AUREL I. COZA, păstrătorul memoriei lui Vasile Lucaciu pe aceste meleaguri. Partea a VI-a

• publicat la: 3 July 2014
AUREL I. COZA, păstrătorul memoriei lui  Vasile Lucaciu pe aceste meleaguri. Partea a VI-a

REPRESIUNEA. DEȚINUTUL POLITIC AUREL COZA

În data de 16 august 1952, la vârsta de 60 de ani, Aurel Coza este arestat de Securitate, condamnat la 36 de luni de închisoare pentru “vina” de a fi fost membru PNȚ și de religie greco-catolică. Fără proces, fără să fie condamnat de vreo instanță judecătorească. Așa cum s-a procedat atunci în sute de mii de cazuri.  A fost închis la Gherla. Este eliberat după un an (10 august 1953) dar i s-a fixat domiciliu “ales” (forțat) la Vatra Dornei. Aceeași soartă a avut și fiul lui, dr. Aurel. A. Coza.  Suferințele îndurate de cei doi în timpul odiosului regim comunist merită un studiu aparte. Aici ne limităm doar la a menționa în treacăt acest aspect din viața lor, fiindcă detalierea subiectului ar întrista și ar oripila mult prea mult pe tinerii noștri cititori care nici n-au avut de-a face, și nici nu cunosc aproape nimic depre acest subiect.

 

 Anul 1952. Fișele penale ale profesorului Aurel Coza, arestat de Ministerul Securității Statului. Sursa: C.N.S.A.S. – Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Fișe matricole penale – deținuti politici.

EPILOG

După ispășirea regimului de domiciliu forțat la Vatra Dornei, impus de autoritățile comuniste în vara anului 1953, Aurel Coza a revenit la domiciliul lui din Cluj unde s-a consacrat vieții de familie, studiilor istorice, inclusiv în colaborare cu Petre Popescu-Gogan de la Academia Română [42], participării la întâlniri cu foștii elevi de la liceul din Baia Mare si Carei precum și participării sporadice la evenimente prilejuite de comemorarea preotului, memorandistului, luptătorului neînfricat pentru libertatea neamului, a celui de a fost dr. Vasile Lucaciu.

În anul 1972 a văzut lumina tiparului la Cluj, lucrarea profesorului Aurel Coza, “Istoria Țării Chioarului”, ținut de care era foarte legat și pe care-l iubea încă din anii copilăriei.

Anii ’70. Profesorul Aurel Coza, pensionar, într-o clipă de răgaz la Cetatea Chioarului

Cetatea Chioarului,  este o fostă cetate din Maramures, situată în apropiere de Berchezoaia. Cetatea de piatră a fost construită pe malul râului Lăpuş aproape de satul Buteasa într-un cot al râului Lăpuș. Cetatea este situată la peste 400 m altitudine, pe șeaua unui deal înconjurat de apa Lăpușului, care realizează la poale un defileu între stânci.  A fost construită de familia Gutkelec fiind atestată documentar în anul 1319. O astfel de familie nobiliară exista și la curtea lui Ştefan al V-lea. În anul 1368 Cetatea a fost în proprietatea regelui Sigismund I al Ungariei care o dăruieşte nepoţilor lui Dragoş, Balc şi Drag, fiii lui Sas-Vodă. Cetatea intră apoi în posesia familiel Dragfy pănâ la 1555 când o ia în stăpânire Gheorghe Bathory odată cu domeniile aparţinătoare. În 1566 când se întocmeşte Urbariul cetăţii, aflăm că Cetatea avea 12 voievodate. În voievodatul Szurduk-Kopalnic erau incluse toate satele comunei Copalnic Mănăştur, exclusiv Curtuiuşul Mic. Preluca nu era atestată decât la 1603. Voievod era Kapolnak (Copălnicean) Gheorghe. În 1599 Cetatea Chioar şi Hust intră sub stăpânirea lui Mihai Viteazul, unificatorul Principatelor Române.

La acea dată, Chioarul devine district – parte a unui comitat (județ) cu o anume autonomie. Mihai Viteazul pune peste Chioar în cetate pe Aga Lecca. După 1662, Mihai Teleki este numit în funcția de căpitan al Cetății Chioar, ulterior familia extinzându-și influența asupra întregului ținut. Spre sfârșitul secolului, răscoala lui Rákoczi mătura Transilvania, iar chiorenii profită de ocazie și se ridică împotriva lui Teleki. După Pacea de la Satu Mare (1711), “autoritățile nobiliare austriece hotărăsc dărâmarea Cetății Chioar, pentru a se evita regruparea aici a forțelor antihabsburgice”, fiind dărâmată cu tunurile în 1718. La 1682-1691 satele din jurul Cetăţii formau districtul autonom al Chioarulul în frunte cu un căpitan, având un teritoriu de 1089 kmp.

În 1713 Cetatea este distrusă de către austrieci drept pedeapsă, pentru participarea locuitorilor la răscoala lui Francisc Rakoczl al ll-lea. Cetatea ajunge la mare înflorire după reorganizarea domeniului, dar la 1876 districtul Chioar se desfiinţează, o parte din sate trec la judeţul Satu Mare şi o parte la Solnoc-Dăbâca [20 la umăr şi ţineau de plasa Copalnic Mănăştur şi judecătoria Târgu Lăpuş (Lăpuşul Unguresc)].

Toate satele districtului Chioar, erau sate româneşti cu excepţia satelor Berchez şi Lăpuşel. Iniţial cetatea era regală, mai apoi imperială şi mai târziu devine fiscală, stăpânită obişnuit de principii înşişi. Voievozii în cadrul domeniului sunt supuşi şi ei la rândul lor stăpânului feudal având faţă de acesta îndatoriri feudale de ordin administrativ şi militar. Satele aveau, de regulă, juzi în fruntea lor, subordonaţi voievozilor.

În iarna anului 1972, la Şişeşti au avut loc ample manifestări de comemorare a preotului dr. Vasile Lucaciu, prilejuite de împlinirea a 50 de ani de la moartea tribunului. [19]

Printre cei prezenţi, ca invitat de onoare a fost şi profesorul Aurel Coza care, în anul 1968, participase şi la festivităţile de repunere pe soclu a statuii lui Vasile Lucaciu în Satu Mare (plasarea statuii pe locul iniţial din 1936 s-a făcut în anul 1992). Profesorul Coza a vorbit mulţimii adunate în pavilionul numit “Locul de Adunare a Tuturor Românilor” despre personalitatea, viaţa şi activitatea lui Vasile Lucaciu în slujba neamului său. Intervenţia sa a început în felul următor:

La 50 de ani de la moartea lui, pe drept cuvânt se închină praznicul de azi acestui ostaş la urmă biruitor după frământări de o jumătate de veac pentru realizarea idealului naţional, scopul suprem al năzuinţelor lui: Sfânta Unire a Tuturor Românilor (Pro Sancta Unione Omnium Romanorum) aşa cum l-a fixat de la începutul carierei sale de preot-profesor, ţintuindu-l în piatră deasupra uşii de intrare în biserica-mănăstire de la Şişeşti la târnosirea ei în 27 august 1890…”

 Anul 1972. Profesorul Aurel Coza (în mjloc, cu ochelari) în Pavilionul de la Şişeşti, județul Maramureș

În continuare a vorbit despre acel moment de inaugurare a bisericii în prezenţa a sute de oameni din partea locului şi de departe, reproducând pasaje din cuvântarea părintelui Lucaciu cu acel prilej unic al construirii unei biserici unice prin mesajul său. Este elogiată activitatea lui Vasile Lucaciu: “…Se cuvine deci la împlinirea a jumătate de veac de când în acea zi de iarnă de 1 decembrie – şi ce coincidenţă tocmai în ziua praznicului Unirii pentru care el şi-a sacrificat întreaga-i viaţă – să fie aşezat spre vecinică odihnă în groapa proaspăt săpată din flancul de dreapta a ctitoriei de aci din Şişeşti în prezenţa unei asistenţe de mii de participanţi reprezentând de la primul ministru al ţării până la poporul cu care şi-a împărţit soarta…”

Sunt interesante relatările sporadice privind imaginea preotului Lucaciu în perioada activităţii politice de după 1900 când era foarte popular şi cunoscut ca un “adversar redutabil şi un fanatic luptător în arena politică”. Deseori părintele era însoţit de prietenul şi colaboratorul său apropiat Atanasie Demian din Negreea pe care profesorul îl descrie în felul următor: “…Pe stradă apărea însoţit de un ţăran chipeş, puternic ca el, cu pletele-i pe umăr şi-ntr-un costum maramureşean încât trezeau imediat atenţia trecătorilor.

Era mâna dreaptă a lui, acest Atanase Demian din Negreia de sub Gutin, om deştept, umblat în lume, tipul dacului conştient de sine şi plin de încredere în forţele şi însuşirile lui iar ca aspect cu atât mai izbitor alături de preotul român de la ţară în haina lui modestă dar prin figura-i impozantă cu înfăţişarea unui adevărat cardinal de Roma”. Desigur, esenţa cuvântării era puternica personalitate a preotului Vasile Lucaciu, rolul său în mişcarea naţională românească dar profesorul Aurel Coza strecoară şi scurte întâmplări din viaţa de zi cu zi prin intermediul cărora accentuează anumite trăsături de caracter ale tribunului.

Anul 1972. Profesorul Aurel Coza (al doilea din dreapta) cu soția Augusta, pe treptele Bisericii din Şişeşti, județul Maramureș.

Astfel, în timpul unei călătorii la Budapesta, cu trenul, în acelaşi compartiment călătorea cu o doamnă (nu i se menţionează numele), “soţia unui magnat maghiar”, care l-a luat drept preot “papistaş” deoarece V. Lucaciu ştia perfect limba maghiară. Din vorbă în vorbă se ajunge la situaţia politică din ţară iar doamna îşi manifestă îngrijorarea faţă de ”naţionalităţile care prezintă revendicări ce nu pot fi satisfăcute de nici un guvern maghiar” iar despre preoţi spunea că ar fi “elemente care pregătesc dezagregarea statului maghiar unitar şi naţional”. Părintele Lucaciu s-a grăbit să o lămurească pe doamna în cauză şi să-i dovedească greşeala enormă de care este stăpânită cu privire la românii din Transilvania recunoscând că este unul dintre acei preoţi români şi îi recomandă să se documenteze înainte de face afirmaţii şi “să-şi lămurească şi compatrioţii care stăruie în aceleaşi păreri lipsite de un fond autentic de adevăr”.

După 1914 împrejurările triste de acasă (moartea soţiei sale Paulina în 1913), prigoana autorităţilor maghiare împotriva sa, Vasile Lucaciu porneşte pe drumul pribegiei pentru “mobilizarea fraţilor liberi de peste munţi şi strigând lumii din apus şi de peste ocean dreptatea cauzei noastre”. Izbânda a fost deplină şi a venit vremea ca “în plină bucurie a lumii de atunci să se retragă discret”. Suferinţa bolii, a singurătăţii şi a sărăciei chiar, nemeritate după jerfa de sine pentru nobila cauză a naţiunii i-au cauzat moartea în ziua de 28 noiembrie 1922.

“…Şi ce coincidenţă, spune profesorul Coza, ori să fie o satisfacţie că Ziua Unirii i-a fost şi a înmormântării. A fost aşezat într-un mormânt în faţa bisericii din Şişeşti pe care a ridicat-o el, mai târziu fiind aşezat în cavoul din interior alături de Paulina…”

Cuvântarea emoţionantă a profesorului Coza s-a încheiat astfel: “…Treceţi prin faţa acestor moaşte ale părintelui Vasile Lucaciu plecându-vă capul în semn de recunoştinţă, păstraţi câteva momente de tăcere dacă vreţi să desprindeţi o bucată din trecut ce poartă pecetea năzuinţelor lui pentru care s-a devotat pâna la jertfa de sine”.

Manuscrisul acestei cuvântări alături de alte materiale cu caracter istoric și anume peste 50 de cărţi şi publicaţii, obiecte personale se constituie azi în “Fondul Aurel Coza” de la Biblioteca Muzeului de Istorie și Arheologie din Baia Mare, ca urmare a donaţiei săvârşite în luna aprilie 2006 de către nepoata sa, Maria Agata Coza.

Studiul “de la distanță” al Fondului Aurel Coza, cu ajutorul d-lui ing. Sorin Negreanu din Baia Mare

Pe frontispiciul bisericii “Unirii Tuturor Românilor” din Șișești se află inscripția:

“PRO S UNIONE OMNIUM ROMANORUM”

“Senatus Popolusque Romanus Sisencienzis. Posuit in Anno Domine 1890″.

Biserica este construită în formă de cruce bizantină, cu o impunătoare cupolă la mijloc, care predomină două turnuri din față. În interior, în aripa dreaptă se află statuia Maicii Domnului, patroana acestei biserici.

În aripa stângă a bisericii se află statuia de bronz  a “Leului de la Șișești”, întemeietorul acestei biserici. Sub această aripă se află cavoul în care este așezat corpul neînsuflețit al părintelui Lucaciu și al soției sale.

Anul 1972. Aurel Coza (dreapta) și soţia Augusta, la mormântul preotului dr. Vasile Lucaciu. Șisești, județul Maramureș. Alături de ei, parohul greco-catolic din Șisești, Iuliu Şurani, fiul preotului Iuliu Şurani, memorandistul, preot în Şurdeşti la 1892

Pereții acestei aripi stângi sunt pictați cu motive românești. Pe ei se află patru tablouri mari, lucrate din inițitiva profesorului Aurel Coza, directorul Liceului “Vasile Lucaciu” din Carei. Tablourile, pictate de profesorul de desen Alexandru Ujhazy de la Liceul” Vasile Lucaciu”, îi reprezintă pe părintele Vasile Lucaciu închinând biserica Maicii Domnului pentru Unirea Tuturor Românilor, 1886; cortegiul marilor națiunii la înmormântarea lui Vasile Lucaciu, stând în fața bisericii de la Șișești, în frunte cu demnitarii statului,1922; ispita mântuitorului, simbolizând cum Vasile Lucaciu a fost ispitit de procurorul maghiar să renunțe la luptă, să intre în minister, unde va primi un post gras plătit, dar să nu mai ducă lupta pentru dezmembrarea Ungariei; pe Sf. Petru la pușcărie, simbolizând condamnarea și aruncarea lui Vasile Lucaciu la închisoare de către unguri.

La cap i se ridică un alt monument, tot din marmoră, în formă de soclu, iar pe el un leu reliefat din aramă. El poartă inscripția: “Aici odihnește “Leul de la Șișești”: dr. Vasile Lucaciu 1852-1922 și soția sa Paulina Lucaciu, Șerbac 1852-1911.”

Deasupra pe cavou, adică pe podea se află o lespede de marmoră neagră, așezată oblic pe care se poate citi inscripția: [15] “Subt această lespede smerită odihnește înflăcăratul apostol și tribun dr. Vasile Lucaciu prin care geniul românesc și-a purtat facla redeșteptării și întregirei neamului. Fiind tu pururi treaz pentru nevoile neamului, drept recunoștiință îți făgăduim că vei trăi vecinic, mai ales în sufletul nostru al generațiilor cari ne creștem în școala patronată de tine: Liceul “Vasile Lucaciu” din Careii Mari, care-ți închină acest monument admirându-ți lupta și slăvindu-ți munca și viața bineînchegată în fapte mărețe. Dormi în pace Tu, care ești al tuturor.”

Nu știu câți dintre cei care au “făgăduit” atunci, la mormânt, s-au ținut apoi de cuvânt, dar de profesorul Aurel Coza sunt cât se poate de sigur că și-a respectat cuvântul dat, în întreaga sa viață.

A fost o foarte mare onoare pentru mine să aflu toate cele de mai sus despre Dumneavoastră, Domnule Profesor Aurel I. Coza, distins și bun prieten al bunicului meu.

Bunul Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Aurel I. Coza, să-i fie țărâna ușoară.

- sfârșit -

Horia Mărieș

NOTE

[41] http://www.corneliu-coposu.ro/sectiune/index.php/35-biografie-acte-personale/

[42]. Petre Popescu-Gogan ar fi împlinit în această vară 91 de ani, însă, la un ordin al primăverii din anul 2012, domnia-sa s-a prezentat, cuminte, în lumea îngerilor, retrăgându-se tare modest, neînsoţit de false ceremonii organizate de urmaşi. S-a născut la 22 august 1923 în satul Urecheşti-Gorj; liceul “Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu; Facultatea de Filologie din Bucureşti; pentru vitejia de care a dat dovadă în luptele de pe Frontul de Vest (1944-1945) – distins cu decoraţia “Bărbăţie şi Credinţă cu Spadă“; doctoratul: “Rolul şi locul Academiei Române în evoluţia limbii şi literaturii române,1860-1920“, cu Ovidiu Papadima; arhivar al Academiei Române – 1960-1972; secretar la secţiile ştiinţifică, filosofie, psihologie, pedagogie, drept – 1972-1977; muzeograf, cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei Române – 1977-1986; lucrări: “Salvarea, organizarea şi prelucrarea fondurilor arhivistice ştiintifice ale Academiei” (1860-1970); “Ínventarul analitic al fondurilor“; “Catalogul tematic al fondurilor“; “Rolul şi locul Academiei Române în evoluţia limbii şi literaturii române (1860-1920)” – Bucuresti, 1972; “Istoria Academiei Române – tematică, program, proiect” – Bucureşti, 1973; studii, articole; susţine comunicări şi conferinţe privind istoria Academiei Române şi despre membri acesteia; colaborări la publicaţii: “Analele Academiei Române“, România literară“, “Contemporanul”, “Tribuna“, “Viaţa Românească“, “Manuscriptum“, “Analele Sighet” etc.; colaborator la editarea volumelor: “Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii. Dicţionar” – 1982; “Mic dicţionar enciclopedic” – 1986; “Enciclopedia României” vol. I; autor al albumului “Ecouri eminesciene în arta plastică“, Ed. Meridiane, 1991; în curs de apariţie (pregătire): “Studii din istoria vieţii academice româneşti” şi “Istoria Academiei Române” – proiect de 3 volume: “Institutio Magna“, “Aula Magna” şi “Charta Magna“. A decedat în anul 2012.

[43] Nicoleta Latiș: Tezaur spiritual și cultural careian. – dictționar de schițe biobibliografice – Editura Citadela, Satu Mare, 2014

comentarii

de Horia Mărieș la 3 July 2014 - 19:20

Textul referitor la Aurel Coza s-a dorit a fi “laudatio” care să stea în atenția consilierilor locali ai Primăriei Municipiului Carei pentru a lua în discuție cât mai repede posibil acordarea titlului de Cetățean de Onoare al municipiului Carei sau acordarea titlului “Pro Urbe” profesorului Aurel I. Coza. Acest lucru nu costă nimic, nu afectează bugetul primăriei Carei. Este doar un gest de suflet.
După părerea autorului, OMUL care a fost Aurel I. Coza, prin tot ce a făcut pentru orașul Carei, merită din plin un titlu de onoare din partea orașului pe care l-a slujit cu devotament, abnegație și deosebită hărnicie timp de cel puțin 12 ani din viața sa.

La emisiunea “Prânzul de Duminică” din data de data de 29 iunie a.c., la o întrebare având acest subiect, primarul a răspuns că nu există nici o propunere de hotărâre, nici o inițiativă în acest sens. În paranteză fie spus, eu unul am mari rezerve că primarul Kovács Jenö ar fi auzit măcar o singură dată în toată viața lui de numele Aurel Coza, dânsul fiind născut în Asuajul de Sus, Maramureș și venind în Carei abia în 1998. Îi acord de această dată toate circumstanțele atenuante posibile, fiindcă dânsul nu este singurul careian care până acum câteva luni n-au auzit în viață lor despre Aurel Coza. Mai sunt foarte multi alții, chiar intelectuali. Ochii care nu se văd, se uită.

Fac un ultim apel și pe această cale consilierilor locali, indiferent de apartenența lor etnică sau politică, dar care consilieri țin totuși la tezaurul spiritual și cultural careian, să inițieze o propunere de hotărâre în sensul celor expuse mai sus. Justificarea propunerii se poate face fără nici un efort, dacă se citesc cele peste 60 de pagini care au fost publicate în BdeC sub titlul “AUREL I. COZA, păstrătorul memoriei lui Vasile Lucaciu pe aceste meleaguri”.

de Horia Mărieș la 3 July 2014 - 19:27

Erată: Mai sus, în loc de 1998 rog să se citească 1988.

Lasati un comentariu