IZBĂVIREA PRIN LIMBĂ

• publicat la: 16 January 2015
IZBĂVIREA PRIN LIMBĂ

Joi,15   ianuarie 2015, Despărţământul ASTRA Carei l-a omagiat pe Mihai Eminescu la 165 de ani de la naştere. La finalul manifestării,înainte de ultimul cântec interpretat de corul ASTRA Careiană,priceasna ” Răsai asupra mea…”   pe versuri de Mihai  Eminescu, a fost prezentat materialul dăruit careienilor  de colaboratorul nostru Tiberiu Vanca, absolvent  al liceului careian “Vasile Lucaciu”,promotia  1952.

Tiberiu Vanca a  urmat apoi cursurile  Facultăţii de Drept din Cluj Napoca, pe care le finalizează în 1956. Profesează ca avocat în Baroul Judeţean Hunedoara.  Activitatea culturală şi literară pe care a desfăşurat-o la Brad îi aduce recunoaşterea naţională. În 1976 înfiinţează şi conduce revista de cultură cu public „Agora” până în 29 martie 1984 când este repudiat de comunişti, iar prin mijloace politico-administrative este condamnat la „moarte civică”.

În aceeaşi perioadă colaborează cu revistele „Astra”, „Orizont”, „Contemporanul” şi „Îndrumătorul Cultural”. După 1990 activează ca jurnalist la publicaţii din Bucureşti, Deva, Timişoara şi Reşiţa, precum şi la Radio Bucureşti şi Radio Cristal.  Se face remarcat ca scriitor publicând beletristică, poezii, eseuri, recenzii, foiletoane, cronici dramatice şi memorii în mai multe volume publicate de Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj Napoca şi Editura Călăuza v.b. 2007 din Deva: Bănişorul mitic, Goana după Lauri, Izbăvirea din limbă, Scrinul cu tablete, Dresură de draci.

IZBĂVIREA PRIN LIMBĂ

- În memoria Luceafărului culturii române, poetul Mihai Eminescu -

Poporul ce înconjoară de jur împrejur Carpaţii, pogorâtor din basme, cel ce binecuvântează răsăritul între Dunăre, Tisa şi ceva peste malul stâng al Nistrului şi-a construit cu migală istoria.

Odată şi întâi, a plâns pentru nepatrie, gândind unirea şi rosturile locale în care să se regăsească pe el însuşi.  Lucrare ce s-a izbăvit prin anul ’18 al secolului trecut, ca după aceea să urmeze noi destrămări, şi parţiale realcătuiri, ale căror eforturi continuă şi astăzi pentru scoaterea din gheara muscălească a plaiului de vis numit, în atlase, cu nume coborâtor din tagma sfântă a voievozilor Basarabi.  Basarabia este pământul ce îşi aşteaptă a nu ştim câta izbăvire şi o nouă şi ultimă alipire la patrie.

Apoi a plâns pentru limbă, un grai sărăcit prin actul opresorilor ce-l împiedecau şi ă‑şi alcătuiască un spirit numai al lui.  Şi a aşteptat să-i vină izbăvirea.  Şi ea n-a întârziat. Era prin 1850 şi s-a numit Eminescu.  Povestea sa ţine de zeii ce mântuiesc popoarele, care, din când în când aşează câte un geniu pe liniile lungi ale meridianelor.  Românilor le-a fost dat atunci să-l întâlnească pe izbăvitorul de limbă, pe prinţul de neasemuită frumuseţe, care i-a învăţat să-şi revigoreze graiul anchilozat de rugină, le-a arătat cum să-l scoată din starea de inerţie şi nelucrare în care se afla.  Le-a spus că verbul lor este tot atât de competitiv precum cele ajunse, de acum, la strălucire.  Şi i-a convins.  El a intrat pe scena culturii naţionale aureolat de cuvintele viitorului, de sunete ce mângâiau şi încântau auzul.  A fost cel ce a aşezat Caftan Domnesc pe limbă românească, făcând-o la fel de frumoasă precum plaiurile carpatine.  A racordat-o la sunete ce-şi au sorgintea în susurul cristalin al râurilor de munte.  I-a învăţat să lucreze cu cuvintele, le-a demonstrat taina înlăturării zgurii ce-i anchiloza articulaţiile, apoi le-a lăsat să zboare, să cuibărească în sufletul şi inima oamenilor, să-i facă fericiţi, pentru că oraţiile, strigăturile şi nu la sfârşit de tot cimiliturile, ca să nu mai vorbim de poezie, de limba temeinic articulată de acum a povestitorilor, au devenit într-atât de strălucitoare încât un întreg popor îşi trăia şi izbăvirea cuvântului rostit şi aşezarea lui în rosturile sale.

Când opera de revigorare a rostirii româneşti, când tainele întineririi oralităţii au fost temeinic aşezate în mâinile ucenicilor săi, Eminescu s-a reîntors în eternitatea din care a venit.  Anul despărţirii, 1889, an căruia ursitele, socotindu-l vinovat de trecerea în nefiinţă a celui mai luminat spirit al poporului din preajma Carpaţilor, i-au predestinat repetări ciclice pentru timpurile ce aveau să vină cu rosturi de mântuirea şi vindecarea de opresiuni a românilor.  Aşa se face că la primul ciclu, centenar, 1989, venea şi cea mai mare izbăvire a pogorâtorilor din Eminescu, uciderea balaurului roşu, cel ce, timp de patruzeci şi cinci de ani, a umilit, a sfârtecat şi a ucis.  Că Eminescu ne-a mântuit şi de comunism n-o ştie nimeni iar pentru îndreptarea acestui lucru am ridicat acest poem.

 

Lasati un comentariu