Pagina principala / Opinii / Maria BERÉNYI: „Românii au jucat un rol important în modernizarea Ungariei”

Maria BERÉNYI: „Românii au jucat un rol important în modernizarea Ungariei”

DIALOGURI FUNDAMENTALE

cu d-na dr. Maria BERÉNYI, scriitoare, cercetătoare, istoric, Directoarea Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria

( I I )

”Românii au jucat un rol important în modernizarea Ungariei”

 Ion BĂDOI: Într-o carte a dvs. mai mult decât interesantă şi necesară, „Viaţa şi activitatea lui Emanuil Gojdu”, apărută în 2002, aţi reprodus în „Cuvânt înainte” părerea eminentului profesor braşovean Victor Jinga, cel care ne-a lăsat cele două volume din „Probleme fundamentale ale Transilvaniei”:„ Emanuil Gojdu a voit şi a putut să fie în mai multe feluri:iubitor de bani şi generos, bun român şi apologet maghiar, a împăcat oportunitatea cu idealismul…împăca luxul cu traiul şi vorba simplă, era podgorean care bea numai apă, nu detesta costumul naţional românesc, dar se simţea înălţat purtând pe cel unguresc, maestru al conciliatorismului şi practician al unor intrasingenţe, cu incontestabile sentimente naţionale…” Au mai fost şi alte personalităţi din acea perioadă, pe care le-aţi studiat, care să trăiască cu speranţa colaborării celor două popoare spre binele lor comun, chiar dacă deosebirile sunt evidente? 

          Maria BERÉNYI: Emanuil Gojdu, prin sentimentele, prin manifestările sale politice, culturale ca şi prin celebrul său testament, a fost un om de excepţie, om al faptelor şi un bun român. El a trăit într-o perioadă dificilă, frământată de manifestări naţionale, pe care le-a înţeles în profunzimea lor şi a implicaţiilor lor pentru emanciparea românilor.

          Familia, mediul cultural şi religios în care a trăit i-au conturat încă din tinereţe ataşamentul faţă de interesele naţiunii sale. Pe parcursul întregii sale cariere politice a fost un susţinător fervent al drepturilor comunităţii româneşti din Transilvania şi Ungaria şi al creării unei relaţii speciale româno-maghiare.

          Locul său de frunte între marii noştri înaintaşi şi l-a câştigat prin neobosita-i strădanie pentru afirmarea naţiunii şi a limbii româneşti, dar, mai ales, prin excepţionala sa activitate de ajutorare şi de susţinere morală şi materială, a sutelor şi miilor de tineri dornici de învăţătură.

          În secolul al XIX-lea comunitatea românească din Budapesta  reuşeşte, în contextul evenimentelor ceafectează şi schimbă întregul continent, nu numai să-şi facă cunoscută şi respectată prezenţa în viaţa urbei, ci şi să-şi afirme propria spiritualitate. Trebuie, desigur, să avem în vedere faptul că ceea ce aceşti oameni luminaţi au iniţiat, realizat şi finalizat, stă sub semnul voinţei şi puterii lor, dar, de asemenea, şi faptul că performanţa lor a fost condiţionată de circumstanţe exterioare.

          Comunitatea românească din capitala ungară şi-a trăit viaţa naţională alături de alte popoare, limbi şi culturi. Liderii şi învăţaţii români erau conştienţi de faptul că aceste culturi trebuie să se bucure de egalitate, integritate şi respect, să nu fie marginalizate, sau reduse la tăcere de către culturile mari şi dominante. Căci toate culturile au ceva de spus, fiecare cultură îşi are locul şi rostul ei bine stabilit, iar construirea propriei sale individualităţi este condiţia de a atinge o identitate culturală autentică.

Pentru acest scop au activat multe personalităţi de seamă, afirmând principiul naţionalităţilor într-un mod pragmatic şi realist. Realismul lor s-a manifestat prin conştientizarea faptului că în Europa naţionalităţile trebuie să colaboreze şi să coabiteze paşnic, că trebuie să se cunoască reciproc, că din această cunoaştere poate rezulta o armonie plauzibilă. Că în multe cazuri aceste deziderate nu au fost înţelese, nu a fost vina lor. Un lucru este însă cert : mulţi dintre ei (Emanuil Gojdu, membrii familiei Mocioni, Iosif Vulcan, Alexandru Roman, Vincenţiu Babeş, Eftimie Murgu, şi alţii)  ne propun nouă, celor de azi şi de mîine, nişte jaloane de comportament într-o Europă în tranziţie şi care revendică integrarea naţiunilor într-o nouă şi complexă entitate statală, fără să excludă sentimentul naţional. Identitatea etnică a unui popor se păstrează cel puţin prin trei elemente esenţiale, acestea sînt: limba, religia şi cultura. Şi aceşti oameni iluştri au militat tocmai pentru cultivarea şi consilidarea acestor trei componente esenţiale în care o naţiune sau o comunitate se recunosc.

Ion BĂDOI: Într-o emisiune în limba română, faceţi o afirmaţie cel puţin curajoasă, dacă n-ar fi surprinzătoare şi necunoscută  pentru mulţi români, aceea că centrul Budapestei este construit de români şi macedoromâni, adică tot de români! Aţi scris chiar o carte intitulată „Poveştile caselor-Românii în Buda şi în Pesta” şi, citind-o, mi-am dat seama că este mai mult decât o frumoasă poveste, este o realitate extraordinară, dar puţin cunoscută de românii din ţară. Vorbiţi-ne despre aceste case, despre stăpânii lor, stimată doamnă Maria Berényi!

          Maria BERÉNYI: Această carte invită cititorul la o excursie mai puţin obişnuită prin Budapesta, pentru a depista acele urme care dovedesc existenţa culturală a românilor în capitala ungară.

          Ideea și sugestia editării unui album trilingv a venit din partea doamnei Ireny Comaroschi, Ambasadorul României la Budapesta în perioada 2005–2011. De la bun început am simţit dragostea şi respectul unui diplomat român pentru istoria poporului său şi rolul acestuia în prezervarea limbii şi culturii comunităţilor româneşti din ţările în care se află în misiune. Excelenţa Sa a dorit să ofere cititorilor acestui album un omagiu dedicat convieţuirii în acelaşi spaţiu a mai multor culturi, între care la loc de cinste se numără cultura română, dar şi să îi aducă în atenţie pe românii care au trăit sau au trecut prin Budapesta, lăsând în urma lor ctitorii de seamă şi poveşti de viaţă demne de a fi auzite şi urmate. Dorinţa Domniei Sale era să apară un album monografic accesibil pentru oamenii de rând, pentru turiştii români care vizitează Budapesta.

          Am încercat a structura albumul ca pe un ghid turistic, ce ne poartă prin cartierele şi pe străzile Budapestei de azi. Am încercat să-l opresc pe cititor, pe drumeţ, în faţa unor case, făcând acestea să-şi spună poveştile proprii, ale lor şi ale timpurilor pe care le-au străbătut, să ne conducă în trecut, cu unul sau două secole în urmă. Astfel, prin descrierile în română, engleză şi maghiară, pe aceeaşi pagină, curge istoria unei Budapeste româneşti şi aromâneşti, o istorie aproape necunoscută sau, mai bine zis, neconştientizată până acum. Nume de personalităţi culturale şi politice, familii nobiliare, mecenaţi, intelectuali – care pentru urechile deprinse cu o anumită mentalitate, sunt nume ungureşti – sunt decodate, istoricul familiilor este reformulat, repus într-un anumit context istoric. Ajungem, astfel, într-o Budapestă locuită de un conglomerat etnic, din care fac parte şi multe familii române şi macedoromâne.

         Scopul acestui album este de a face cunoscută lumii imensa contribuţie pe care membrii neamului de macedoromâni şi urmaşii lor români au adus-o atât la reedificarea Imperiul Habsburgic, implicit a Regatului Maghiar după devastările otomane, cât şi la susţinerea şi subvenţionarea vieţii culturale a românilor de aici, într-o perioadă determinată de trezirea lor naţională, de închegare într-o naţionalitate şi, cu ceva mai târziu, în naţiune culturală. Aş sublinia aici importanţa deosebită pe care a avut-o, în Epoca Luminilor, Şcoala Ardeleană, prin rolul ei hotărâtor în trezirea la conştiinţă naţională a românilor de pe ambele părţi ale Carpaţilor, fără de care acest proces ar fi fost mult mai îndelungat. La acea dată, în a doua jumătate a secolului al 18-lea şi prima parte a secolului al 19-lea, Imperiul Habsburgic, prin poziţia sa favorabilă în centrul Europei, prin structura sa politică determinată de prosperitate economică şi culturală, oferea o zonă optimă pentru valorificarea iscusinţei de comercianţi şi oameni de afaceri care erau macedoromânii. S-au descurcat însă cu dibăcie nu numai în lumea mercantilă a comerţului ci şi în lumea adoptivă poliglotă şi multiculturală, după cum au excelat şi în cultivarea ştiinţei şi a artelor. Lupta lor pentru supravieţuire era alimentată de mentalitatea lor tolerantă faţă de alteritate, ca şi de isteţimea cu care au ştiut să se integreze şi să coabiteze cu o mulţime de entităţi naţionale, rezistând timp îndelungat fără să o abandoneze pe cea proprie. Ba mai mult, din macedoromâni sau aromâni s-au ivit apoi români cu o puternică conştiinţă naţională.

          Grecii şi comercianţii macedoromâni de cultură grecească au venit în număr mare în Ungaria în secolul al 18-lea, cei mai mulţi din Moscopole (azi, Voskopoje, în sudul Albaniei), din Kozani, din Bitolia. Membrii familiilor Grabovschi, Derra, Naco, Arghir, Manno, Lica aduceau cu şlepurile la Pesta cereale din regiunile sudice ale Europei, dar făceau comerţ şi cu piei, pânzeturi, argint şi tot felul de alte mărfuri şi articole de bazar. La Pesta, pe atunci, vlahii macedoneni (ţinţarii) erau denumiţi cu etnonimul de greci, deoarece greaca reprezenta pentru ei limba de afaceri. În familie, însă, foloseau aromâna (limba maternă a macedoromânilor), prin acest lucru ei înşişi se delimitau de greci. Centrul economic şi comercial al acestei comunităţi era oraşul Pesta.

          Românii ortodocşi sunt organizaţi şi conduşi în Pesta de comunitatea puternică a macedoromânilor. Timp îndelungat, românii din Ungaria aproape că nici n-au avut altă burghezie, în afară de cea ridicată dintre macedoromâni. Macedoromânii erau oameni sârguincioşi şi cumpătaţi, puneau interesele economice înainte de toate, ţineau mult la credinţa lor ortodoxă şi la dezvoltarea culturii. Deţinând prăvălii în toate punctele frecventate ale oraşului, în scurt timp şi-au făcut averi considerabile, au achiziţionat multe proprietăţi imobiliare. Cei mai iluştri locuitori din centrul Pestei aparţineau acestei comunităţi. Ei nu construiau imobile numai pentru a avea unde locui sau pentru a le folosi drept spaţii comerciale, ci pentru a investi. Familia Lica avea 15 case, iar familia Mocioni 17 case. Familiile Nedelcu, Gojdu, Lepora, Derra, Ioanovici şi Sina erau, de asemenea, proprietare ale mai multor clădiri. Numeroase dintre acestea fac şi astăzi parte din patrimoniul imobiliar al capitalei Ungariei.

          Prin intermediul primelor instituţii create de macedoromâni şi români în deceniile de început de secol al XIX-lea, s-au manifestat aceleaşi tendinţe clare de construire identitară a neamului, de accesare a valorilor culturii, de dezvoltare a limbii şi a literaturii – ca cele ale ungurilor din acele timpuri. Macedoromânii şi românii din Budapesta au contribuit de asemenea la crearea sistemului instituţional al naţiunii majoritare, la unele realizări de anvergură ale epocii. Buda şi Pesta au devenit adevărate centre ale culturii şi vieţii publice româneşti.

Integral pe opiniateleormanului.ro

comentarii