Personalităţi careiene omagiate în cursul lunii august

• publicat la: 8 August 2014
Personalităţi careiene  omagiate în cursul lunii august

 

La 1 august, Tiberiu Vanca a împlinit respectabila vârstă de 81 de ani. Fiul învăţătorilor Valeriu şi Leona Vanca, s-a născut la 1 august 1933 în Bănişor, judeţul Sălaj. A absolvit Liceul Mixt Vasile Lucaciu Carei în 1952. Urmează cursurile Facultăţii de Drept din Cluj Napoca, pe care le finalizează în 1956. Profesează ca avocat în Baroul Judeţean Hunedoara.

Activitatea culturală şi literară pe care a desfăşurat-o la Brad îi aduce recunoaşterea naţională. În 1976 înfiinţează şi conduce revista de cultură cu public „Agora” până în 29 martie 1984 când este repudiat de comunişti, iar prin mijloace politico-administrative este condamnat la „moarte civică”. În aceeaşi perioadă colaborează cu revistele „Astra”, „Orizont”, „Contemporanul” şi „Îndrumătorul Cultural”. După 1990 activează ca jurnalist la publicaţii din Bucureşti, Deva, Timişoara şi Reşiţa, precum şi la Radio Bucureşti şi Radio Cristal. Se face remarcat ca scriitor publicând beletristică, poezii, eseuri, recenzii, foiletoane, cronici dramatice şi memorii în mai multe volume publicate de Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj Napoca şi Editura Călăuza v.b. 2007 din Deva: Bănişorul mitic, Goana după Lauri, Izbăvirea din limbă, Scrinul cu tablete, Dresură de draci.

Pe 4 august comemorăm 61 de ani de la trecerea în nefiinţă a  lui Vasile Şuta. Profesorul şi preotul Vasile Şuta se află în galeria profesorilor care au dus faima şcolii careiene dincolo de graniţele judeţului. Acesta s-a născut în 9 ianuarie 1891 în Cig, lângă Tăşnad. Studiile teologice le-a urmat la Seminarul Episcopal din Gherla, apoi şi-a luat licenţa la Facultatea de Litere din Cluj. În 1932 a fost hirotonit preot de epsicopul dr. Iuliu Hossu. În 1936 îl regăsim în corpul profesoral al Liceului „Vasile Lucaciu” din Carei alături de Aurel Coza, director, prof.Ujhazi (pictorul iconostasului din Căpleni),desen,Cornel Doboşi, Dimitrie Şimea, Ioan Bălăban, Alexa Orban, Coriolan Pop, Szolomayer Ioan şi Ranzaz Iosif. În acelaşi timp era paroh de Căpleni şi Lucăceni.

În 1948 episcopul Valeriu Traian Frenţiu îl numeşte în parohia Balota (jud. Sălaj) de unde este scos de Mitropolitul Nicolae Bălan. Rămas fără serviciu, cu patru copii, se retrage în localitatea natală Cig de unde este arestat în 16 august 1952. I s-a confiscat averea şi a fost trimis în lagărul de muncă forţată Ghencea – Bucureşti unde a murit în 4 august 1953.

Pe 8 august se împlinesc 106 ani de la naşterea uneia dintre  personalităţile reprezentative ale şcolii medicale clujene, dr. Salvator Cupcea  El a făcut parte din ilustra pleiadă care i-a inclus pe Iuliu Haţieganu, Ioan Goja, Aurel Moga, Victor Papilian, Leon Daniello, Coriolan Tătaru şi alţi emineţi dascăli, medici şi oameni de ştiinţă.

S-a născut în 8 august 1908 la Carei, ca fiu al preotului greco-catolic Petru Cupcea, descendent al unei familii cu o veche obârşie maramureşeană, şi al Augustei Pteancu, fiica vestitului dascăl român, George Pteancu.

După absolvirea liceului Vasile Lucaciu din Carei în 1925, se înscrie la Facultatea de Filozofie şi Litere, pe care o absolvă în anul 1929. După patru ani de profesorat la Zalău, va intra la Facultatea de Medicină din Cluj pe care o a absolvi în 1939. Este încadrat în calitate de cercetător la Institutul de Igienă din Cluj, care funcţiona ca filială a Bucureştiului, ocupând ulterior, în 1943, un post de lector la Facultatea de Medicină a Universităţii „Regele Ferdinand I”. A urcat toate treptele profesionale din cariera didactică ajungând profesor universitar, în 1948.

Din 1950 a lucrat de asemenea în cadrul unui colectiv de cercetare care a funcţionat pe lângă Filiala din Cluj a Academiei Române. A ocupat  mai multe funcţii cu caracter profesional: preşedinte al Societăţii Ştiinţelor Medicale, filiala Cluj (din 1951), decan al Facultăţii de Igienă (pe care a organizat-o), director al clinicilor universitare, şeful Catedrei de Igienă a IMF Cluj.

Între 1945-1947 a fost secretar general în Ministerul Sănătăţii, de unde şi-a dat demisia revenind la Cluj. Din 1949 şi până la moarte a fost director al Filialei Cluj a Institutului de Igienă şi Sănătate Publică.

Salvator Cupcea a fost concomitent un eminent cercetător ştiinţific şi un talentat dascăl, rezultatele sale de excepţie datorându-se atât înzestrării sale native, cât şi pregătirii multilaterale începute în cadrul a celor două facultăţi pe care le-a urmat şi continuate prin specializarea sa inclusiv în domenii conexe medicinii, precum psihiatria şi antropologia. Pe de altă parte, profesorul Cupcea a fost un om de o vastă cultură, fiind la curent cu progresele care aveau loc în lume în diferite domenii, unele îndepărtate de igienă sau medicină.

În cercetările sale în domeniul igienei sociale şi al epidemiologiei, realizate în calitate de coordonator sau de colaborator al unor echipe de lucru, profesorul Cupcea a pornit întotdeauna de la analiza condiţiilor economice, sociale, ambientale şi culturale ale colectivităţilor umane investigate (din zone industriale, fabrici, sate etc.), înţelegând şi demonstrând rolul acestor elemente în etiologia unor maladii. A studiat silicoza, saturnismul, efectele poluării atmosferei în centrele industriale, efectele ionizării naturale sau artificiale a aerului (inclusiv în unele staţiuni balneoclimaterice sau de pe litoral), efectele clorului în apa de băut asupra organismului etc. La aceste cercetări a participat în primul rând personalul catedrei de igienă şi cel al Institutului de Igienă, dar au fost angrenaţi şi alţi colaboratori din cadrul unităţilor Sanepid, al unor plase medicale, al dispensarelor de intreprinderi. Au fost organizate chiar şi ample anchete medico-sociale realizate pe baza unor chestionare distribuite membrilor colectivităţilor luate în studiu. S-a ajuns astfel ca cercetări cu caracter epidemiologic şi igienic să se înscrie clar în domeniul sociologiei medicale.

Merită amintite şi cercetările profesorului Salvator Cupcea în domeniul antropologiei. El a analizat anumiţi parametri morfologici şi indici corporali ai studenţilor la diferite facultăţi (la acea vreme tinerii se îndreptau spre anumite domenii conform inclinaţiilor lor, nu ca urmare a unor calcule sau întâmplări), evidenţiind diferenţe somatice semnificative între aceştia.. Împreună cu profesorul Aurel Moga, Salvator Cupcea a iniţiat cercetări asupra bolilor cardiovasculare, pe care le-a raportat la regimul de viaţă al subiecţilor (în primul rând la alimentaţie), stabilind cu mai bine de jumătate de secol în urmă  consecinţele consumului excesiv de grăsimi animale în incidenţa cardiopatiilor, având creşterea colesterolului ca factor intermediar.

A publicat peste 100 de de lucrări în domeniul psihologiei, psihiatriei, igienei mintale, igienei generale, biotipologiei şi sănătăţii publice şi a fost membru al mai multor societăţi ştiinţifice din ţară sau străinătate. Cercetările sale, rezultatele obţinute, realităţile socio-economice l-au făcut pe prof . Cupcea să mediteze asupra înţelesului conceptului de sănătate, să se întrebe dacă sănătos înseamnă a nu fi bolnav, dacă nu cumva sănătatea înseamnă mai mult de atât. A afirmat că pentru a asigura sănătatea unei colectivităţi este necesar nu doar a elimina factorii patogeni ci şi a adăuga în existenţa oamenilor unii factori pozitivi (factori sanogeni, în terminologia actuală). A mers mai departe, afirmând că medicina este studiul „ecologiei umane”, înţelegând rolul primar al echilibrului dintre organism şi mediu, susţinând că elementul primordial al acestuia din urmă este cel economico-social.

Moartea sa prematură, survenită în urma unei intervenţii chirurgicale nereuşite, a îndurerat profund lumea medicală clujeană dar nu numai.

La data de 10 august se împlinesc 134 de ani de la naşterea lui Ioan Lobonţiu (1880 – 1955). Preot şi protopop de Carei, membru activ al Astrei şi al A.G.R.U. (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi), Ioan Lobonţiu s-a născut la Silvaş, unde părintele său era paroh, în 10 august 1880.

A urmat teologia la Gherla şi a fost hirotonit în 1903. Până în 1905 a funcţionat ca preot paroh la Benesat. Începând cu ianuarie 1906 va fi timp de 18 ani paroh la Sărăuad, asigurând serviciul religios şi la Tăşnad până în 1913, când localitatea va redeveni parohie.

În mai 1912 va participa la puternica manifestaţie de protest împotriva înfiinţării episcopiei de Hajdudorog desfăşurată la Alba Iulia.

În 1923 trece în parohia Silvaş, rămasă fără preot după decesul tatălui său, unde va sluji până în 1931 când a trecut ca paroh şi protopop la Carei. Se va face remarcat pe plan cultural naţional ca fiind foarte activ în A.G.R.U. şi Astra.

Ioan Lobonţiu s-a făcut remarcat prin activitatea depusă în cadrul Partidului Naţional Ţărănesc Satu Mare.

A fost decorat cu Crucea de ofiţer a ordinului „Coroana României”.

A decedat în 1955 la Cluj-Napoca.

Tot dintre personalitățile locale pe care le omagiem în luna august, amintim pe inegalabilul violonist careian, Ștefan Ruha. Născut la 17 august 1931 în Carei, a absolvit Conservatorul G. Dima din Cluj Napoca devenind apoi dirijor și profesor universitar.

În 1958 devine câștigătorul primei ediții a Festivalului „George Enescu”, după ce cu un an înainte s-a remarcat la Festivalul Ceaikovski din Moscova, unde a obținut locul III. Adevărata recunoaştere a imensului talent se va produce în acelaşi an, 1958, la prima ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu”, unde va lua locul întâi. Era ceva să fii recunoscut „profet” în ţara ta.

În 1959 va urma un merituos loc doi la competiţia pariziană Jaques Thibaud – Marguerite Lang. Odată cu înfiinţarea Filarmonicii din Cluj Napoca, Ruha va deveni concertmaestru, apoi solist. Va fi printre membrii fondatori ai Cvartetului Napoca şi ai Orchestrei de cameră a Filarmonicii.

În 1964, violonistului careian i se conferă titlul de Artist emerit, iar în 1997 obține titlul de Cetățean de Onoare  al Municipiului Carei. Va trece la cele veșnice la 29 septembrie 2004 în Cluj Napoca.

La 26 august comemorăm 63 de ani de la trecerea în neființă a scriitoarei Otilia Marchiș ce face parte din galeria personalităților culturale careiene. S-a născut la Homorodul de Mijloc, tatăl ei, George Marchiș, fiind aici preot.

Studiază la liceul din Carei, unde a fost prietenă cu scriitoarea Kafka Margit, şi apoi în Germania, la Academia de Arte Frumoase din Munchen. Se căsătorește devreme cu un funcționar de poștă, Cornel Cosmuta, cu care îl va avea pe fiul său Cornel.

În 1904, după un popas la Dresda, se stabilește la Paris unde-l cunoaște pe viitorul soț, Bolonyi Gyorgy.  Născut pe meleaguri sălăjene, acesta a fost fiul avocatului liberal Sandor Farkas de Bolonyi.

La Paris, Otilia Marchiș va intra în cercurile intelectuale și artistice pariziene, cunoscându-i pe Rodin, Brâncuși, Claude Monet, Bourdelle și Anatole France, căruia îi devine secretară.

În 1919 a fost arestată în Ungaria și a fost întemnițată pe insula Margareta la „Sanatoriul lui Horty”, fiind acuzată de spionaj în favoarea României. După 1945 va locui la Haga, unde soțul său a fost ministru plenipotențial al Ungariei. Se va stinge din viață în stațiunea Heviz de la Balaton. Cea mai cunoscută lucrarea a sa este romanul „Cartea suferințelor”, apărut în 1921 si a cărui prefață este semnată de Henry Barbusse. O experienţă unică şi şocantă prin dramatismul ei (perioada petrecută în închisoarea horthystă), stă la temelia tulburătoarelor amintiri din Cartea suferinţelor. Martoră şi victimă a represaliilor noului regim al lui Horthy, instalat după răsturnarea Republicii Sovietelor, Otilia Marchiş se simte datoare să depună o mărturie acuzatoare în procesul niciodată casat al ororilor fascismului. Ea scrie dintr-o răsuflare Cartea suferinţelor, unul din primele semnale ale apariţiei nazismului. Confesiunile ei alcătuiesc dosarul unor teribile atrocităţi, supus judecăţii lucide ale omenirii. Concepute sub forma unor note de jurnal intim, redactate sub impresia unor trăiri fierbinţi, imediate, memoriile scriitoarei careiene reţin, dintr-o experienţă personală, elementele definitorii ale unei lumi absurde, surprinse într-un moment acut de criză, când nedreptatea şi liberul arbitru lăsau câmp deschis celor mai cumplite abuzuri.

Publicată fragmentar în ziare franceze şi germane, reprodusă în foileton de Adevărul de la Bucureşti, tradusă integral în limbile franceză, română, germană şi olandeză, comentată de presa americană şi olandeză, ea a cunoscut o intensă circulaţie, fiind întâmpinată cu elogii superlative. Romain Rolland şi Henri Barbusse, care semnează prefaţa ediţiei franceze, tulburaţi de mesajul ei patetic, umanitar, sunt convinşi că literatura va recupera acest document menit să fixeze pentru totdeauna în memoria omenirii cele dintâi manifestări agresive, violente, ale flagelului nazist.

Pe 29 august se implinesc 159 de ani de la naşterea faimosului dascăl George Pteancu. S-a născut la 29 august 1855 la Vezendiu într-o familie de ţărani. Elev studios, se face remarcat încă din şcoala primară pe care a urmat-o în satul de baştină. Liceul l-a urmat la Piarişti în Carei, iar Şcoala Normală a absolvit-o la Oradea.

Misiunea de dascăl o începe la Borleşti în 1876, unde reuşeşte una dintre primele formaţii corale din ţinutul sătmarului. După numai doi ani este adus la Pomi, unde va avea rezultate profesionale strălucite. În acest sens, parohul Alexandru Brâncoveanu a afirmat în 1927 că din mâna lui George Pteancu au ieşit 500 de intelectuali, oameni de bază în societatea interbelică românească. Datorită activităţii culturale româneşti este silit să-şi dea demisia din postul de la Pomi, si astfel a ajuns să predea la Carei. La numărul de elevi pe care îi avea de învăţat, celelalte confesiuni aveau 4 învăţători. Îi crescuse faima de dascăl într-atât încât a atras la Carei copii din împrejurimi şi din comune mai îndepărtate, precum şi membrii altor confesiuni.

George Pteancu a fost unul dintre cei mai activi membri ai Reuniunii învăţătorilor din Sătmar, făcând parte dintre cei care au pus bazele acesteia alături de George Marchiş, primul preşedinte al Reuniunii, Ioane Marcu, Ştefan Bilţiu, Vasile Lucaciu, Elie Pop şi Atanasie Coteţ.

Peste ani, George Pteancu va ajunge preşedinte de onoare al prestigioasei asociaţii. Activitatea culturală pe care a desfăşurat-o în cadrul Astrei i-a fost încununată cu primirea titlului de membru fondator. Persecuţiile pe care le-a atras din partea autorităţilor austro-ungare datorită muncii asidue pe tărâmul educaţiei şi culturii, au fost recompensate după Marea Unire când meritele i-au fost recunoscute la nivel naţional.

Astfel că în 1923 a fost decorat cu Steaua României în rang de cavaler. A devenit apoi Cetăţean de Onoare al oraşului Carei. La 11 septembrie 1927 i se organizează solemnităţi grandioase cu prilejul împlinirii a 50 de ani de dăruire în slujba Şcolii româneşti, ieşind la pensie. Evenimentul a adunat la Carei toată floarea dăscălimii din împrejurimi alături de invitaţi de seamă din ţară printre care se număra însuşi Nicolae Iorga. Ministerul Instrucţiunii  l-a numit pe George Pteancu, membru onorar al învăţământului primar, cea mai înaltă distincţie care se putea acorda unui învăţător.

Tot cu această ocazie, Consiliul Local Carei a înfiinţat un fond de 50.000 lei, ce purta numele sărbătoritului, pentru ajutorarea orfanilor şi văduvelor de învăţători. Foştii săi elevi mai înfiinţează un fond de aceeaşi valoare, adunat din propriile buzunare, în semn de recunoştinţă pentru dascălul lor. Editura Socec foloseşte prilejul pentru a înfiinţa la Carei o bibliotecă ce va purta numele lui George Pteancu.

Va trece la cele veşnice în 9 februarie 1939 la Carei, având frumoasa vârstă de 84 de ani.

La data de 30 august, Dumitru Iederan împlineşte frumoasa vârstă de 58 de ani.Artistul, interpretul, profesorul, constructorul  de instrumente tradiţionale, cercetător al folclorului tradiţional codrenescs-a născut în 30 august 1956 la Stâna, jud. Satu Mare. A urmat cursurile Liceului Pedagogic în Carei (1972-1976), apoi ale Facultăţii de Muzică, secţia pedagogie muzicală a Universităţii „Spiru-Haret” Bucureşti (2003-2007).

Şi-a început activitatea didactică la Şcoala Generală Lechinţa ca învăţător în 1976, în acelaşi an fiind încorporat în armată pentru satisfacerea stagiului miitar obligatoriu. După lăsarea la vatră, în 1978,  a ajuns la Carei la Clubul Elevilor şi şcolarilor, unde îşi desfăşoară activitatea până astăzi. Aici a înfinţat Ansamblul „Iedera”, instruind în tainele muzicii codreneşti sute de elevi. A participat periodic, alături de elevii săi la cursuri de vară pentru elevi şi studenţi organizate în diferite ţări ale lumii, precum Belgia, Suedia etc., unde participanţii din mai multe ţări ale lumii învaţa melodii vocale şi instrumentale din muzica tradiţională a popoarelor. Este colaborator al Institutului de Etnografie şi folclor,,Constantin Brăiloiu” al Academiei Române Bucureşti, Institutul de Etnografie Geneva, Muzeul Omului din Paris, Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Satului – Bucureşti, Institutul de Etnografie Stockholm, alte muzee din ţară şi strainătate, contribuind la îmbogăţirea colecţiilor-tezaur ale  acestora. Este un talentat constructor de instrumente populare vechi din familia viorii, pe care le-a scos din uitare învăţându-şi discipolii să le construiască la rândul lor.

A colaborat cu reviste de specialitate din ţară şi este autorul preţioasei lucrări Taraful codrenesc/Melodii instrumentale de joc din zona etnografică “Codru”, sub genericul Folclor muzical din Ţara Codrului, ed.Risoprint,  Cluj-Napoca, 2008.

 

Lasati un comentariu