Evanghelia de Duminică: O Evanghelie sfântă ca o rugăciune
Duminica a 7-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) In. 17, 1-13
În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine, Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.
Referatul evanghelic duminical de la Ioan 17, 1-13 nu descrie nici o minune săvârşită de Mântuitorul, nici vreo încredinţare a Învierii Sale. Evanghelia de azi este o învăţătură transmisă peste milenii prin intermediul unei rugăciuni: Rugăciunea lui Iisus din Ghetsimani, iar una dintre temele centrale ale acesteia o constituie UNITATEA. Care şi mai ales ce fel de unitate vrea Mântuitorul să o desluşească întregii omeniri nu este uşor lucru de înţeles, datorită faptului că omul are tendinţa de a disemina noţiunile, lucrurile, entităţile, apoi, analizându-le secvenţial, elaborează teorii, definiţii şi concluzii.
UNUL pentru raţiunea umană este ceva abstract. În istoria religioasă a omenirii, raţiunii i-a fost mult mai uşor să gândească supranaturalul la modul plural. Aşa se explică multitudinea zeilor şi a credinţelor politeiste a neamurilor aflate în afara graniţelor revelaţiei proniatoare. Singur, poporul lui Israel, scos din ţinutul pluralismelor divine (Fac. 12, 1) prin intervenţia directă a lui Dumnezeu, este condus spre unicitatea dumnezeiască (Deut. 6, 4) şi spre unitatea de neam ales (Ieş. 19, 6).
Viaţa veşnică, a cărei definiţie unică o găsim doar în Evanghelia de azi (In. 17, 3), este cunoaştere, cunoaşterea Unului în fiinţă şi întreit în Persoane: Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceştia trei Una sunt (I In. 5, 7). Pentru percepţia logico-raţională a firii umane, Sfântul Chiril al Alexandriei afirma că „nu contragem firea dumnezeirii în chip iudaic (monopersonal) numai la Dumnezeu şi Tatăl Cel Unul, ci o lărgim în Treimea Sfântă şi de-o-fiinţă. Totuşi deosebind-o în calitatea persoanelor şi însuşirea ipostaselor, contragem iarăşi pe Dumnezeu, într-unul pentru identitatea fiinţei… ne vom închina chemând pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Iar de vreme ce Unul este Dumnezeu Tatăl, Unul Dumnezeu Fiul, Unul Duhul Sfânt Cel purces, nici pe Dumnezeu Cel Unul nu-L vom scoate din doime, nici pe cel cu adevărat şi prin fire Domn nu-L vom lipsi de a fi Dumnezeu“.
Această cunoaştere a unităţii trinitare are în centrul său Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut Om, Adam cel Nou, ca în El şi prin El, fiecare să avem accesul la Tatăl prin Duhul Sfânt. Taina în sine nu a fost descoperită Sfinţilor Apostoli decât după Pogorârea Sfântului Duh, Duhul lui Hristos, al Adevărului Întrupat (In. 15, 26), Care vine să întemeieze Biserica în Ziua Rusaliilor.
Aparent o duminică tristă, cu Mântuitorul înălţat la ceruri şi fără Duhul pogorât, teologia aşteptării umane înclină mai mult spre un apofatism eshatologic decât spre o cunoaştere pozitiv-afirmativă. Pregustată încă de pe pământ, prin Sfintele Taine, viaţa veşnică continuă să se poziţioneze între deja şi nu încă. Între Hristos înviat şi înălţat şi Duhul încă nepogorât. Dar întristarea aşteptării de azi se va preface în bucurie rusalină. Era nevoie sau de folos ca Mântuitorul să şadă înviat de-a dreapta Tatălui, ca firea Sa umană să parcurgă ultima etapă a îndumnezeirii Sale, să devină mediu deplin transparent Duhului Sfânt, Duh Care se pogoară prin aceasta în lume făcându-L prezent real şi personal pe Mântuitorul Hristos în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor.
Aşadar, cunoaşterea dumnezeirii prin har, a vieţii veşnice este strict legată de hristologie şi pnevmatologie în acelaşi timp, coborându-şi dimensiunea în lume prin însăşi fiinţa Bisericii ca extensiune a unităţii trinitare în imensa creaţie.
Sfânta Treime – baza unităţii eclesiale
Biserica, ca de altfel toate structurile social-umane, îşi alimentează permanent factorul unificator din izvorul Dumnezeirii, Preasfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Mântuitorul Se roagă ca toţi să fie una pe pământ, precum suntem şi Noi (In. 17, 11). Pluralul evanghelic Noi face referire directă la Dumnezeirea Întreit Ipostatică, sau personală, preînchipuită în paginile vechi-testamentare ale Scripturii: Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră (Fac. 1, 26); să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor (Fac. 11, 7). Spiritualitatea ortodoxă răsăriteană nu a vorbit separat de Fiinţa lui Dumnezeu în detrimentul Persoanelor, dar nici nu a izolat Persoanele treimice de unitatea naturii dumnezeieşti. A considerat că nu poate exista o fiinţă neipostaziată, neconturată de o ontologie cu propriul ei centru ipostatic raţional (în cazul Persoanelor) care-l are drept suport al acesteia. Întreaga cuvântare de despărţire a lui Hristos (In. cap. 14) urmăreşte acest fir trinitar al unei revelaţii de dinaintea pătimirii Sale, tocmai pentru a-i întări pe ucenicii Săi într-o unitate deosebită de ceea ce poate oferi lumea prin mijloacele ei finite şi epuizante (In. 17, 16). Ca expresie iconomică a acestei unităţi cosmice şi general umane, Sfânta Treime rămâne în veac baza spiritualităţii noastre ortodoxe, modelul şi ţinta spre care, prin Biserică, tindem să ajungem ca finalitate eshatologică.
Lumea de azi trăieşte tot mai mult separaţia dintre Dumnezeu şi om, dintre transcendentul şi imanentul divin. Biserica Ortodoxă, prin învăţătura despre Sfânta Treime, „vita Trinitatis ad extra et ad intra“, evidenţiază trăsătura unui personalism viu şi dinamic, în contradictoriu cu oferta esenţialistă de tip apusean care este depersonalizată şi individualistă. Iubirea tri-ipostatică a fost dinaintea lumii, dar este în acelaşi timp şi îndreptată spre ea. Duhul secular al societăţii contemporane desparte, în mod nestorianist, fiinţa de persoană şi persoana de lucrare. Aşa se explică pierderea puterii unificatoare şi vivificatoare care vine în lume de la Tatăl, prin Hristos, în Duhul Sfânt. Este puterea vieţii comunionale.
Această putere, de a sta în legătură de comuniune cu Dumnezeu-Treimea, ne este dată de către Fiul lui Dumnezeu făcut Om, şi în care Se odihneşte Sfântul Duh, Duh care ne este trimis la Rusalii, în Biserică, şi care, făcându-ne părtaşi firii îndumnezeite a lui Hristos, ne face fii ai Tatălui ceresc şi fraţi ai Mântuitorului. Duhul unităţii este Duhul Adevărului, Duhul înfierii noastre.
Biserica Ortodoxă vede Sfânta Treime ca Iubire, iubire lucrătoare prin Duhul Sfânt în sufletele noastre, Duh care ne ridică la o viaţă de comuniune între noi şi între noi şi Dumnezeu. Această unitate comunională nu poate fi spartă decât de stricăciunea păcatului, de egoismul fărădelegii, de individualismul exacerbat al unei lumi în care primează autonomia, şi nu conlucrarea, sau sinergia. Monoteismul trinitar rămâne pe veci singurul factor de stabilitate şi unitate socială.
Unitatea Bisericii – mântuirea tuturor prin Hristos în Duhul Sfânt
Înainte de a-i contura Bisericii Sale şi un chip văzut de Rusalii, Mântuitorul Hristos prin Evanghelia de azi o aşază pe atributul unităţii în chip desăvârşit. Împărţirea Bisericii în luptătoare şi triumfătoare, în văzută şi nevăzută este străină de duhul Ortodoxiei. Aici s-a ajuns datorită poziţiilor diferite în care se află unii oameni faţă de fiinţa eclesială. Excluderea, sau necorporalitatea bisericească, cauzată de păcat aduce analize şi perspective secvenţiale despre ceea ce este Întregul, Trupul lui Hristos cu mădularele Sale. Din afara Bisericii, Păstorul lui Herma vedea Turnul (Biserica) alcătuit din multe elemente, în Duhul Adevărului şi al unităţii acestuia era dintr-o singură piatră (gr. monolitos): Păstorul, văzând că turnul este bine făcut, s-a bucurat foarte mult de clădire; că turnul era zidit, încât doream să locuiesc în el; era în aşa chip zidit, că părea a fi făcut dintr-o singură piatră, fără să aibă vreo ţesătură în el; iar piatra arăta ca tăiată din stâncă; mi se părea un monolit.
Unitatea este rodnică în sine prin iubire, în Dumnezeu ca Treime, în Biserică ca mădulare sfinte şi sfinţitoare unite în lupta cu păcatul. Stă în firea oamenilor, ca de altfel a întregii creaţii, să fie laolaltă cele de aceeaşi fire, mai ales în faţa pericolelor. Deşi origenist, dar aspru combatant împotriva epicureismului ce atribuia lui Dumnezeu hazardul şi dezbinarea tuturor în toate, Lactanţiu compara lupta pentru unitatea tuturor în Biserică cu efortul necuvântătoarelor, care în faţa pericolelor se adunau cu certitudinea că sunt puternice şi în siguranţă: în sfârşit, cele mai neputincioase şi mai fricoase dintre animale se adună în turmă pentru a se proteja, fiindcă nu pot prin forţa lor să facă faţă (primejdiei), în timp ce caută mai multă putere în pustiu (fugind de primejdiile lumii), fiindcă au încredere în vigoarea forţelor lor. Tot aşa, dacă omul avea la fel prin dispoziţia sa proprie o vigoare suficientă pentru a răspunde primejdiilor, şi dacă nu avea nevoie de ajutorul unuia dintre semenii săi, care ar fi atunci chipul societăţii, ce respect reciproc, ce ordine, ce raţiune, ce sentimente umane (ar mai fi)?… Fiindcă este neputincios şi nu poate să trăiască sieşi fără aproapele, a râvnit la comuniune pentru ca viaţa în comun să-i fie mai frumoasă şi mai sigură.
Comuniunea întregii firi umane este realizată, într-o manieră unică, în Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos. El este Capul Bisericii, noi suntem mădulare fiecare în parte, iar Capul are stăpânire peste tot trupul (In. 17, 2). Unitatea mădularelor ţine întotdeauna de capul acestora, Dumnezeu-Omul. Concorporalitatea şi consangvinitatea tuturor mădularelor cu Capul este expresia deplinei unităţi, sau comuniuni, bazată pe libertate şi iubire, deschidere spre şi vieţuire în. Credincioşii, ca mădulare, înaintează mereu spre Hristos, înaintând în acelaşi timp spre unitatea dintre ei, şi dintre ei şi Dumnezeu, pentru că Hristos este izvorul, principiul şi temelia unităţii în Biserică. El este viţa, dar şi seva care curge prin vlăstarele ei (In. 15, 1-2). Adevărata bucurie şi viaţă sunt plenar trăite doar în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 32) înrădăcinat cu Fiul lui Dumnezeu făcut om şi unit cu semenii tăi. Acesta este adâncul ontologiei umane, model unic pentru întreaga creaţie. Unde este Hristos există unitatea, dragostea şi dorinţa de a fi mereu şi pe veci împreună unii cu alţii.
Cum putem recâştiga pacea şi unitatea într-o lume a dezbinării?
Într-o lume pluralistă, noţiunea universalismului şi globalismului se promovează din ce în ce mai puternic. Mondializarea pare a fi o ideologie mai interesantă decât unitatea tuturor prin Biserică în Hristos.
Mileniul III se conturează ca a fi un mileniu al tensiunilor şi crizelor, al dezbinărilor şi intereselor de tot felul. Tensiunea eshatologică ne îndeamnă însă să-L întâmpinăm mărturisindu-L pe Hristos ca într-un gând. Mai mult ca oricând, religia este văzută astăzi ca soluţia salvatoare a tuturor conflictelor, iar de la teologi se aşteaptă mai mult ca de la ceilalţi factori sociali: creştinismul se doreşte a fi sursă şi garanţie a păcii şi înţelegerii între oamenii de pretutindeni. Lumea religiei, şi chiar latura creştinismului, este implicată în procesul dezintegrării, există mult prea puţină pace şi înţelegere în cadrul frăţietăţii creştine.
Într-o criză spirituală acută, datorată secularizării, nici o religie nu este îndeobşte acceptată de statul secular de tip fundamentalist. Mai trist este faptul că oferta spiritualităţii creştine este şi ea divizată. Cum ar putea ajuta creştinismul această lume ca să poată să îşi recâştige sănătatea şi pacea, când el însuşi este implicat în aceeaşi situaţie jenantă a haosului şi a conflictului? În această lume a noastră, fragmentată duhovniceşte, ne găsim obligaţi totuşi să facem o mărturisire în Duhul Adevărului, adică de a propaga misionar constructiv forţele spirituale şi dialogale pentru a preîntâmpina un nou stadiu de dezbinare. Mântuire înseamnă lupta pentru unitatea în Adevăr, dar mai ales susţinerea acestor iniţiative.
Comuniunea (gr. koinonia) nu este un scop uman pentru a fi realizat imediat. Ca termen teologic necesită dezvoltare, explicare, provocări şi chiar făgăduinţe. Comuniunea implică recunoaşterea reciprocă a unei credinţe comune oglindită într-o perfectă sinaxă euharistică. Sunt multe biserici care au încă probleme serioase în ceea ce priveşte eclesiologia, dar dorinţa de unitate nu va trece dincolo de cercetarea teologică, fiindcă suntem direct legaţi de esse al credinţei mărturisite şi depindem, pe această cale, de înţelegerea credinţei apostolice moştenite şi păstrate numai în Biserică.
Comuniunea poate avea ca punct de plecare unitatea firii umane, unitatea creaţiei în Duhul Sfânt, dar pe planul dialogului ecumenic nu se poate opri doar la dimensiunea sa eshatologică. „Credinţa ortodoxă este chemată să se reformuleze în funcţie de liniile de forţă ale dialogului ecumenic, îndeosebi printr-o înnoire a vieţii eclesiale şi sacramentale, a sensului existenţial al dogmei treimice şi al pnevmatologiei, trăite la nivelul experienţei liturgice şi duhovniceşti.“ Biserica este noua creaţie, viaţa în Duhul lui Hristos, tămăduitoarea şi susţinătoarea vieţii umane în deplină comuniune a tuturor celor restauraţi în Hristos.
Solus nu se mântuie nici chiar dacă iubeşte, căci s-ar putea iubi doar pe sine, ceea ce Dumnezeu nu vrea. Principiul soteriologic răsăritean are ca sursă principiul iubirii tuturor faţă de Hristos şi întreolaltă, iubirea fiind înainte de toate o virtute teologică. Aceasta este seva mărturiei misionare a Ortodoxiei ad extra. Când cineva – un individ de exemplu – crede că posedă neîndoielnic şi plenar totul şi crede că asigură integral mântuirea, desprins fiind de Biserică, cade rătăcind, chiar dacă promovează şi susţine sentimentalismul dialogului iubirii. Părintele Stăniloae afirma că în istoria lumii sentimentalul dialog al iubirii nu a produs nici un rod esenţial.
Teologia rugăciunii arhiereşti a Mântuitorului Hristos rămâne pentru omul contemporan un întreit prilej de adâncă meditare duhovnicească: unitate după modelul Treimii, al vieţuirii după modelul lui Hristos şi comuniune după modelul Bisericii, ca mărturie şi dinamism misionar până la sfârşitul veacurilor.
Pr. prof. dr. Mihai Himcinschi, Sursa: Ziarul Lumina
Avram Iancu
Fundatia Werdnig Hoffman Carei
Radu Gyr