Ultima carte publicată de L. Boia: un eseu de seminar

• publicat la: 3 May 2014
Ultima carte publicată de L. Boia: un eseu de seminar

A trebuit să trec pe la trei librării clujene ca să găsesc în sfârşit ultima carte publicată de Lucian Boia. Atâta reclamă i s-a făcut la televiziuni că se vinde bine ca pe vremuri pâinea caldă. În sfârşit, când am cumpărat cartea “Primul război mondial: controverse, paradoxuri, reinterpretări”, apărută la Editura Humanitas, am citit-o în circa patru ore cu mare atenţie. Cartea lui L. Boia e subţire, atât la numărul de pagini cât şi la conţinut. În primul rând, lucrarea e un eseu care m-a adus aminte de seminariile de la facultatea de istorie din cadrul UBB, de prin anii 90. Materialul expus în carte de Boia este o precum o discuţie de seminar între studenţii de la Istorie. Deci ce susţine Boia, orice student de la Istorie a discutat sau dezbătut cu profesorul şi asistentul său. Lucrurile sunt o necunoscută pentru marele public şi cei care nu au studii de specialitate. Boia e sincer în prefaţă şi recunoaşte că această carte nu este una de istorie, documentată pe arhive şi mărturii, ci o viziune subiectivă, o interpretare personală şi o ucronie: “ce ar fi fost dacă nu s-ar fi întâmplat” nu se practică în istoriografia serioasă. Pe de altă parte, în cuvântul înainte L. Boia recunoaşte că acest eseu este unul ocazional scris şi publicat la 100 de ani de la izbucnirea primului război mondial. Deci ultima carte a lui Boia nu trebuie tratată într-un registru serios, de carte de istorie bazată pe izvoare documentare, ci ca o interpretare subiectivă eseistică, chiar ca o proză literară personală, incluzând cu bună ştiinţă ucronia, care nu face parte din cercetarea istorică academică.

Intrând în conţinutul eseului, pentru mine Lucian Boia, ca istoric, nu aduce idei şi interpretări noi. Toate ideile dezbătute s-au discutat la seminariile UBB, cu Ghitta, Ştirban, Puşcaş, Radosav, I.A. Pop, Bolovan, P. Teodor, Vesa sau Adi Ivan. De fapt, L. Boia nu face altceva decât să scrie un eseu ocazional în maniera noilor direcţii ideologice de la sfârşitul anilor 90 ale Consiliului Europei şi Comisiei Europene privind o istoriografie a alterităţii şi unităţii, adică una care să armonizeze diferenţele, nu să ascută divergenţele între popoarele Europei. Şi în cărţile despre germanofili sau despre Franţa şi Germania, L. Boia reintroduce acest concept al disipării vinovăţiei. Dacă până în anii 90 numai Germania era vinovată de izbucnirea celor două conflagraţii mondiale, iată că recent, în perspectiva unităţii şi directivelor europene, se spune că şi Franţa, Anglia sau Rusia au avut partea lor de vină la izbucnirea războaielor, având elite imperialiste, antisemite şi cu doriri colonialiste. La urma urmei, Germania dorea ca şi Franţa, Anglia şi chiar ca micuţa Belgie să aibă parte şi ea loc la masa mare a împărţirii coloniilor. În legătură cu lupta naţională din Ardeal, L. Boia încearcă fără să reuşească să diminueze importanţa acesteia mergând pe ideea că elita dorea o federalizare a Austriei Mari, după modelul lui AC Popovici.

L. Boia e necinstit sufleteşte şi nu e sincer până la capăt, că această strategie făcea parte din tactica românilor după 1848: întâi autonomie, apoi federalizare, ca premise a unirii cu Ţara Mamă, România. Mii de intelectuali români: preoţi, jurnalişti, profesori, învăţători, functionari bancari au făcut puşcărie pe vremea dualismului austro-ungar, nu pentru federalizare, ci pentru autonomia şi drepturile românilor, ca premise a unirii cu România. O parte din elita românească de la Eugen Brote (Boia a scris o carte despre acest patriot în comunism, care azi nu-i mai recunoaşte crezul naţional), la Slavici, Coşbuc sau Goga au trecut Carpaţii în Vechiul Regat pentru a propaga şi sensibiliza elita din România pentru unitatea tuturor românilor. Pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, ţăranii români au scandat “Noi vrem să ne unim cu Ţara” la 1848. Sigur că imperiul austo-ungar era foarte puternic şi românii nu puteau afirma răspicat că vor dezmembrarea acestuia şi unirea cu România. Memorandiştii la 1890 numai că au scris o scrisoare legală împăratului cerând drepturi civice şi şcoli au fost aruncaţi ani grei la puşcărie. Ce ar fi însemnat să afirme public aceşti lideri PNR că vor unirea cu România, ar fi fost închişi pe viaţă sau condamnaţi la moarte, fără să se rezolve ceva pe plan diplomatic, România fiind aliată, prin tratat secret, cu Austria şi Germania. În această chestiune e necinstit sufleteşte Boia şi se dovedeşte că e un istoric cu veleităţi de mercenar ideologic la comanda regimurilor de la putere: pune federalizarea Austriei deasupra interesului unirii cu Ţara. Lucru total neadevărat. Elita românească din Ardeal s-a foslosit de autonomie şi federalism ca premise pentru dezmembrarea imperiului dualist şi apoi pentru unirea cu România. Federalismul a fost o tactică nu scopul elitei românilor din Ardeal. Din păcate, încă nu s-au desecretizat şi cercetat arhivele serviciilor secrete româneşti. S-ar afla atunci multe, cum numeroşi lideri politici din Ardeal ca şi publicaţii româneşti erau pe statele de plată sau finanţate direct de guvernele de la Bucureşti, atât liberale cât şi conservatoare. Doar Boia scria în anii 70 în cartea despre Eugen Brote că era finanţat de premierul român Sturdza şi invitat în Vechiul Regat să administreze o moşie. La fel şi Ion Slavici a fost administrator pus de liberali să conducă o moşie de prin Teleorman, pe la 1900. Lucian Boia cunoaşte aceste lucruri dar preferă să se încadreze în curentul istoriografic europen care aneantizează luptele pentru idelul naţional al popoarelor în trecut şi încearcă să facă o „ciorbă” istoriografică europeană, la comun – un fel de comunism întors pe dos. Noi, ca istorici, nu avem voie să eludăm adevărul istoric bazat pe documente şi să-l băgăm cu forţa în patul lui Procust al unui concept ideologic, fie comunist sau european. Boia rămâne fidelul unei viziuni istoriografice marxiste, în care masele de români analfabeţi din Vechiul Regat nu aveau elaborat conceptul de ideal şi unitate naţionale. Boia se face că uită, că în istorie, la noi sau aiurea, elitele centrale şi locale, fac istoria şi călăuzec popoarele spre un ţel sau ideal. Elita românească de pe ambele laturi ale Carpaţilor, de la Eminescu, Goga, Coşbuc, Creangă, Maiorescu, Raţiu, Brote sau Haşdeu doreau unitatea românilor în graniţele unei ţări: România. Federalismul Austrei Mari a fost o tactică. Viaţa politică a lui Al. Vaida Voievod este o paradigmă în acest sens: la început a fost federalist, alături de prinţul moştenitor Franz Ferdinand, ca şi tactică de luptă pentru drepturile românilor, dar când s-a oferit ocazia pe 18 octombrie 1918 a susţinut în parlamentul de la Budapesta declaraţia de rupere a Ardealului românesc de Ungaria şi apoi unirea cu Ţara. În logica lui L. Boia pe Vaida Voevod ar trebui să-l considerăm un federalist, care nu a dorit unirea cu România? Dimpotrivă Vaida a dus o politică tactică inteligentă: prin federalizare la Unirea ce Mare. După 1918 Vaida a ajuns unul dintre premierii României Mari. Ultima carte publicată de Lucian Boia, nu este decât un eseu cu trăsături de compunere literară sau o simplă bază de discuţie pentru un seminar la facultatea de istorie, lucru care noi studenţii de la UBB l-am făcut de mult, încă din anii 90.

Ionuţ Ţene/napocanews.ro

comentarii

de nicol la 3 May 2014 - 21:13

de ce nu place de cel care scrie adevarul domnule ionut

de Horia Mărieș la 4 May 2014 - 07:11

Mulțiiii proștiiii ca nicol mai este, domnule Ionuț!

Lasati un comentariu