin cântările ei că vine Hristos să ne mântuiască, să fie bucuria şi Paştile noastre. Rugăciunile şi slujbele ei ne cheamă şi ne spun: „Iată Împăratul tău vine la tine, blând. Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a strălucit“. Cum este cetatea sufletului nostru? Nu cumva este închisă, ferecată de egoism, de răutăţi, înconjurată de zidul nepăsării şi al uitării de mântuirea noastră? În această zi simţim bucuria vederii intrării lui Iisus în Ierusalim, avem credinţa şi curăţenia asemenea copiilor care L-au întâmpinat cu frunze de palmieri – simbolul victoriei şi ramuri de măslin ce aminteau de pace şi ungere? Sunt o parte din întrebările fireşti, pe care ar trebui să ni le punem în lumea prea grăbită în care trăim. Cei mai mulţi îşi vor aminti în fugă că este Săptămâna Mare, alţii, chiar dacă vor trece pe la biserică, la slujbe, se vor desprinde cu greu de cele de care sunt legaţi. Mântuitorul Iisus Hristos intră astăzi în Ierusalim cu ucenicii Săi şi ştie că merge să fie răstignit, să moară, să fie înmormântat şi să învieze. Domnul Iisus, Care nu încetează nici un moment să fie Dumnezeu şi om, cugetă, grăieşte şi le suferă pe toate ca un om. El ajunge astăzi în Ierusalim şi este întâmpinat cu mult entuziasm, dar pe cale vorbeşte ucenicilor Săi ca om, încredinţându-i că va pătimi şi va fi răstignit acolo. Când se îndreaptă către Ierusalim, peste tot erau semnele primăverii: cerul însorit, păsări, animale, dar pe toate le trece cu vederea, de bunăvoie, concentrat asupra celor care urmau să se întâmple. Hristos se lipseşte de toate aceste bunuri, chiar şi de viaţă, cu toate că înăuntrul Său, fiind şi om adevărat şi fără de păcat, izvorăşte dorinţa de viaţă. De aceea în rugăciunea din grădina Ghetsimani va zice: „Părinte, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta!“ (Matei 26, 39; Marcu 14, 36; Luca 22, 42). Aşadar, dinlăuntrul Domnului izvora viaţa, însă El se leapădă de ea, hotărăşte să se lipsească de viaţă. Pe de altă parte, primeşte să le îmbrăţişeze pe toate cele care nu pot avea putere şi stăpânire asupra Lui: scuipările, pălmuirile, jignirile, dispreţul, ţintuirea pe Cruce şi punerea în mormânt, pe toate acestea le acceptă. Aşa înaintează Mântuitorul Iisus spre Ierusalim, unde-şi continuă lucrarea Lui obişnuită, până în momentul în care este prins, răstignit pe cruce şi pus în mormânt.

„Le vom pierde pe toate ca să le reaflăm prin biruinţă asupra păcatului?“

Ne întrebăm cum să trăim această zi, în care ieşim în întâmpinarea Domnului cu bucurie, asemenea mulţimilor care L-au primit în cetatea lui David, oferindu-i victoriile noastre asupra păcatelor şi pacea interioară care ar trebui să ne cuprindă citind Evanghelia zilei sau cum vom participa la săptămâna care urmează, înţelegând bogăţia ei duhovnicească. Le vom pierde pe toate ca să le aflăm cu adevărat prin biruinţa asupra a tot ce ne poate slăbi credinţa? După intrarea lui Iisus în Ierusalim ar trebui să-L însoţim mai departe în cele ce vor urma. Cel care vrea să fie creştin, îl urmează pe Hristos, trebuie să se unească cu Iisus, să se răstignească şi să învieze împreună cu El şi să înţeleagă bine că trebuie să renunţe la păcat. Pentru aceasta este bine să cultivăm în noi dispoziţia asumării a toate cele pe care Şi le-a asumat Hristos. Pătimirile Sale nu trebuie să le creăm noi, ele sunt prezente în viaţa noastră, înaintea noastră, lângă noi, în jurul nostru, în interiorul nostru şi apar tocmai pentru că există în om egoismul, ego-ul, revolta, lipseşte iubirea milostivă. Avem mereu în faţă suferinţa, tristeţea, mâhnirea, strâmtorarea, amărăciunea, crucea şi moartea. Trebuie să le îmbrăţişăm pe toate pentru ca să moară omul cel vechi, omul păcatului, să piară sinele, egoismul şi să învieze împreună cu Hristos, omul virtuţii, omul harului, omul sfinţeniei, omul cel nou, omul în Hristos. Mulţimile care Îl întâmpină astăzi pe Fiul lui Dumnezeu în Ierusalim auziseră sau văzuseră învierea lui Lazăr. Aceasta umpluse inimile lor de credinţă în puterea dumnezeiască a lui Iisus. Nimeni, până atunci şi nici de atunci încoace, nu mai înviase un om a patra zi după moarte. De aceea mulţi au venit la Ierusalim să-L vadă pe Hristos, cu inimile pline de bucurie şi credinţă, iar ale cărturarilor, de ură. Unii Îl aclamau, iar alţii nu vedeau cu ochi buni acest lucru. Ce lucru trist este atunci când cineva se împotriveşte evidenţelor! În ce rătăcire poate ajunge cel ce nu vede binele din jurul său! Ce trist este pentru un creştin să nu preamărească pe Dumnezeu şi să nu recunoască darul lui Dumnezeu! Între bucuria afişată de mulţime în momentul intrării lui Hristos în Ierusalim şi zilele care au urmat ne aflăm în deruta celor care nu ştiu ce trebuie să facă, cum trebuie să lucreze pentru a face voia lui Dumnezeu şi mergând spre Golgota împreună cu Mântuitorul să ajungă deja în Rai. De aceea a venit Hristos ca om pe pământ, ca să ne spună ceea ce avem de făcut, apoi să Se răstignească şi să desăvârşească o lucrare, chemând pe fiecare dintre noi să devenim oameni adevăraţi, oameni întru Hristos, următori ai Lui pe calea Golgotei, ieşiţi din mormânt împreună cu El, Domnul Cel înviat. Prin urmare, cu cât ne vom împotrivi acestui efort, cu atât vom rămâne departe de Hristos, nu vom merge şi nu ne vom răstigni împreună cu El. După ziua intrării Sale în Ierusalim, vine Săptămâna Mare, va trece şi Învierea şi, din nou, nu se va întâmpla nimic în sufletul nostru.

Hristos pătimeşte în omul suferind

Ne place că astăzi Îl întâmpinăm şi noi pe Hristos la Sfânta Liturghie, dar nu vom înţelege taina intrării noastre în Ierusalimul Ceresc, dacă nu reuşim să răstignim păcatul din noi. Biserica ne învaţă că acest lucru îl putem face prin post, pocăinţă, prin rugăciune, prin mărturisirea păcatelor, pentru a pregăti învierea sufletului nostru din moartea păcatului. De asemenea noi, cei de astăzi, ştim că Hristos a înviat, că S-a înălţat, că S-a pogorât Duhul Sfânt peste noi, ştim că în Biserică Sfânta Liturghie este cu adevărat actualizarea Răstignirii şi Învierii lui Iisus din morţi, dar omenirea din vremea Sa nu ştia toate acestea şi nici Apostolii nu înţelegeau cele întâmplate. Din păcate, omul are multă „zgură“ înlăuntrul lui şi i se pare că viaţa pe care o primeşte nu este sfântă şi că Dumnezeu I se arată de parcă ar fi pentru prima dată. Chiar şi aşa, dacă sufletul nu dă înapoi şi nu se trufeşte, va înainta cu ajutorul harului lui Dumnezeu şi va putea intra în Ierusalimul de lângă el: azilul, cantina, vecinul aflat în nevoi şi suferinţă, fără copii sau uitat de aceştia. Vrem să-L vedem şi astăzi pe Hristos nevinovat pătimind? Putem merge în spitalele de copii, la orfelinate şi vom vedea acolo cum Hristos Îşi asumă toate pătimirile noastre, toate durerile noastre. Tot ceea ce făcea Iisus era ca să întărească în inima celor care erau de faţă credinţa în Dumnezeu. Se folosea adeseori de minune tocmai pentru slăbiciunea noastră omenească însetată de miracol. Şi noi, cei de astăzi, suntem însetaţi de miracol, dar el nu poate substitui credinţa. Sfântul Apostol Pavel ne dă definiţia credinţei: încredinţarea lucrurilor nevăzute. Această credinţă ne face să vedem ceea ce cu ochii trupului sau cu raţiunea nu putem vedea. Nu trebuie nimeni condamnat, nu trebuie nimeni constrâns, fiecare să aibă libertatea să se mai gândească, să cugete, să lucreze, dar să nu se plângă că nu cunoaşte adevărul. Punându-L pe Iisus în viaţa noastră, trăind împreună cu El şi după voia Lui, ne vom învrednici şi de vieţuirea împreună cu El, în Ierusalimul Ceresc.

Pr. prof. dr. Emanoil Băbuş, Sursa: Ziarul Lumina

Lasati un comentariu