Întâlnirea omului cu Dumnezeu: recunoştinţă sau indiferenţă? Evanghelia de Duminică

• publicat la: 18 January 2015
Întâlnirea omului cu Dumnezeu: recunoştinţă sau indiferenţă? Evanghelia de Duminică

Duminica a 29-a după Rusalii (a celor 10 leproşi) Luca 17, 12-19

În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi, care au stat departe şi care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne! Şi, văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Iar acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Ridică-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit!

Printre numeroasele mi­n­uni săvârşite de Mân­tuitorul Hris­tos, care au reţinut a­­tenţia Sfântului Evanghelist Lu­­ca, se numără şi cea de as­tăzi, a vindecării celor zece le­proşi. Ne întrebăm: de ce Bi­se­rica a rânduit citirea acestei pe­ricope evanghelice în apro­pie­­rea praz­nicului Botezului Dom­­nu­lui? În Vechiul Testa­ment se vor­beşte despre o sin­gu­­ră vinde­ca­­re de lepră: a lui Nee­man, cel ca­re este pus să se scal­­de în Ior­dan, şi, ieşind din apă, bubele, pe­tele albe ale leprei, se în­de­păr­­tează de la el, mi­­nunea vin­de­­cării de lepră fiind dublată şi de minunea rege­ne­rării trupului lui Neeman – „i s-a înnoit trupul ca trupul unui co­pil mic şi s-a cu­ră­ţit“ (IV Regi 5, 14). Ni se atra­ge atenţia, a­şa­dar, că Iordanul cel nou, sfinţit prin prezenţa lui Hristos, vin­de­­că lepra sufletului şi că, în ce­le din urmă, Taina Sfân­tului Bo­tez, Iordanul care um­ple mar­­ginile pământului, la a­­ceas­ta ne cheamă: la ridicarea le­­prei de pe noi, a leprei din noi şi a leprei dimprejurul nostru. Sfin­­ţindu-ne cu apa Iordanului, mai­­ca şi obârşia Botezului, ne pre­­gătim casele să vină Hris­tos ia­răşi. Sfinţindu-ne cu apa Ior­danului, primim puterea de a intra în Împărăţia veşnică a Îm­pă­ratului Dumnezeu. Dar, ia­tă, oare avem de fiecare dată tă­ria să ne întoarcem către Dom­nul, să cădem la picioarele Lui şi să-I mulţumim? Câţi dintre noi nu punem vindecările ex­clusiv pe seama medicamen­te­lor, pe sea­ma medicilor noş­tri, pe sea­ma voinţei noastre, pe seama ori­cui altcuiva decât Dum­nezeu? Evanghelia acestei du­minici ne arată cât de puţini sunt cei care ştiu să mulţumească lui Dum­nezeu, chiar şi atunci când se bucură din partea Lui de cele mai mari daruri.

Lepra, o plagă cu multiple conotaţii

Mântuitorul venea din nordul Ţării Sfinte, coborând spre Ie­rusalim, înainte de Pătimiri­le Sale. Se afla pe undeva la ho­ta­­rul dintre Galileea şi Sa­ma­ria, îndreptându-Se, probabil, spre Răsărit, spre Pereea, pentru a evita să treacă prin Sa­ma­ria, întrucât samarinenii schi­matici nu vedeau cu ochi buni pelerinajul la Ierusalim. Nu de puţine ori s-au întâmplat lu­cruri grave, samarinenii ata­când şi chiar ucigând pelerini iu­dei din Galileea care treceau prin Samaria, spre a scurta ast­fel drumul spre Sfânta Ce­ta­te. Pe când Mântuitorul se afla în­tre Galileea şi Samaria, a­proa­pe de intrarea într-un sat, a fost întâmpinat de zece le­proşi, care strigau de departe: „Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi mi­lă de noi!“

Lepra era pe vremea aceea boa­lă incurabilă, căreia docto­rii nu-i găsiseră nici un leac. De altfel, nici astăzi nu e prin­tre bolile vindecabile. Lepra de­vo­­rează trupul, îl macină, îl pu­­trezeşte încetul cu încetul. Dar pe lângă faptul că este o boa­lă foarte grea, e şi molipsi­toa­­re. De aceea, era obiceiul în Ră­sărit, iar în Ierusalim era le­gi­ferat, ca leproşii să fie scoşi a­fa­ră din cetate. Pentru dânşii nu existau spitale. Locuiau în lo­curi izolate, părăsite, în mor­min­te goale, în peşteri, în văi as­cunse, unde nu pătrundea ni­meni, ca să nu vină în atinge­re cu cineva. Orice atingere de ei însemna molipsire şi intra­rea imediată în aceeaşi soartă bles­temată. Cartea Levitic (13, 45-46) prevede: „Leprosul să fie cu hainele sfâşiate, cu capul des­­co­perit, învelit până la buze şi să strige mereu: Necurat! Ne­­curat! Tot timpul cât va a­vea pe el boala, să fie spurcat, că necurat este; şi să trăiască sin­g­uratic şi afară de tabără să fie locuinţa lui“. Lepra era pentru evrei o necurăţie nu numai în sens igienic, ci şi în sens ri­tu­­al, fiind socotită drept o boa­lă nu numai trupească, ci şi sufle­teas­că, drept urmare a păcatului.

Când suferinţa ne uneşte, iar sănătatea ne desparte

Astfel, leproşii nu puteau lo­cui decât împreună cu alţi le­proşi. Se alcătuiau mici colonii şi acolo li se aducea hrană din mi­la părinţilor, din mila rudelor, din mila oamenilor cu ini­ma bună, în vase care erau lă­sa­te departe, de unde leproşii ve­neau să le ia. Erau ajutaţi să tră­iască până când boala îi de­vo­­ra cu totul. Când nu mai a­veau mâncare, plecau să cer­şea­s­că, intrau şi în sate, dar tre­buiau să stea la distanţă şi să ceară. Aflaţi probabil în că­u­ta­re de hrană în satul prin ca­re tre­cea Mântuitorul şi auzind des­pre El că era făcător de minuni, de departe strigând, L-au ru­gat: „Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi!“. Vor fi adă­u­gat: „Am auzit că poţi multe. În­cearcă şi cu noi ceva!“ Tre­buie să fi tânjit de multă vreme du­pă fericita întâlnire cu Hris­tos. Leproşi fiind, samarinenii şi iudeii stăteau împreună, se în­ţelegeau. În neagra lor de­că­de­re, cei nouă care erau iudei ui­taseră până şi ura tra­di­ţio­na­lă a iudeilor faţă de samarineni. Sănătoşi fiind, nu reu­şeau să se înţeleagă, se duş­măneau. Suferinţa îi înfrăţise. Lu­crul acesta este semnificativ şi ni se întâmplă, deseori, şi no­uă, celor de astăzi. Suferinţa, ne­cazul şi boala ne unesc, în timp ce starea de bine şi de să­nă­­tate ne desparte.

Mântuitorul Hristos Se supune prevederilor Legii

De ce I-au zis leproşii Dom­nu­lui: Învăţătorule? Pentru că a­cest cuvânt plin de înţelesuri în­seamnă nu numai cineva ca­re dă învăţătură, ci un în­dru­mă­tor, unul care călăuzeşte prin cuvânt si prin faptă pe ca­lea mântuirii. Ei vin în întâm­pi­­narea Mântuitorului cerân­du-I cuvânt de întărire, cerân­du-I să le spună adevărul: mai au şi ei şanse de mântuire? Şi în schimbul cerinţei de a-i în­vă­ţa câte ceva şi de a-i milui, Dom­nul le spune: „Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor!“

De ce trebuiau să se arate pre­oţilor? Era scris în Lege că, da­că, printr-o minune, un le­pros s-ar fi vindecat, el trebuia să capete un fel de certificat de vin­decare, pe care nu puteau să-l elibereze decât preoţii. Nu­mai cu un astfel de certificat, ca­re se dădea după o prealabilă cer­cetare, care putea fi un control foarte riguros, cei vindecaţi a­veau dreptul să se întoarcă din nou la casele lor, printre oameni. De altfel şi constatarea bo­lii se făcea prin preoţi. Ei de­ci­­deau, după mai multe con­troa­­le, dacă era lepră şi dacă se im­punea izolare de societate. Ho­tărârea pe care o luau era ca o condamnare la moarte. De a­ce­ea, tot numai ei puteau s-o a­nu­leze. Prin urmare, Mântui­to­rul Hristos Se supune prevede­ri­lor Legii şi îi trimite pe le­proşi să se arate preoţilor, ca şi cum ar fi fost vindecaţi. Sur­prin­zător este modul în care se des­făşoară acest fapt. Mântui­to­rul nu le spune că s-au vindecat de lepră, nici că se vor vin­de­­ca, ci îi trimite doar să se a­ra­te preoţilor. Nici leproşii nu în­­treabă nimic, ci se pornesc fă­ră ezitare să se arate celor în drept, semn că s-au încrezut în cu­vântul Domnului prin care-i tri­mitea. Nici o clipă, cei zece nu se îndoiesc, pentru că, iată, spu­­ne Evanghelia: „Dar pe când ei se duceau, s-au curăţit“. Mer­gând ei, pe drum s-au vin­de­­cat, rănile li s-au cicatrizat, iar pielea a rămas curată. No­uă dintre ei, văzându-se vinde­caţi, nerăbdători să li se confir­me sănătatea, s-au dus să a­ra­te preoţilor că aveau corpurile cu­rate. Puteau obţine certifica­te pe loc. Însă unul dintre ei s-a în­tors. S-a gândit că este bine mai întâi să mulţumească Ce­lui ce l-a vindecat. Acesta s-a în­tors la Binefăcătorul său şi, că­zând în genunchi, I-a mul­ţu­mit, dând slavă lui Dumnezeu. Fă­ră îndoială că şi noi am avea a­ceeaşi întrebare cu Domnul, când vom vedea întorcându-se din cei zece leproşi numai unul sin­gur către Hristos: „Oare nu ze­ce s-au curăţit? Dar cei nouă un­de sunt? Nu s-a găsit să se în­toarcă să dea slavă lui Dum­nezeu decât numai acesta, care es­te de alt neam?“.

Hristos – Tămăduitorul trupului şi al sufletului

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o adresăm noi astăzi es­te: de ce Domnul Se arată mirat? Mirat în raport cu cei zece! Le spusese să meargă să se a­ra­te preoţilor Templului. Ei as­ta făceau. Domnul nu se miră de aceasta. Se miră că unul din­tre ei, şi acela străin, sa­ma­ri­nean, se întoarce către Hris­tos. Avea un motiv suficient pen­tru aceasta: El nu avea Tem­plu la Ierusalim. El nu a­vea preoţi la care să se ducă să se arate a fi sănătos şi să pri­meas­că de la ei certificatul de re­integrare socială. Hristos-Dom­nul Se arată mirat pentru în­­văţătura noastră, pentru a ne arăta nouă unde este ade­­vă­ra­tul Templu şi de la cine trebuie să primim noi cu adevărat bi­necuvântarea reaşezării noas­tre într-o stare de norma­li­ta­­te. Pentru samarinean in­stan­­ţa supremă o reprezintă a­cum Hristos. Din cei zece, unul vi­ne şi-I dă mulţumire lui Dum­nezeu. Unul, care-şi desco­pe­ră unicitatea şi care răs­pun­de la una din temele noastre o­biş­nuite. Dacă ne întrebăm a­de­sea ce înseamnă sănătatea su­fletului, sănătatea mintală sau normalitatea, la diverşi oameni de ştiinţă găsim definită să­nătatea, normalitatea, drept „in­tegrarea în mediu, în socie­ta­te“. Deci societatea îl face pe om sănătos? Acest mediu social tre­buie înţeles în diversitatea lui, pentru că, dacă unul se in­te­­grează foarte bine într-un me­diu nociv, înseamnă că el e nor­mal? Altfel spus, lumea ne dă sănătatea? Erau în socie­ta­te cei zece, nu? Dar unul dintre ei n-a acceptat, pur şi simplu, să rămână în societatea aceea. A fost singurul care s-a rupt de ea şi a înţeles că nu lumea l-a vin­decat pe el. Şi el vine – în u­ni­citatea lui, în conştiinţa lui u­ni­că – la Mântuitorul. Samari­nea­nul a înţeles Cine l-a vindecat, spre deosebire de confraţii lui de suferinţă, care nu s-au în­tors la El. Trupeşte s-au vin­de­­cat; întrebarea este: s-au vin­de­­cat şi sufleteşte? Or, Mân­tu­i­t­o­rul spune: „Nu s-a găsit să se în­­toarcă să dea slavă lui Dum­ne­zeu decât numai acesta, care este de alt neam?“. Şi apoi îi zi­ce: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit!“. Cei nouă s-au vin­decat trupeşte, iar acesta s-a mântuit, când a crezut în Hristos.

Binefacerea şi recunoştinţa

Şi spune Scriptura: „să-I dea sla­vă“; nu simplu „să-I mul­ţu­meas­că“. E ceea ce numim în­de­o­bşte recunoştinţă. Dar ce în­seam­nă recunoştinţa? Recu­nosc, îmi recunosc obârşia în Dum­nezeu. De aceea spune Mân­tuitorul „să dea slavă lui Dum­nezeu“. Iar în alt loc: „Sla­vă de la oameni nu caut“. Pen­tru că Mântuitorul descoperă sla­va nu pentru Sine, ci pentru noi. Nu spune El Tatălui, pentru ucenici: „Tată, slava pe care Mi-ai dat-o Mie, Eu le-am dat-o lor?“ Slava lui Dumnezeu nu e pen­tru a se preamări pe Sine Dum­nezeu, ci pentru a ne îm­pă­r­tăşi nouă slava – lumina, iu­bi­­rea, bucuria, puterea, să­nă­ta­tea. E altceva decât slava pe ca­re o aducem noi, oamenii. Are Dumnezeu nevoie de recu­noş­tinţa noastră? Nu are ne­voie, dar se bucură.

Pentru nerecunoştinţa noas­tră Dumnezeu nu este afectat în sensul în care ar suferi vreo mic­şorare. Dar este afectat în sen­sul în care în loc să Se bucu­re, Se întristează. Noi mărturi­sim credinţa că între Dum­nezeu şi oameni există o relaţie in­terpersonală vie, dinamică, re­ală. Dumnezeu nu este un prin­cipiu, o idee, ci este o comu­ni­une de Persoane iubitoare. Bu­curia este motivată nu de fap­tul că cineva îşi arată recu­noş­tinţa fiindcă era dator, după cum nici întristarea nu este pro­v­ocată de faptul că cineva nu-şi împlineşte această datorie, ci bucuria este motivată de fap­tul că printr-un astfel de pre­text se activează relaţia dintre cei doi, se dă conţinut pozitiv acestei relaţii. În general ştim faţă de cine ar trebui să fim recunoscători, ştim şi pentru ce, dar nu ştim întotdeauna şi cum, ori dacă ştim, cu greu a­pli­căm ceea ce ştim. Să ne a­min­­tim, fie şi pe scurt, faţă de ci­ne, de ce şi cum trebuie să fim re­cunoscători! În primul rând fa­ţă de Dumnezeu; De ce? Nu doar pentru atâtea binefaceri, ci şi pentru anumite încercări pe care le îngăduie (boli, insuc­ce­­se…); binefacerile ne încu­ra­jea­­ză, desigur, dar necazurile ne înţelepţesc, ne ţin mai uniţi u­neori, mai ales în familie. Ia­tă: până să fie vindecaţi, cei ze­ce leproşi erau laolaltă (iudeii cu samarineanul!); altfel, ei erau în mare vrăjmăşie. Apoi, să-i fim recunoscători lui Dum­nezeu pentru marea Sa în­gă­du­inţă faţă de noi. El ştie dina­in­te ce rele vom face. Totuşi ne în­găduie şi ne oferă binefaceri. Iisus ştia dinainte că nouă din cei zece vor fi nerecunoscători; to­tuşi, îi vindecă şi pe ei. Cum ne manifestăm recunoştinţa fa­ţă de Dumnezeu? Vorbind cu El în rugăciune, împlinindu-ne un rost în viaţă, adică răspunzând che­mării Lui, într-un anumit do­meniu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nimic altceva nu ce­re de la om Dumnezeul uni­ver­­sului, după nenumăratele şi ne­spusele Lui binefaceri, decât su­fletul recunoscător, care să ştie să-I mulţumească pentru bi­nefacerile primite“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, par­tea I, Omilii la Facere (I), Bu­cu­reşti, 1987). În al doilea rând, faţă de părinţii trupeşti şi du­hovniceşti. Cel mai mare bi­ne pe care-l pot face copiii pă­rin­ţilor este să le ofere liniştea că ei sunt pe linia cea bună a cre­dinţei, a familiei, la locul de mun­că, în societate. Că se îm­pa­că bine cu soţul/soţia, că au co­pii cuviincioşi, harnici, au ar­mo­­nie în casă etc. Pentru pă­rin­ţii decedaţi, ca gest de recu­noş­tinţă: a împlini ceea ce n-au mai apucat să împlinească. Şi a ne împlini pe noi, în sensul do­rit de ei. Ambele aspecte, numai dacă sunt plăcute lui Dum­nezeu. În al treilea rând, faţă de vrăjmaşi; De ce? Dacă prie­te­nii ne susţin moraliceşte (şi chiar material) să progresăm, să avem încredere în noi, vră­j­ma­şii ne ajută să fim mai în­ţe­lepţi, mai prudenţi, mai sme­riţi. Odată cu faptul că îm­pli­nim o poruncă evanghelică, re­cu­­noştinţa (iubirea) faţă de vrăj­maşi ne menţine o anumită cu­răţie a sufletului. Ura faţă de ci­neva ne roade sufletele, precum rugina fierul! Iubirea, în­gă­­duinţa şi iertarea ne puri­fi­că. Nu lor le facem bine mai în­tâi, ci nouă! Cum să le fim re­cu­­noscători? Împlinind po­run­ca Mântuitorului: „Iubiţi pe vrăj­maşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bi­ne celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pen­tru cei ce vă vatămă şi vă pri­gonesc“ (Matei 5, 44), precum şi îndemnul Sfântului A­pos­tol Pavel: „Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mân­ca­­re; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei gră­mădi cărbuni de foc pe capul lui“ (Romani 12, 20).

Aşadar, nu Dumnezeu are ne­voie de mulţumirea noastră, ci noi trebuie să mulţumim lui Dum­nezeu şi oamenilor, prin cu­vânt şi fapte de binefacere, pen­tru a ne îmbogăţi duhov­ni­ceş­te şi a creşte în comuniune de iubire smerită şi sfântă. Iar da­că nu mulţumim lui Dum­nezeu şi oamenilor, întrerupem sau slăbim comunicarea şi co­mu­­niunea noastră cu Dum­nezeu şi cu semenii, sărăcim du­hovniceşte, ne închidem în a­u­­tosuficienţă egoistă şi pose­si­vă, pierzând bucuria sufletului bun, recunoscător şi darnic. Ne ru­găm Mântuitorului Iisus Hris­tos, Care a vindecat nu doar nenumărate boli trupeşti, ci ne-a oferit şi căile vindecării su­fletului din lepra păcatului şi a morţii, să ne ajute a fi totdea­u­na recunoscători lui Dum­nezeu şi tuturor binefăcătorilor noş­tri. Amin.

Pr. lect. dr. Nicuşor Beldiman

Lasati un comentariu