Prinţul Ion Ghica, omul care a zugrăvit pagini impresionante din istoria României

• publicat la: 12 August 2014
Prinţul Ion Ghica, omul care a zugrăvit pagini impresionante din istoria României

La 12 august 1816, cu aproape doua secole in urma, se nastea la mosia parintilor sai din Ghergani (azi in judetul Dambovita) cel care urma sa fie una dintre cele mai marcante personalitati al culturii romanesti din secolul al XIX-lea, Ion Ghica.

Provenea dintr-o familie distinsa. Tatal sau era logofatul Dimitrie Ghica, iar mama, Maria Campeanu, se tragea dintr-o familie de negustori cu dare de mana, care au impodobit orasul cu casele lor si cu palate cum nu s-au mai vazut in Bucuresti.

Doldora de diplome

Familia a dorit ca singurul ei baiat, Ion, sa ajunga invatat de seama. Dupa ce si-a luat licenta in litere la Sorbona, a urmat Conservatorul de Arte din Paris, apoi Facultatea de Stiinte tot din capitala Frantei si in sfarsit Scoala de Mine, care i-a acordat diploma de inginer.

Incarcat cu diplome, a raspuns chemarii Universitatii din Iasi spre a deveni aici profesor. Dar activitatea didactica nu i s-a parut pe masura si a simtit nevoia sa intre in conspiratia din 1848, care viza unirea Moldovei cu Tara Romaneasca si instalarea printului Mihail Sturdza la carma.

Conspiratia esuand, Ion Ghica ajunge in exil la Istanbul, unde autoritatile turce, apreciind mormanul sau de diplome, l-au numit bei al Samosului, unde a reusit sa se afirme in delicata actiune de combatere a pirateriei. Ca recompensa, sultanul i-a acordat titlul european de print de Samos.

S-a intors in tara dupa Unire, in 1859, fiind de mai multe ori numit prim-ministru, atat sub Cuza, cat si sub Carol I.

Dar nu aceste amanunte biografice il caracterizeaza pe deosebitul intelectual roman, ci opera literara, unica in felul ei. N-a scris mult, dar lucrarea sa de capatai, “Scrisori catre Vasile Alecsandri”, scrisa la Londra, a ramas peste secole ca reper al literaturii noastre.

Fiecare “scrisoare” este o mica pagina de istorie, in care aflam cum era viata predecesorilor nostri acum aproape doua veacuri.

Prima colectie  de eseuri in literatura  noastra

Scrisorile lui Ion Ghica sunt de fapt eseuri in care autorul stie sa-si etaleze maestria de scriitor, sa manuiasca metafora si efectul expresiei, sa strecoare printre randuri umorul sau inimitabil, dar mai ales sa prezinte faptul istoric, facandu-l captivant.

Exemplificari se pot face multe, dar mi se pare ca merita pentru atentia cititorului celor de fata sa ma refer la scrisoarea “Din vremea lui Caragea”, care face referire la cumplita molima de ciuma in acea perioada.

Epidemia facea ravagii, iar Ion Ghica mentioneaza un numar de 300 de morti pe zi si un total de 90.000 de victime, cifra uriasa raportata la populatia Capitalei din acea vreme. Dar sa-i dam cuvantul memorialistului:

“Spaima intrase in toate inimile si facuse sa dispara orice simtamant de iubire si de devotament. Muma isi parasea copiii si barbatul sotia pe mainile cioclilor, niste oameni fara cuget si fara frica de Dumnezeu.

Toti betivii, toti destramatii isi atarnau un servet rosu de gat, se urcau intr-un car cu boi si porneau pe hotie din casa in casa, din curte in curte. Ei se introduceau ziua si noaptea prin locuintele oamenilor si puneau mana pe ce gaseau, luau bani, argintarii, ceasornice, scule, saluri, fara ca nimeni sa indrazneasca a li se impotrivi.

Fugea lumea de dansii ca de moarte, caci ei luau pe bolnavi sau pe morti in spinare, ii tranteau in car, claie peste gramada, si porneau cu carul plin spre Dudesti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumatilor.

Se incretea carnea pe trup auzindu-se grozaviile si cruzimile facute de acesti talhari bietilor crestini cazuti in ghearele lor”.

Dupa ciuma, urmeaza nuntile

In acest context, autorul citeaza si cazul unor ciocli angajati de primarie, care adunau mortii si intocmeau seara un raport cu privre la rezultatul “muncii”. Un astfel de raport a gasit scriitorul in actele primariei, dupa stingerea epidemiei. Continea urmatoarele: “Azi am adunat 15 morti, dar n-am putut ingropa decat 14, fiindca unul a fugit si nu l-am putut prinde”.

Si, ca sa nu-si termine eseul in aceasta atmosfera sumbra, Ion Ghica observa in continuare ca, dupa stingerea epidemiei, s-a ivit brusc prosperitatea. Indeosebi s-au inmultit nuntile pentru ca, totdeauna, dupa o epidemie, ca si dupa un razboi, averile sporesc. Supravietuitorii isi mostenesc parintii, fratii si surorile, cresc averile flacailor si zestrele fetelor, iar societatea se pune pe nunti.

Urmeaza o pitoreasca descriere a modului cum se petrecea la nuntile de odinioara si a veseliei care i-a cuprins pe supravietuitori, care au uitat rapid de tragedia celor ale caror trupuri zac poate si acuma sub maidanele din Dudesti si Cioplea.

Ion Ghica a murit la varsta de 81 de ani – etate inaintata la data aceea – la mosia parintilor sai din Ghergani, unde a fost inmormantat.

SURSA   ZIARE.COM

Lasati un comentariu