Pagina principala / Opinii / Români refugiați, expulzați, sau rămași în Ardealul de Nord după Diktatul de la Viena

Români refugiați, expulzați, sau rămași în Ardealul de Nord după Diktatul de la Viena

În cartea soților Mihai și Maria Bertian intitulată „Ianculești. Un sat de moți în Câmpia Careiului. Monografie – Istorie – Amintiri” în Capitolul II „Expulzarea. Refugiul. Musafiri nepoftiți – Perioada 1940-1945” se scrie la un moment dat, la pag. 171:

„Precizăm că nu toți românii (din Carei) au fost expulzați de regimul horthyst, care a avut grijă să rămână un anumit număr de locuitori de etnie română, pentru a justifica raportul demografic în favoarea ungurilor, pentru permanentizarea regimului de ocupație. Despre acei români care au rămas sub ocupație horthystă în teritoriul cedat Ungariei nu a scris nimeni și ar merita să se facă cercetări și să se scrie despre ei fiindcă au avut o viață de câine.”

Este greu de imaginat că despre acei români nu a scris nimeni. Mai mult ca sigur că s-a mai scris. Oricum, eu o să scriu, începând chiar cu ziua de azi. Fiindcă acei români merită să scrii măcar câteva rânduri despre ei.

În ziua semnării Diktatului de la Viena, Iosif Negrean, fiindcă despre el voi scrie în cele ce urmează, avea 48 de ani, era un om realizat, în plină putere, era căsătorit, avea trei fete (de 20, 19 respectiv de 18 ani), era unul dintre oamenii de vază ai orașului Carei. A fost recompensat pentru meritele sale, printre altele, prin Decretul Regal nr. 1506 din 9 mai 1940 de Majestatea Sa Regele care a binevoit a conferi Medalia „Meritul Comercial și Industrial Clasa I-a” „Domnului Negrean Iosif, Mare comerciant, Piața Brătianu nr. 18, Carei, județul Sălaj”.

Născut în anul 1892, Iosif Negrean învățase la școala elementară din Dindești, satul său natal, iar ulterior la o școală comercială de trei ani. A învățat meseria de comerciant în domeniul pielăriei lucrând succesiv la magazinul lui Hettig István din Tășnad între anii 1904 și 1908, la magazinul lui Perzel  Mihály din Carei între anii 1909 și 1910, iar în final la magazinul lui Bergner Mór din Székesfehérvár (Ungaria) între anii 1911 și 1915. În ziua de 27 octombrie 1915 a fost încorporat la Székesfehérvár în Regimentul 15 Infanterie al Armatei Austro-Ungare și a participat ca simplu soldat la luptele care s-au dat pe fronturile din Rusia, Serbia și Italia până la demobilizarea sa, survenită în ziua de 1 noiembrie 1918. După primul război mondial revine în Carei, se căsătorește în anul 1919 cu Pop Emilia (Papp Emma) născută în Căpleni și începe o afacere pe cont propriu ca și comerciant en-gros de produse de pielărie. Datorită priceperii sale în afaceri, devine în câțiva ani un om înstărit. În anul 1921 cumpără casa care va deveni reședința familiei sale până la naționalizarea din 1950, situată pe fosta str. Kölcsey Ferenc (apoi str. Karl Marx, apoi str. Culturii, azi str. Iuliu Maniu), cunoscută după anii 1950 ca sediu al „Cooperativei meșteșugărești de nasturi, piepteni și perii” confecționate din coarne de bovine („Gombgyár”) și ca sediu al I.G.O. Carei (Intreprinderea de Gospodărire Orășănească). De altfel, aceasta este casa în care am văzut și eu lumina zilei.

Până la cel de al doilea război mondial Iosif Negrean a participat activ la viața comunitară, fiind consilier parohial al bisericii Greco-Catolice, trezorier al Casei Culturale Greco-Catolice, membru activ al AGRU Carei (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi, Greco-Catolici), membru activ al Despărțământului ASTRA (Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român) din Carei, președintele Comitetului de Administrare al Școlii de Ucenici Comerciali, președintele Asociației Tinerilor Comercianți din Carei, asociație fondată de el; președintele Asociatiei Comercianților și Industriașilor din Carei, membru în Consiliul de Administrație al Băncii de Economii din Carei,  fondatorul și administratorul delegat al ziarului local „Solidaritatea” (1935-1940) unde l-a avut ca redactor șef pe profesorul Ion Cleja, etc. Între anii 1925 și 1938 (anul desființării partidelor politice de către Carol al II-lea)  îndeplinește funcția de consilier local al Primăriei din Carei fiind ales pe listele Partidului Național Țărănesc (președinte Iuliu Maniu). A publicat articole de specialitate în Revista Comercianților și în ziarele locale, militând pentru dezvoltarea meseriilor, pentru întărirea burgheziei locale și a clasei mijlocii și pentru industrializarea zonei.

La 30 august 1940 Germania și Italia au șantajat grosolan România, impunându-i prin amenințări nedreptul Arbitraj de la Viena, impunându-i să cedeze Ungariei horthyste o mare parte a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.492 kmp și cu o populație de 2.667.000 locuitori, din care mai bine de jumătate (50,2%) erau români, 37,1% maghiari și secui, iar restul era format din germani, evrei și alte minorități. Un număr de 8 județe, din 23 câte număra Transilvania (în sens larg), au fost înstrăinate în întregime, alte 3 au fost spintecate în două, creându-se hotar în însăși inima pământului românesc. Prin aceasta, România era lăsată la cheremul Germaniei. Scurt timp după aceea au și avut loc în țara noastră instaurarea dictaturii, la început a generalului Ion Antonescu și a legionarilor, pătrunderea în țară a trupelor germane, care aveau în fond misiunea unor trupe de ocupație, România fiind curând împinsă în cel de al doilea război mondial, luptând pe frontul de est german împotriva URSS.

Ce s-a urmărit de către o întreagă pleiadă de politicieni fasciști sau profasciști, în frunte cu regentul Horthy Miklós, Teleki Pál, Bethlen István, Apponyi Albert, Gombos Gyula și alții asemenea lor prin îndoctrinarea sistematică, vreme de două decenii, a poporului maghiar și a unora din conaționalii lor din România, în spiritul urii față de poporul român, s-a putut constata odată cu răpirea Transilvaniei de nord prin Diktatul de la Viena și cu pătrunderea trupelor horthyste de ocupație în acest teritoriu, când, pentru o însemnată parte a poporului român a început cea mai neagră pagină de istorie.

În conformitate cu prevederile Articolului 3 al textului arbitrajului (diktatului) de la Viena, din 30 august 1940:

„Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalităţi naţionalitatea ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într-un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi de România. Ei vor putea să ia, fără nici o împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg şi acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanţilor.” (Fragment din textul publicat în “Universul”, ediţia din 1 septembrie 1940).

După anunțarea hotărârilor de la Viena, a urmat marea dramă pentru români a refugiului din fața ocupantului și evacuarea instituțiilor românești din zona cedată. Mii de români, mai cu seamă intelectuali, au părăsit zona cedată. Instituțiile românești au fost evacuate cu sprijinul armatei. Zeci de convoaie militare evacuau bunurile mobile ale Universității românești din Cluj, ale liceelor, școlilor, primăriilor în Ardealul rămas României. Pentru cei refugiați începe marea dramă a dezrădăcinării de locurile natale și de cele unde au construit ceva util pentru societatea și comunitatea de unde au plecat, pentru țară. Dislocările masive ale populației românești au continuat, dirijate de ocupanți, în timpul administrației militare mai ales, și apoi și în timpul administrației civile. O estimare neoficială a numărului românilor refugiați și expulzați din Ardealul ocupat este de peste 500.000 de persoane, ajunse pe teritoriul Transilvaniei „de sud” adică în România. Numeroase documente de epocă descriu drama acestor români, modul în care le-a fost schimbat, uneori tragic, destinul, condițiile în care marea lor majoritate a fost expulzată cu cruzime și cu torturi morale și fizice de neimaginat.

Nu la multă vreme după instalarea administrației maghiare (mai întâi a celei militare, apoi a celei civile) în Carei, autoritățile ridică un monument impunător în părculețul aflat în imediata apropiere a sediului de azi al Primăriei din Carei (pe vremuri sediul Băncii de. Comert și Industrie – Kereskedelmi és Iparbank) și pe al cărui soclu era scris sfidător și cu majuscule: „Viszatértünk 1940 Szept 5” („Ne-am întors 5 Sept 1940”), iar pe o hartă în basorelief a Ungariei Mari aflată pe același soclu, erau înscripționate cuvintele „Igy Volt – Igy Lesz” adică „Așa a fost – Așa va fi” (Ungaria Mare).

Ghinion major: „așa” n-a fost să fie decât până în ziua de 25 octombrie 1944 și nici nu va mai fi să fie „așa” în vecii vecilor. Amen.

Prezentarea cea mai succintă, dar suficient de exactă a evenimentelor petrecute în viața lui Iosif Negrean imediat după semnarea Diktatul de la Viena și până în ziua de 25 octombrie 1944, ziua eliberării Careiului, este conținută în „Fișa personală NEGREAN IOSIF”, redactată la data de 17 august 1952 de Secția  Raională a Securității Statului Carei, document aflat în Dosarul  de urmărire Informativ I 555808, microfilmat în ziua de 5 noiembrie 1974 de U.M. 0902 Satu Mare, la Filele 12-13, dosar păstrat la CNSAS, Direcția Arhivă Centrală:

„In 1940, în urma Diktatului de la Viena este nevoit să-și închidă prăvălia de pielărie din Carei și să plece din țară, respectiv să plece de pe teritoriul cedat Ungariei, refugiindu-se la Deva, de unde după cca două luni se reîntoarce la Carei cu o autorizație de trecere pe timp de 10 zile pentru a-și rezolva cu averea rămasă în Carei. Reîntors în Carei, cade bolnav și internat în sanatoriu, nu mai are posibilitate să se reîntoarcă în România, fiind operat și nereușind operația în Carei, este transportat în spital la Budapesta, unde se vindecă după 5 luni de zile. Reîntors în Carei, intră ca acționar la o fabrică de ghete din Satu Mare, unde el este și conducător tehnic. Nu se mai reîntoarce în România ci rămâne în Satu Mare.”
Faptul că Iosif Negrean și cei din familia lui au fost nevoiți să părăsească Careiul, oraş aflat pe teritoriul cedat Ungariei după Diktat, este consemnat și în jurnalul olograf redactat în limba maghiară de prietenul său de o viață, de domnul Hettig Pál, fiul comerciantului Hettig István din Tășnad, cel de la care Iosif Negrean învățase meserie pe la începuturile carierei sale. În documentul olograf de 48 de pagini, finalizat în luna octombrie 1990 și intitulat „Fragment de autobiografie” („Önéletrajz részlet”), Hetig Pál scria la paginile 3-4:

„Jumătate din Ardeal a fost înapoiată în anul 1940 maghiarilor. Au intrat maghiarii și au aplicat o lege de inspirație hitleristă. Comercianții evrei nu au mai primit repartiție pentru produsele din piele. Astfel, în Tășnad, am putut vinde produse de pielărie numai eu și Fetzer.
Din România au început să fie expulzați maghiarii.
La fel, și maghiarii au început să-i expulzeze, chiar în mai mare măsură, pe românii din Ardealul de Nord.
Astfel, „l-au ales” și pe nenea Iosif Negrean („Igy, az én Nyegrán Józsi bácsimat is kipecézték”).

Primesc o telegramă ca să mă duc urgent la dânsul.

Îmi spune:
– Pali, pe mine mă aruncă dincolo, în România („áttesznek Romániába”). M-am gândit la tine să-mi preiei magazinul de pielărie din Carei, dar am mare nevoie de bani ca să mă pot apuca de ceva acolo. Câți bani poți investi?
– Trei sute de mii.
– Este puțin Pali. În cazul ăsta trebuie să-ți găsești un partener care să poată investi și el alți cel puțin trei sute de mii.

Putovits Jóska a devenit partenerul meu. I-am dat împreună cei 600.000 de lei lui Negrean, el a lăsat în afacere un capital de 600 de mii și a rămas (cu cota parte de 50%) ca ‘partener tăcut’.” (Adică fără să mai figureze în mod oficial cu numele lui printre acționari.)

După ce a făcut rost de bani prin acestă tranzacție, Iosif Negrean și soția lui Emilia au plecat în refugiu la Deva. Acolo domicilia și avea o casă încăpătoare fiica lui cea mai mare, Evelina, care se măritase. Fiica mijlocie, Margareta, a plecat în luna noiembrie 1940 să studieze la Universitatea din București, la Facultatea de Farmacie. Fiica cea mică, Ileana, era elevă în ultimul an la Liceul Ursulinelor din Sibiu. Reședința familiei Negrean din Carei se golise.

La începutul lunii octombrie 1940 Iosif Negrean se întoarce împreună cu soția sa la Carei cu o autorizație de trecere a frontierei valabilă pentru de 10 zile, cu scopul de a-și lichida averea rămasă acolo și pentru a face rost de bani cu care să poată să înceapă o viață nouă și noi afaceri în România. N-a fost deloc inspirat, așa cum se va vedea în cele ce urmează.

Unele surse (neconfirmate documentar decât parțial până în prezent) au susținut că administația militară maghiară instalată în Carei (7 septembrie – 26 noiembrie 1940) i-ar fi propus lui Iosif Negrean, imediat după întoarcere (adică celui care avea experiență în administrația locală fiindcă fusese consilier local la Primăria Carei timp de 13 ani în perioada interbelică), o funcție de demnitar, posibil chiar pe cea de primar interimar al orașului Carei, asta fiindcă era foarte bine văzut în oraș, fiindcă era stimat și respectat de ambele comunități și fiindcă vorbea perfect atât limba română cât și limba maghiară. Iosif Negrean a refuzat această propunere, n-a vrut să devină colaboraționist. Urmare acestui refuz, a intrat in conflict cu ocupanții și atât el cât și soția lui au fost arestați de autoritătile militare maghiare horthyste, fiind închiși în beciurile poliției (rendörség) din Carei.

Există o dovadă certă a acestui eveniment și anume jurnalul olograf al fratelui său mai mic, Nyegrán János (Ioan Negrean, n. 1894 Dindești  – d. 1946 Vác, Ungaria) cel care a rămas în Ungaria, la Vác, în anul 1919, după ce unitatea lui din armata austro-ungară (Székelyhadosztály), în care a servit ca soldat întreaga perioadă a primul război mondial, a fost dezmembrată (povestea detaliată a celor îndurate de el în război, pe fronturile de luptă din Rusia, Serbia și Italia este o altă poveste lungă, similară cu cea din „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu și pe care János/Ioan a consemnat-o intr-un splendid volum în versuri, care este în același timp și un fidel, veridic și inestimabil document istoric).

Fiindcă în anul 1919 în Ungaria bântuiau bandele bolșevice ale lui Béla Kohn (Kun), fostul soldat austro-ungar Nyegrán János, cel de origină română, a fost nevoit să se ascundă la Vác. A găsit adăpost și s-a ascuns în pivnița casei unei văduve de război care avea patru copiii minori. Văduva Mária Molnár (n. 1888 – d. 1936) care era cu 6 ani mai în vâstă decât el, l-a „ascuns” atât de bine pe românul Ioan Negrean, încât după scurt timp acesta s-a căsătorit cu ea și apoi i-a crescut până la majorat, ajutat de meseria lui de tâmplar și pe cei patru copiii ai ei, având nu peste mult timp și el un copil împreună cu aceasta, pe Mária (n. 1922 Vác – d. 1996 Vác).

Relatarea din jurnalul olograf avându-l ca autor pe Nyegrán János, fratele mai mic al lui Iosif Negrean, este redată mai jos:

„În ziua de 5 septembrie 1940 a început intrarea trupelor maghiare în Ardealul (de Nord), după realipirea acestui teritoriu la Ungaria. După trecerea a 22 de ani puteam avea ocazia să ne îmbrățișăm din nou cu cei dragi, fără nici o opreliște. Eu, ca și nativ ardelean /fiind născut in Dindești, județul Satu Mare / am ajuns în luna august 1919 la Vác cu unitatea mea militară (Székelyhadosztály) și am rămas acolo fiindcă mi-am întemeiat o familie. Îmi era dor să ajung acasă în România la cei dragi mie, la fratele meu mai mare Iosif Negrean /comerciant de pielărie în Carei/ la sora mea Maria Neață învățătoare în Dindești și la mormântul dragilor mei părinți care între timp au decedat și care-și dormeau somnul de veci, până la reînviere, în cimitirul greco-catolic din Dindești.

Între 5 septembrie 1940 și 5 octombrie 1940 civilii nu aveau voie să călătoreasca în teritoriul realipit Ungariei iar după aceea, pentru un anumit timp, călătoriile se puteau face numai cu permise emise de comandamentul militar.
Am primit permisul și am pornit din Vác în ziua de 11 octombrie 1940, ajungând la Carei în dimineața zilei următoare, la ora 8, unde de la gară, m-a dus la reședința fratelui meu, birjarul numit Szilvasán (Silvășan).
În timp ce ședeam în trăsură, așteptam tremurând de emoție momentul în care îl voi îmbrățișa cu drag pe fratele meu.
Am sosit.
Dar nici fratele meu și nici soția lui /cumnata mea Emilia/ nu erau acasă.
De la angajatul fratelui meu am aflat că fratele meu era la poliție, sub pază. („Bátyám alkalmazottjától megtudtam, hogy bátyám a rendőrségen örzet alatt van.”)
Despre acest subiect vrea să scriu un capitol separat, pe care o să-l atașez la acest caiet, ca supliment.
În data de 14 octombrie 1940 m-am întors acasă la Vác.
În 16 octombrie am mai făcut încă un drum până la Carei, de unde am revenit apoi din nou la Vác în ziua de 24 octombrie.”

Din nefericire, „capitolul separat”, „suplimentul” ce trebuia atașat jurnalului și de care amintea Nyegrán János în rândurile de mai sus n-a fost scris, sau n-a fost atașat la caiet, sau s-a pierdut. Este aproape cert însă faptul că până la urmă frații Iosif și Ioan Negrean s-au întâlnit la Carei și că soții Negrean au ieșit din arestul poliției militare horthyste careiene într-o zi aflată undeva în perioada 16-24 octombrie 1940.

Se știe sigur că în timpul în care a fost reținut sub pază în beciurile poliției militare hothyste careiene împreună cu soția, Iosif Negrean s-a îmbolnăvit, a avut nevoie de un consult medical și de un tratament ce a constat în administrarea unor injecții. Aceste injecții i-au fost făcute de către sanitari militari maghiari, în timp ce se afla la închisoare. Probabil că seringile și acele de seringă n-au fost sterilizate suficient de bine și locul în care au fost făcute injecțiile (fesa dreaptă) s-a infectat. Sigur, au existat și numeroase suspiciuni în familie pentru cele ce i s-au întâmplat precum și suspiciuni referitoare la cine a fost de vină pentru ce i s-a întâmplat lui Iosif Negrean în închisoarea poliției militare din Carei în luna octombrie a anului 1940, dar nu dețin probe scrise în acest șens și în consecința nu pot să dau glas unor astfel de suspiciuni.

După ce a ieșit din închisoare, infecția, în loc să se vindece, a progresat. Fiind suferind, Iosif Negrean a apelat la un medic prieten maghiar care l-a operat în incinta Castelului Károlyi din Carei. În perioada interbelică, in timpul autorităților românești, în Castel a funcționat un spital/sanatoriu și în toamna anului 1940, deși Castelul fusese donat (din nou, prima dată acest lucru petrecându-se în anul 1907) statului maghiar, respectiv armatei maghiare, de către contesa Melinda Károlyi, soția grófului Károlyi Gyula, fost prim ministru, și s-a inființat in Castel o școală miltară de cadeți („Nagykárolyi gróf Károlyi István Honédtiszti Fiunevelö Intézet”). În unele săli ale Castelului mai rămăseseră dotări medicale (sală de operație și instrumentar medical). Operația, care a fost efectuată într-o noapte, în secret, de către un chirurg maghiar binevoitor, n-a reușit, infecția progresând apoi în continuare și transformându-se în cele din urmă în septicemie (infecție generalizată a sângelui, provocată de pătrunderea în sânge a germenilor proveniți dintr-un microb).

Această informație privind operația efectuată în secret în incinta Castelului Károlyi a fost confirmată recent de surorile Bodola, domiciliate în prezent în Germania (Ida Spitz născută in Carei în 1926 și Éva Valcz, născută în Carei in 1928), actualele proprietare, după retrocedare, a clădirii în care își avea sediul prăvălia de pielărie aflată în proprietatea lui Iosif Negrean la adresa (înainte de 1940) Piața Brătianu nr. 18. Clădirea respectivă, cunoscută după război mai ales sub denumirea de „Oțelul” avea în perioada interbelică pe frontispiciu inscripționate numele Bodola, Mellau, Politzer, iar locația s-a aflat de-a lungul timpurilor în Deák Ferenc Tér înainte de 1919, apoi Piața Brătianu, apoi str. 1 Decembrie 1918, la nr. 12.

În clădirea respectivă, soții Bodola, părinții surorilor Ida și Éva, i-au inchiriat lui Iosif Negrean spatiile necesare pentru un „depozit de tot soiul de marfă de pantofărie, cizmărie, curelărie, blănărie precum și toate cele necesare în branșă”, un atelier de prelucrare a pieilor și o prăvălie. Doamna Ida Spitz și-a amintit și de modul de prezentare al mărfurilor în magazinul lui Iosif Negrean și anume în vitrine cu geamuri ondulate, singurele care erau de acest fel în Carei. De asemenea, tot dânsa și-a amintit de faptul că atelierul de prelucrare al pieilor se afla într-o mare pivniță aflată la subsol și în care accesul se făcea prin curte.

Avansarea septicemiei în corpul lui Iosif Negrean l-a pus într-un mare pericol de moarte.
A hotărât să apeleze la serviciile celor mai buni medici.
A contactat personalul de la spitalul privat Park Szanatorium din Budapesta.
Unul dintre chirurgi, Dr. Czukor, a acceptat să se deplaseze cu mașina lui personală de la Budapesta la Carei, să-l consulte pe Iosif Negrean și să-i evalueze șansele de însănătoșire.
Dr. Czukor a venit la Carei și a decis că trebuie să-l transporte urgent pe Iosif Negrean la Park Szanatoium din Budapesta pentru a fi operat. Vizita lui la Carei a avut și scopul evaluării stării materiale a viitorului pacient, de a afla dacă acesta va putea achita costul operației și al tratamentului ce trebuia făcut ulterior operației, în timpul convalescenței. Norocul lui Iosif Negrean a fost că era un om avut. A putut să facă față costurilor mari impuse de internarea la spitalul privat Park Szamatorium din Budapesta. Această internare, operația, tratamentul pe durata a 5 luni la Park Szanatorium din Budapesta l-au  costat în final pe Iosif Negrean cât prețul a două case dichisite din Carei. Având avere, Iosif Negran a putut să facă față cheltuielilor și a supraviețuit. Dacă ar fi fost un om oarecare, cu venituri normale, un om care n-ar fi putut achita costurile aferente internării la sanatoriul privat din Budapesta, ar fi murit de septicemie la sfârșitul anului 1940. Firul de ață de care atârnă și de care depinde uneori viața unui om este foarte subțire. Dacă atunci (și chiar și în zilele noastre), erai bolnav și aveai bani, aveai o oarecare șansă de scăpare, dacă nu, treburile se simplificau considerabil, fiindcă puteai muri repede.

Ca să nu mai lungesc mult vorba, mai amintesc aici doar că Iosif Negrean a fost internat la Park Szanatorium din Budapesta la sfârșitul anului 1940, a fost operat, a fost tratat și după o îndelungată convalescență de cca 5 luni, s-a putut întoarce, în luna mai a anului 1941, pe propriile lui picioare, la Carei. Fotografiile de mai jos sunt relevante.

.
În prima fotografie se poate observa tăietura/incizia pe care i-a practicat-o pe spate și pe fesa dreaptă chirurgul Dr. Czukor.
Echipa medicală care a participat la operație este înfățișată în cea de a doua fotografie, împreună cu pacientul Iosif Negrean.
Chirurgul a trebuit efectiv să-l despice pe Iosif Negrean pentru ca să-i poată curăța puroiul ce s-a colectat datorită infecției produse inițial în beciurile poliției militare horthyste din Carei și ulterior urmare intervenției chirurgicale nereușite, făcute în secret, în sălile Castelului Károlyi din Carei.

Fiindcă era un om mereu neliniștit, care voia să facă mereu câte ceva, care nu putea sta într-un loc, Iosif Negrean a pus apoi la cale, după întoarcerea din sanatoriu, împreună cu prietenul și cu partenerul lui, cu Hettig Pál, o nouă afacere. Iată cum o descrie domnul Hettig Pál în autobiografia lui prescurtată, deja citată mai sus, la paginile 4 și 5:

„Și nenea Iosif Negrean („Nyegrán Józsi bá”) a venit acasă la sfârșitul anului 1942/începutul anului 1943. Am înființat împreună („betárultunk”) „Prima Fabrică de Ghete din Satu Mare” („Elsö Szatmári Cipö Gyár”) care își avea sediul pe str. Petöfi Sándor nr. 1, Satu Mare. Până la urmă acolo am rămas trei acționari: Negrean – Majtényi – Hettig.

În luna octobrie 1944, atunci când unitatea mea de muncă la care-mi făceam stagiul militar se afla la Ökörmezö, am primit o telegramă: „Fabrica de ghete din Satu Mare a fost bombardată.”
Am cerut imediat și am și primit o permisie de 8 zile.
Ajungând în centrul orașului Satu Mare am văzut fabrica de ghete arsă în totalitate și încă fumegând.
Mi s-a spus că fabrica a fost lovită de o bombă incendiară („láncos bomba”) care a pătruns până în pivniță unde erau depozitate recipiente ce conțineau acetonă și tot felul de materialele adezive folosite în procesul de fabricație.
Recipientele au explodat cu sutele ca un foc de articii și conținutul lor a ars cu flacără puternică.
Focul s-a extins și toată fabrica de ghete a ars.
Noroc că bombardamentul a avut loc spre seară și în fabrică nu mai era nici un muncitor, deci n-au fost victime omenești.
Mi-am zis: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie binecuvântat numele lui cel sfânt!” și am plecat spre Carei.”

Acestea au fost, povestite pe scurt, după 70 de ani, câteva din principalele evenimente petrecute în viața refugiatului Iosif Negrean ca urmare Diktatului de la Viena, refugiat care s-a întors fortuit în Ardealul de Nord și care a fost apoi obligat să rămână în Carei din motive de sănătate. Ar mai fi multe alte întâmplări de povestit, poate la fel de interesante, despre acele vremuri întunecate și foarte tulburi. Poate că voi mai și apuca să scriu cândva şi despre ele, dar cu o altă ocazie.

Horia Mărieș
București, 16 septembrie 2014

comentarii