„Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi”. Sărbători Fericite!

• publicat la: 24 December 2014
„Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi”. Sărbători Fericite!

Naşterea Domnului – Crăciunul este primul praznic împărătesc cu dată fixă. Sărbătoarea marchează naşterea Mântuitorului şi este sărbătorită de creştinii din întreaga lume în fiecare an la 25 decembrie. Momentul simbolizează naşterea trupească a lui Iisus Hristos. Biserica  priveşte naşterea Fiului lui Dumnezeu ca începutul lucrării Sale mântuitoare ce Îl va conduce spre jertfa supremă pe Cruce, pentru om şi mântuirea lui.

Din seara de 23 decembrie încep patru zile marcate de magia sărbătorilor. În Ajunul Crăciunului, în multe zone ale ţării sunt practicate rituri în care tradiţia religioasă înglobează elemente păgâne, legate de moarte şi renaştere, cu elemente vizând influenţarea recoltei din anul viitor, sănătatea oamenilor şi bunăstarea.

Începând din ziua de Crăciun, copiii umblă cu Steaua, iar tinerii cu Vicleimul. Stelarii au pe cap corone de hârtie poleită, iar Irozii cu Vicleimul poartă în unele părţi ale ţării un chivot în forma unei biserici, din speteze din scânduri lipite cu hârtie unsă cu untdelemn, ca să devină transparentă, prezentând-l pe Irod în grădina sa, înconjurat de ostaşi, şi simbolizând Uciderea pruncilor. Tinerii imaginează mici scenete în care reprezintă Naşterea lui Iisus şi venirea magilor călăuziţi de stea, primirea lor de către Irod şi încercarea acestuia de a afla de la ei locul Naşterii Domnului.

Dacă în Apus Naşterea se sărbătorea în fiecare an pe 25 decembrie, în Răsărit, această sărbătoare coincidea cu Botezul Domnului, la data de 6 ianuarie. Răsăritenii considerau că Mântuitorul S-ar fi născut şi ar fi fost botezat în aceeaşi zi.

Despărţirea sărbătorii Naşterii de cea a Botezului a avut loc la Biserica din Antiohia în jurul anului 375, iar mai apoi la Constantinopol în 379, când Sfântul Grigore de Nazianz a ţinut o predică festivă care mai târziu va deveni izvor de inspiraţie pentru imnograful Cosma de Maiuma, care va compune canonul Naşterii, “Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L !…”.

Ca la majoritatea sărbătorilor religioase creştine şi Crăciunul a fost pus în legătură cu o serie de sărbători păgâne, cum ar fi cea a Soarelui, sau Saturnaliile ori Juvenaliile în lumea romană, care cădeau cam la aceeaşi dată. O parte a ritualurilor acestor sărbători romane pare să se fi păstrat, căpătând un sens creştin, până în zilele noastre: colindele, pluguşorul. Lor li s-au adăugat în timp altele de concepţie creştină, cum ar fi Vicleiemul, Irozii, Steaua, care fac din sărbătoarea Crăciunului una dintre cele mai populare sărbători ale Ortodoxiei româneşti.

 

Naşterea „Împăratului Împăraţilor”

Deşi celebrarea Naşterii Mântuitorului datează de la începutul secolului al IV-lea, primele reprezentări iconografice apar abia în secolele al VI-lea şi al VII-lea, mai întâi în bisericile orientale.

Tema Naşterii cuprinde trei etape succesive: cele dinaintea naşterii, cu călătoria la Bethleem, Naşterea şi momentele imediat următoare, Adoraţia păstorilor şi Adoraţia Magilor.

În timp ce, în Occident, centrul adoraţiei este Fecioara, în Orient el se deplasează către Prunc. Prima poziţie dă naştere, la sfârşitul Evului Mediu, unei iconografii care-o prezintă pe Fecioară în genunchi, în adorarea lui Iisus, potrivit de altfel preceptelor Conciliului Tridentin, ce decreta că Fecioara Maria nu trebuie figurată culcată.

Din această dualitate de opinii au reieşit două tipuri iconografice. Pe de o parte, versiunea siriană, reluată de bizantini, conform căreia Naşterea lui Hristos a fost similară oricărei naşteri umane, cu excepţia suferinţelor îndurate de mamă, iar, pe de altă parte, cea din arta occidentală de la sfârşitul Evului Mediu, în care scena Naşterii devine o adorare, în care Fecioara îngenunchează cu mâinile unite înaintea Pruncului gol şi luminos, aşezat pe o grămadă de paie sau pe o bucată de pânză.

Fecioara Maria stând în genunchi în faţa ieslei poate fi însă întâlnită şi la mânăstirile Marea Lavră şi Dochiariu din Muntele Athos, datorându-se, probabil, influenţei artei italiene.

În tradiţia bizantină se întâlneşte adesea scena peşterii stâncoase, unde Sfânta Fecioară este pe jumătate culcată pe o saltea roşie, iar, în dreapta ei, în poziţie diagonală, se află ieslea zidită şi pruncul Iisus înfăşat, deasupra apărând capetele celor două animale, un bou şi un catâr, care încălzesc cu suflarea lor pe noul născut. Icoanele ortodoxe preiau această imagine, în care apar şi Steaua care vesteşte venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, şi cei trei Magi (Gaspar, Melchior şi Balthasar) care se închină pruncului oferindu-i darurile. În dreapta jos apare Iosif, la distanţă de celelalte personaje, adâncit în cugetare. În stânga lui are loc spălarea Pruncului de către două femei: Maia şi Salomi. Aceste personaje sunt prezente şi în frescele rupestre din Capadocia.

Un munte cu ierburi şi tufişuri din loc în loc, iar la mijloc, peştera. În peşteră, o iesle în formă dreptunghiulară în care se afla Pruncul Hristos înfăşat, cu aureola în jurul capului. În apropierea Pruncului se afla un bou şi un măgar sau un cal, care privesc spre El şi Îl încălzesc cu respiraţia lor. Deasupra muntelui se afla bolta cerului în formă semicirculară, la fel ca în icoana Bunei Vestiri. Din bolta cerului coboară o rază de lumină dumnezeiască, ce ajunge până spre capul Pruncului Hristos. Pe la mijlocul ei, raza formează o stea.

În partea de sus, în dreapta compoziţiei, în afara peşterii, un înger vesteşte Naşterea Mântuitorului unuia sau mai multor păstori. În partea opusă sunt mai mulţi îngeri, iar sub ei, trei magi, fie venind pe jos, fie călare, aducând daruri.

Iconografia urmează îndeaproape relatările Evangheliilor canonice ale Sfinţilor Matei şi Luca, cu excepţia descrierii Pruncului în peşteră, a includerii celor două animale şi a scenei îmbăierii.

integral pe cotidianul.ro

comentarii

Lasati un comentariu