Pagina principala / Istoric / 414 ani de la Unirea înfăptuită de Mihai Viteazul

414 ani de la Unirea înfăptuită de Mihai Viteazul

La 27 mai 2014,s-au împlinit 414 ani de la momentul Unirii  Ţărilor Române sub Mihai Voievod Viteazul .

Mihai Viteazuul a realizat pentru prima dată unirea unui teritoriu apropiat ca întindere de cel al României de astăzi, fiind perceput de mulţi români ca unul dintre cei mai importanţi eroi naţionali.
Din acest motiv, el este considerat de istoriografia românească primul reunificator al poporului român şi erou naţional.

Mihai Viteazul deschide în istoria poporului român o noua epoca, care se va desfasura sub semnul marii lui înfaptuiri politice: Unirea Ţarilor Române. Puternica personalitate a marelui domn si faptele sale, de rasunet european, au dat un nou curs politic istoriei Ţarilor Române.

Ridicându-se împotriva regimului dominatiei otomane si biruind în raporturile cu Poarta, el a dovedit resursele puterii pe care Ţara Româneasca le avea. Sporind prestigiul acesteia prin Unirea Ţarilor Române, Mihai Viteazul a pus sub semnul întrebarii, deopotriva, stapânirea otomana si tendintele de dominatie ale Imperiului Habsburgic si Poloniei. Dar domnia lui Mihai Viteazul, si mai cu seama stapânirea lui în Transilvania, a fost pentru nobilimea de aici un prim semn al prabusirii dominatiei ei în viitor. Unirea din timpul lui Mihai Viteazul a devenit un simbol în epoca emanciparii nationale pentru unirea într-o singura tara.

Ca urmare  a razboaielor purtate în Asia, cu persii si, în Europa, cu puterile crestine, cerintele Imperiului Otoman fata de Ţarile Române au sporit. Amestecul în treburile interne, abuzurile de tot felul si stirbirea autonomiei interne vadeau intentia de a le transforma în pasalâcuri. Tributul Ţarii Românesti ajunsese la suma de 155 000 galbeni. Singura solutie de a iesi din acest impas era o angajare de puterile crestine în lupta antiotomana.

În aceste împrejurari politice, o parte a boierimii pregatea înscaunarea lui Mihai Viteazul (1593-1601) pe tronul Ţarii Românesti. Înainte de a fi domn, a câstigat o vasta experienta strabatând lumea Rasaritului. A parcurs toate treptele dregatoriilor, ajungând ban al Craiovei iar din 1593 ocupa tronul tarii. Confruntat  de la începutul domniei cu opresiunea si exploatarea otomana, Mihai adera, din proprie initiativa, la Liga crestina. Anterior, din îndemnul lui Rudolf al II-lea, împaratul Austriei, Sigismund Báthory, urmat de Aron Voda s-au alaturat si ei Ligii. În aceste împrejurari, declansarea rascoalei antiotomane are loc la 13 noiembrie 1594.

Încurajate de victoriile lui Mihai, popoarele asuprite din sudul Dunarii amenintau cu o rascoala generala. Pentru a o preîntâmpina si, mai cu seama, pentru a reduce Ţarile Române sub ascultare, otomanii pregatesc o ofensiva împotriva Ţarii Românesti. În aceasta grava situatie, Mihai trimite o solie la Sigismund Báthory pentru strângerea aliantei..

Sprijinit de unii boieri munteni în frunte cu Buzesti, Mihai si-a organizat o armata proprie, de mercenari, formata din poloni, secui, cazaci, sârbi etc. Alaturi de acesta, el si-a format unitati de calarasi, „rosii”, unitati de „darabanti” si voluntari din sudul Dunarii.

Pentru cucerirea liniei Dunarii, intrata sub stapânirea lui Mihai din primele luni ale anului 1595, oastea otomana se pregatea de lupta. Dusmanul a încercat sa treaca fluviul. Primele tentative au esuat. Mai multe unitati de munteni, moldoveni si cazaci au facut incursiuni pe malul Dunarii, pustiind Nicopole si Bagdadul. Insuccesele l-au determinat pe sultan sa încredinteze comanda trupelor batrânului vizir Sinan-Pasa, care, între 14 si 17 august 1595, a trecut Dunarea la Giurgiu. Pregatind lovitura decisiva, Mihai, cu 15 000 de oameni, ajutat si de o oaste din Transilvania, condusa de Albert Kiraly, a ales locul favorabil de lupta la Calugareni, pe apa Neajlovului. Folosind cu pricepere terenul (râul, mlastina, zona paduroasa), la 23 august 1595 Mihai a repurtat, si datorita exemplului personal, o mare victorie.

Victoria a dovedit ca unirea eforturilor Ţarilor Române este cheia succesului militar si temeiul pastrarii neatârnarii.

Înfaptuirea unirii politice a Ţarilor Române de catre Mihai Viteazul, în conditiile politice ale epocii, a raspuns unei necesitati istorice. Ea venea ca o încoronare a unei îndelungate evolutii istorice, la care au colaborat o seama de factori. În primul rând, faptul ca Ţarile Române, pe deasupra separatismului politic, reprezentau o singura civilizatie, creatie a poporului român, unitar prin originea lui etnica, prin limba, cultura si religie. Ideea o exprimau boierii munteni, într-om scrisoare prin care cereau a fi la un loc cu Ţara Româneasca,  fiindca „suntem toti de o limba si o lege”. Ideea solidaritatii între români s-a vazut si în atitudinea taranilor de origine româna din Transilvania care, la vestea victoriei de la selimbar, s-au ridicat împotriva nobilimii maghiare.

Din ceste dovezi si din altele se vede ca în societatea româna, în secolul al XVI-lea exista o activa constiinta de neam. Aceasta s-a exprimat si prin scrisul în limba nationala. Unirea Ţarilor Române s-a întemeiat si pe legaturile economice dintre Ţarile Române în evul mediu, care au creat premisele unificarii politice.

Între factorii care au stat la baza Unirii a fost si solidarizarea Ţarilor Române în lupta antiotomana de-a lungul istoriei medievale, de la Mircea la Iancu de Hunedoara si stefan cel Mare. Strânsele legaturi politice si coalitiile antiotomane au contribuit la apropierea Ţarilor Române si la cristalizarea ideii unirii. Daca la aceasta adaugam evenimentele recente, victoria de la Calugareni prin forta armata a celor trei Ţari Românesti, avem prezente temeiurile hotarârii lui Mihai Viteazul si ale marii înfaptuiri.

Înfaptuirea politica a lui Mihai a stârnit nemultumirea dusmanilor externi si interni. Formarea unui stat puternic nu era pe lacul habsburgilor, polonilor si otomanilor, fiecare urmarind sa stapâneasca Ţarile Române. Nobilimea transilvaneana submina realizarea lui Mihai Viteazul, vazându-si amenintate pivilegiile sociale si politice.

Mihai Viteazul a fost una dintre marile personalitati ale istoriei noastre din toate timpurile. Militar înzestrat cu calitati exceptionale, a fost si un diplomat care a stiut sa aprecieze momentele istorice grave pe care le traversa tara. Solutiile sale dovedesc un atasament pentru ideea de aparare a civilizatiei europene, pe care o si exprima, continuând o traditie a istoriei românesti. În acest sens, nu numai ca s-a integrat Ligii Crestine, dar a asociat telurilor acesteia elementul eliberarii popoarelor din Balcani de sub dominatia otomana, cu gândul la independenta acestora. A recâstigat independenta Ţarilor Române si a fost înfaptuitorul primei uniri politice din istoria poporului român. El a încercat s-o consolideze, întemeind-o pe existenta poporului român din cele trei tari. Unirea a fost un fapt obiectiv, necesar, asa cum vor fi si împlinirile de mai târziu. Ea s-a înfaptuit dinspre Ţara Româneasca care, prin numele ei, întruchipa un sens unificator.

Rememorarea numelui si a faptelor lui Mihai Viteazul in perioada realizarii Marii Uniri

In istoria romanilor doua nume stralucesc, fara posibilitatea de a fi vreodata egalate: Mihai Viteazul si Alba Iulia. Si fiindca amandoua simbolizeaza realizarea telului celui mai scump al poporului roman, urmarit cu perseverenta si necontenit de-a lungul secolelor, cel al unitatii de neam si, mai apoi, nationale si al constituirii statului nationar unitar, in constiinta noastra ele au ajuns la un fel de simbioza, pomenirea unuia fiind suficienta pentru a ni-l reaminti di a nu-l reprezenta si pe celalalt.

Astazi, este limpede pentru toata lumea iubitoare de adevar ca prin toate actiunile sale politice, militare si diplomatice, Mihai Viteazul a urmarit, in mod constient, realizare unui stat romanesc unificat, suficient de puternic pentru a se opune tendintelor de cucerire si de subjugare ale Imperiului otoman, dar si ale Imperiului Habsburgic, in curs de formare. Actiunea avea importanta si pentru celelalte state din zona, precum si pentru coalitia crestina de pe continentul european.

Noua biserica mitropolitana construita de el in afara cetatii Balgradului ( 1597 ) a fost dotata cu tiparnita, iar in incinta fundtiona si o scoala romaneasca. Nu intamplator ctitorul a ales ca hram al noii biserici „Sfanta Treime”, simbolizand, desigur, cele trei tari romanesti. Aceasta afirmatie se bazeaza pe faptul ca sigiulul sau din anul 1600, al statului unificat, este foarte asemanator cu cel al Mitropoliei Balgradului, cu deosebirea ca in locul personajelor sfinte apar: Domnul in campul stang, Doamna Stanca in cel drept, despartiti fiind de coloana, pe verticala, a stemelor celor trei tari romanesti, cea a Transilvaniei formand baza, iar cea a Tarii Romanesti corolarul.
Dupa cum se stie, Mihai Viteazul si-a stabilit capitala statului unificat la Alba Iulia. Din acel moment, pentru românii din generatiile care i-au urmat „vechea capitala a Ardealului” va insemna capitala marii infăptuiri politice a Domnului cu nume, infăţişare si fapte de arhanghel. Temerara lui infăptuire avea sa-l ducă însă la pierzanie, răscolind ura, pisma si gelozia numerosilor săi duşmani.
===== Scurta si nefericita lui domnie, in care el nu a cunoscut bucuriile, nici macar pe cele ale vietii de familie, ci doar privatiunile si framantarile misiunilor sale politice si militare, a fost intrerupta, in mod brutal, prin miseleasca sa ucidere de pe Campia Turzii, la 19 august 1601. Langa capul sau, despartit de trup si asezat pe starvul unui cal, ucigasii si cei care i-au platit au agatat un epitaf in care era numit „dac fioros si adevarat Nerone”. Lasand la o parte impietatea, comstatam ca autorii lui, in furia lor oarba, fara sa-si dea seama, recunosteau originea daco-romana si continuitatea poporului român pe vechea lui vatra etnică. Se stie că, până la urmă, capul domnului a fost dus in Tara Românească si depus la manastirea Dealu, ctitoria familiei sale. In cea ce priveste corpul, se stie că a fost ingropat pe Câmpia Turzii si ca, mai apoi, a fost dezgropat, transportat si reinmormantat, probabil, la Mitropolia din Balgrad. Operatiunea trebuie sa se fi facut in mare taina pentru a nu se cunoaste locul mormantului si a se evita astfel o eventuala panganire. Din lipsa de probe arheologice si documentare chestiunea ramane ipotetica, dar ar fi o minune dumnezeiasca, ca trupul trudit al viteazului Domn sa se odihneasca chiar in cetatea maretiei sale infaptuiri.
Opera politică de la 1599-1600 s-a spulberat in conditiile vitrege ale disparitiei autorului ei. Ea a rămas insă ca un far calauzitor al generatiilor care au urmat, in lupta pentru refacerea ei.
===== Dupa o vreme destul de lunga de stare latenta, in care se parea ca totul a fost dar uitarii, importanta operei politice a lui Mihai Viteazul a iesit la iveala, in toata splendoarea ei, in perioada de formare a constiintei nationale a poporului nostru. Mai intai reprezentantii Scolii Ardelene, in frunte cu Gheorghe Sincai, si mai apoi cei ai generatiei pasoptiste, in frunte cu Nicolae Bălcescu, au scos in evidenta puternica personalitate a lui Mihai Viteazul si importanta operei sale politice, ca mostenire lasata urmasilor. Se poate spune că după revolutia de la 1848-1849, cand natiunea romana a ajuns la constiinta de sine, nu au mai fost momente importante ale luptei poporului român pentru independenta si drepturi nationale in care numele lui Mihai Viteazul si, implicit, a faptelor sale sa nu fie pomenite.
Cu atat mai mult s-au rememorat persoana si faptele lui in perioada de realizare a Marii Uniri, cand s-a dus la bun sfarsit opera inceputa inainte cu 319 ani. Cu cativa ani inainte de declansarea primului razboi mondial, la 20 septembrie 1909, cu ocazia manifestarilor prilejului de adunare generala a „Societatii pentru fond de teatru roman” si Alba Iulia, istoricul blajan Augustin Bunea, pe atunci, probabil, inca presedinte al Clubului politic central al romanilor din comitatul Alba Inferioara, cu sediul la Blaj, avea sa tina un discurs in care exprima nadesjdea in infaptuirea visului lui Mihai Viteazul. „Am venit, spunea el, sa dam tributul nostru artei romanesti in acest oras care trebuie sa fie pentru fiecare roman un loc sfant… caci aici a fost leaganul neamului romanesc de astazi… Aici a fost resedinta gloriosului Voievod Mihai Viteazul: de aici a stapanit el toata intinderea Ardealului… Azi situatia noastra in acest loc e zdrobita. Dar pe ruinele acestea noi vom cladi odata iarasi templul dărâmat, vom ridica templul lubertatii noastre politice nationale”…
Apoi, cu putin inaintea izbucnirii războiului, la 31 mai 1914, din initiativa a peste 100 fruntasi din comitatul Alba Inferioara s-a convocat la Alba Iulia o mare adunare politica a romanilor. In apelul intitulat „La Alba Iulia” lansat se ziarul „Libertatea” din Orăştie se cerea: „Să curga pe zi noi rauri cât mai vii de popor spre cetatea lui Mihai Viteazul, spre Alba Iulia… si sa spuna acolo lumii si tarii ca romanii ardeleni, ca si fratii lor banateni, sunt mai mult ca ori-si-când stiutori de insemnatatea lor pe acest pământ, pe care il locuiesc de 2000 de ani”.
===== Inca in timpul razboiului mondial, la Congresul din 15 martie 1915 al românilor aflati in „tara”, in România, circula ideea ca proclamarea deplinei unitati nationale sa se faca in orasul gloriei de la 1599-1600,…”caci inima romanilor palpita in Alba Iulia”.
===== In aceeasi periaoda, intr-un discurs tinut la una dintre adunarile Ligii pentru unitatea politica a tuturor romanilor, tinute in Bucuresti, Nicolae Filipescu cerea regelui Ferdinand sa fie implinitorul visului intregului neam, de a se impodobi cu titlul lui Mihai Viteazul: „domn al Tarii Românesti si al Moldovei”.
===== Asemenea idei si manifestari vor aparea si la românii ardeleni aflati prizioneri in Rusia. Astfel, printr-un apel pe care il adreseaza motilor prizioneri, in vare anului 1917, Filaret Bobes, si el fiu al Muntilor Apuseni, ii indeamna pe acestia sa se inroleze, ca voluntari, in armata romana si sa lupte pentru unirea cu „România liberă”, asa „cum au dorit-o voievozii Stefan si Mihai… si cum au visat-o mosii si parintii nostri”. Se pare ca apelul a dat rezultatele scontate, intrucât la Iasi vor sosi curând primele esaloane de voluntari români ardeleni, care-si vor lua denumirile simbolice de „Alba Iulia”, „Avram Iancu” si „Turda”.
===== Ideea ca unirea Transilvaniei cu Romania sa fie proclamata la Alba Iulia este exprimata si in telegrama din 29 octombrie 1918 a Comitetului National Român al voluntarilor din Celiabinsc (Rusia) adresată regelui Ferdinand, in care se arata că ei asteapta să incoroneze pe „Majestatea Voastra car mai curând la Alba Iulia”.
===== La 10 noiembrie 1918, odată cu mobilizarea armatei române pentru alungarea armatelor germane din tara, se produce si trecerea peste Dunare a armatelor franceze comandate de generalul Henri Berthlot. Cu acest prilej, generalul emite o proclamatie adresata poporului roman, pe care il cheama la arme, pentru a-si face datoria, asa cum cereau „umbra lui Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si Mircea cel Bătrân”.

La 1 decembrie 1918 ,Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a consfintit cele realizate temporar de Mihai Viteazu în 1600, procesul de reîntregire naţională a statului unitar român,data fiind aleasa dupa 1990 ca Zi  Naţională a României.

 

comentarii