Învierea Domnului, întemeierea creştinătăţii

• publicat la: 17 April 2014
Învierea Domnului, întemeierea creştinătăţii

“Pentru Paşte, nenumărate bunătăţi ni s-au adus nouă. Pentru Sfintele Paşti, amăgirea dracilor s-a pierdut, pentru Învierea aceasta luăm în râs moartea, pentru Învierea aceasta trecem cu vederea viaţa aceasta de acum, pentru Învierea aceasta către pofta celor ce vor să fie ne sârguim, pentru Învierea aceasta, deşi suntem înfăşuraţi cu trup, ne vom afla cu nimic mai prejos decât cei fără de trupuri, dacă vom voi. Astăzi s-au făcut biruinţele noastre cele strălucite. Astăzi Stăpânul nostru, după ce a pus biruinţa împotriva morţii şi după ce a stricat tirania diavolului, ne-a dăruit prin Înviere calea către mântuire. Deci toţi să ne bucurăm, să săltăm, să ne veselim! Căci, deşi Stăpânul nostru a biruit şi a făcut biruinţa, totuşi veselia şi bucuria sunt şi ale noastre, căci pe toate le-a lucrat pentru mântuirea noastră”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur.

Sărbătoare fără dată fixă, Paştele este centrul unei serii de datini care, în trecut şi uneori astăzi în mediul rural, dura 50 de zile, de la Lăsatul Secului la Înălţare.

Răstignirea şi Învierea marchează, de fapt, întemeierea creştinismului. Momentul în care miracolul devine semnul credinţei.

Sărbătoarea propriu-zisă a Paştelui face parte dintr-un ciclu pascal, început cu Intrarea Domnului în Ierusalim, în Duminica Floriilor, şi terminat cu Înălţarea, ce are loc întotdeauna la 40 de zile după Paşte. Iar Învierea este momentul de trecere de la Săptămâna Patimilor la Săptămâna Luminată. Reiterarea drumului Mântuitorului către răstignire şi înviere se petrece între Florii şi Paşte, săptămâna deniilor.

Începând din Joia Mare, clopotele bisericilor tac. Este ziua Cinei cea de Taină, ultima împreună cu ucenicii săi înainte de răstignire. Ziua în care s-a stabilit Taina Euharistiei. Ziua umilinţei, în care Iisus a spălat picioarele ucenicilor săi şi în amintirea căreia s-a păstrat multă vreme obiceiul ca stareţii mânăstirilor să spele în Joia Mare picioarele a 12 călugări, ca semn al smereniei.

„Când a venit seara, s-a aşezat la masă cu cei doisprezece. Şi pe când mâncau El a spus: Adevăr spun vouă, unul dintre voi mă va trăda. Trişti fiecare dintre ei a întrebat: eu voi fi acela, Doamne? Iar el a răspuns: cel care înmoaie pâinea în taler cu mine, acela mă va trăda. Fiul omului va pleca aşa cum îi este scris, dar nenorocit va fi omul care l-a trădat pe fiul omului! Ar fi fost mai bine pentru el să nu se nască! Iuda care îl trădase l-a întrebat: eu sunt acela rabi? Iar El i-a răspuns: Tu ai spus-o”. Aşa scriu în Evangheliile lor Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

După Cina cea de Taină, Iisus se duce în Grădina Ghetsemani, la poalele Muntelui Măslinilor. Îşi lasă discipolii la intrare, luânud-i cu el numai pe Petru, Iacob şi Ioan. Prosternându-se, îi mărturiseşte lui Dumnezeu teama sa şi încrederea în El. După Evanghelia lui Luca, un înger ar fi apărut pentru a-l întări. Aceasta este Joia Mare a Săptămânii Patimilor.

La plecarea din Grădina Ghetsemani, apar soldaţii, iar Iuda îi dă sărutul trădării lui Iisus. Arestat, acesta este dus în faţa lui Caiafa, care îl predă gărzilor. Soldaţii îl lovesc şi îşi bat joc de el. Şi tot în acest moment este plasată uneori încoronarea cu spini. Figura lui Iisus purtând coroana de spini poartă numele, în iconografia catolică, de “Ecce Homo”. Urmează Drumul Crucii sau Calvarul şi Răstignirea. Este Vinerea Marea, ziua Prohodului. În această zi, numită şi Vinerea Neagră, pentru că mulţi credincioşi ţin post negru, sunt reiterate moartea şi îngroparea lui Iisus. În toate bisericile se scoate Epitaful, pânză pictată sau bogată broderie cu chipul Mântuitorului, simbolizând trupul lui neînsufleţit. Este pus pe o masă în mijlocul bisericii, iar credincioşii trec pe sub el, într-un ceremonial menit să amintească faptul că moartea este numai o trecere. Seara este înconjurată biserica de către preoţi ducând Epitaful, urmaţi de credincioşi cântând „Prohodul”. Este simbolul însoţirii lui Iisus pe ultimul lui drum pământesc.

Răstignirea era considerată de popoarele mediteraneene antice cea mai ruşinoasă pedeapsă. Acceptând-o, Iisus face cel mai mare sacrificiu. Imaginea ruşinoasă a răstignirii a devenit simbolul major al creştinismului. Ea a ajuns să simbolizeze mai mult decât evenimentul istoric şi religios. În timpurile moderne, artişti ca Paul Gauguin, Pablo Picasso, Chagall sau Barnett Newman au abordat această temă ca simbol al suferinţei universale.

Săptămâna se termină cu Învierea Domnului, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii. În seara de sâmbătă se aude din nou glasul clopotelor, chemând credincioşii la miracolul Învierii. Chemarea de la miezul nopţii, „Veniţi şi luaţi lumină”, marchează momentul sacru al celei mai importante sărbători creştine. Lumina Sfântă, oferită la slujba de Înviere, este adusă de o delegaţie Patriarhală de Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim.

Mormântul lui Hristos din Ierusalim este locul în care se pogoară Lumina Sfântă, în noaptea de Paşte. Patriarhul Ierusalimului intră în cripta bisericii Mormântului Domnului şi aduce de acolo lumina pogorâtă din cer, lumină care vesteşte biruinţa lui Hristos asupra morţii.

„Nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii.” Sunt cuvintele Sfântului Apostol Pavel care sintetizează esenţa spirituală a Paştelui. Răstignirea şi Învierea, jertfa lui Iisus şi izbăvirea oamenilor, pentru că, prin învierea sa, Mântuitorul „S-a făcut începătură a învierii tuturor”, spune el în „Epistola către Corintieni”. Învierea Domnului a dăruit nu numai o victorie asupra păcatului, dar şi o biruinţă asupra morţii înseşi.

În noaptea Învierii nimeni nu ar trebui să fie trist. Nimeni nu ar trebui să plângă. Căci toate motivele de întristare apar acum fără însemnătate faţă de biruirea morţii.

Ouăle roşii şi Paştele Fudul

Dintre datinile de Paşte, cea mai răspândită în toată lumea creştină era cea a vopsitului ouălor. Ea era legată de mai multe legende, biblice sau păgâne. Dintre cele biblice, două sunt mai cunoscute. După ce a cerut îndurare pentru fiul ei, încercând să ofere sodaţilor un coş cu ouă, Maica Domnului s-a aşezat la picioarele crucii, cu coşul lângă ea, şi a început să plângă. În timpul acesta, sângele Mântuitorului s-a scurs în coş, înroşind ouăle. Cea de-a doua poartă sensul miracolului. O precupeaţă, care avea pe braţ un coş cu ouă, a aflat că Iisus a înviat. Convinsă de imposibilitatea faptului, ea le-a spus oamenilor: “O mai învia Christos când s-or preface ouăle astea din albe în roşii”. În acel moment, s-a produs minunea şi toate ouăle au devenit roşii. Vopsite iniţial într-o singură culoare, cu vopsele obţinute din plante, ouăle au fost apoi “încondeiate” sau “împistrate”. Motivele decorative variază de la o zonă la alta. Cel mai adesea sunt geometrice, dar apar şi elemente vegetale sau animale.

Subţierea graniţei dintre lumea satului şi cea a oraşului a influenţat şi păstrarea datinilor şi, mai ales, forma lor de manifestare. În 1932, într-o emisiune radio, Alexandru Tzigara-Samurcaş deplângea urâţirea motivelor ce decorau ouăle încondeiate. Prilejul îi era oferit de două expoziţii inaugurate cu prilejul sărbătorilor pascale, una a “Asociaţiei Educaţiei Menajere”, la “Cartea Românească”, cealaltă a Şcoalelor de Arte şi Meserii. “În timp ce în Franţa şi aiurea ilustrarea ouălor a devenit o îndeletnicire artistică – avem ouă ilustrate de cei mai mari pictori ai secolului lui Ludovic al XIV-lea -, la pravoslavnicii ortodocşi ouăle încondeiate au rămas în strânsă legătură cu sărbătorile Învierii”, afirma celebrul etnolog. Şi pentru că Tzigara-Samurcaş vorbea despre artiştii lui Ludovic al XIV-lea, să amintim şi vestitele ouă “Fabergé”, din aur, rafinat decorate, pe care ţarii şi, mai apoi, nobilii ruşi le comandau bijutierilor, iniţial tot cu ocazia Paştelui.

Ca toate sărbătorile religioase, Paştele şi-a pierdut, în epoca modernă şi în special în mediul urban, o parte din sacralitate, devenind o sărbătoare anuală în care doar câteva datini amintesc de vechile înţelesuri.

În cartea “Ghidul Sărbătorilor”, regretata Irina Nicolau, amintindu-şi vitrina Casei Capşa din timpul copilăriei ei, dominată de un imens ou din zahăr bogat decorat, numeşte această sărbătoare a orăşenilor cu dare de mână “Paştele fudul”. Cel în care latura festivă precumpăneşte. De altfel, de-a lungul istoriei medievale a României, diferenţa se regăseşte între sărbătorirea Învierii de către oamenii obişnuiţi şi de către Domnitor.

Sărbătorirea Paştelui este însoţită de o seamă de tradiţii, unele comune mai multor popoare, altele autohtone.

Masa din prima zi de Paşte este un prilej de reunire a familiei, decurgând după un adevărat ritual. Nu pot lipsi ouăle roşii, caşul de oaie, salata cu ceapă verde şi ridichi, drobul şi friptura de miel, pasca umplută cu brânză sau smântână şi, mai nou, cu ciocolată.

Profetul Isaia, vorbind despre patimile Domnului, spune: “Ca un miel spre junghiere s-a adus…”. Mielul jertfit a creat obiceiul bucatelor din carne de miel pe masa de Paşte. Ouăle, roşii iniţial, divers colorate sau încondeiate, nu trebuie să lipsească nici ele din casele credincioşilor în această zi. Ca şi cozonacul sau pasca. Răstignirea şi Învierea reprezintă eterna legătură dintre moarte şi viaţă, aşa precum renaşte natura în fiecare primăvară, când se reia ciclul vieţii. Oul devine un simbol al regenerării, al purificării. În tradiţia populară românească se crede că ouăle de Paşte sunt purtătoare de puteri miraculoase. Ele vindecă boli şi protejează animalele din gospodărie. În dimineaţa primei zile de Paşte, copiii sunt puşi să se spele pe faţă cu apă dintr-un vas în care s-au pus dinainte un ou roşu şi un ban de argint, ca să fie tot anul sănătoşi şi rumeni la faţă.

De ciocnirea ouălor roşii sunt legate o mulţime de obiceiuri, în spatele fiecăruia dintre ele existând o credinţă. Potrivit uneia dintre cele mai vechi, era bine să-ţi aminteşti prima persoană cu care ai ciocnit ouă în ziua de Paşte pentru că, dacă te rătăceşti în pădure şi te gândeşti la acea persoană, vei găsi imediat drumul. Iar cojile roşii erau aruncate în Bucovina şi Basabia în apele unui râu ca să ducă vestea Învierii Domnului în ţinutul Blajinilor, aflat undeva în smârcurile mării sau sub pământ, şi al căror Paşte este sărbătorit în Duminica Tomii.

Potrivit tradiţiei, înroşirea ouălor se face în Joia Mare, pentru că numai astfel se pot păstra pe tot parcursul anului, fără să se strice. Dar toate bucatele pentru masa pascală trebuie binecuvântate. În zona Câmpulung Moldovenesc, în zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşază în cerc, purtând lumânări aprinse, în aşteptarea preotului care să sfinţească bucatele din coşul pascal. În coş sunt puse simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac, ce vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta, sare, ce va fi păstrată pentru a aduce belşug, zahăr, folosit când se îmbolnăvesc vitele, făină, pentru ca rodul grâului să fie bogat, ceapă şi usturoi, care protejează împotriva insectelor. Deasupra lor se află pasca, şunca, brânza, ouăle roşii, dar şi bani, flori, peşte afumat, sfeclă roşie cu hrean şi prăjituri. În unele localităţi din sudul ţării, cum ar fi la Călăraşi, alături de mâncare este adus şi un cocoş alb, crescut special pentru acest moment, pentru că prin cântecul ei pasărea vesteşte Învierea Domnului. După slujbă, cocoşii sunt dăruiţi oamenilor săraci.

În Bucovina, în noaptea de Paşte, se aprind „focurilor de veghe pe dealuri, în jurul cărora se adună sătenii care povestesc întâmplări din viaţa lui Iisus, iar băieţii sar pe deasupra focului pentru a îndepărta duhurile rele”. Şi tot aici, în noaptea de Înviere, fetele merg în clopotniţa bisericii din sat şi spală limba clopotului cu „apă neîncepută”. Apoi, în zorii zilei de Paşte, se spală cu această apă ca să fie frumoase şi atrăgătoare tot anul.

În Transilvania, a doua zi de Paşte, fetele sunt stropite cu parfum de către feciorii îmbrăcaţi în haine tradiţionale, ca să aibă noroc tot anul. Există, de asemenea, obiceiul ca tinerele să păstreze lumânarea aprinsă în noaptea de Înviere, care este apoi aprinsă pentru câteva momente, atunci când are loc un eveniment nefericit.

Printre obiceiurile importate se numără iepuraşul de Paşte, apărut prima dată în Germania pe la 1500. Un fel de al doilea Moş Crăciun care aduce daruri copiilor şi care a devenit extrem de popular, ca şi ouăle de ciocolată inventate, pe la 1800, de francezi. Şi tot importat este obiceiul din zona Sibiului de a împodobi de Paşte un pom, cu ouă vopsite în loc de globuri, pentru a spori farmecul sărbătorii.

Chiar dacă pentru mulţi contemporani, sărbătoarea a pierdut o parte din caracterul ei spiritual, rămânând doar o tradiţie, celebrarea Învierii creează o lume aparte, în care speranţa şi bucuria sunt suverane.

Victoria Anghelescu/cotidianul.ro

Lasati un comentariu