Regulament pentru liniștea guvernanților de mâine. Și pentru neliniștea noastră. Liceeni cu botniță

• publicat la: 20 January 2015
Regulament pentru liniștea guvernanților de mâine. Și pentru neliniștea noastră. Liceeni cu botniță

Învățământul preuniversitar are un nou regulament, semnat de Remus Pricopie în ultimele lui zile de mandat la Educație, pe 15 decembrie 2014, și publicat săptămâna trecută în Monitorul Oficial. Regulile privitoare la elevi sunt, pur și simplu, sinistre. Elevii au un singur drept: să se conformeze. Nu, nu e o figură de stil, ci e, pur și simplu, un regulament comunist: în urmă cu 25 de ani, când eram la liceu, exact cu aceste reguli tâmpite, menite să genereze roboței, nu absolvenți de liceu, am avut de luptat. Atunci am câștigat bătălia, acum….

Primul ziar la care am contribuit a apărut în regim de samizadat, în primăvara anului 1989, pe când aveam ceva mai mult de 15 ani. A fost scris de mână, pe foi desprinse dintr-un ”caiet studențesc” și ilustrat cu desenele unui prieten care a și făcut apoi arhitectura. ”Editori” eram cei care ne auto-intitulasem ”Clubul Sfinților”, constituit doar din elevi care fusesem deja puși în situația de a ne negocia nota la purtare în Cancelarie. Din motive care mai de care ”serioase”: pentru că nu purtam numărul matricol pe umăr, pentru că ne-am permis să intrăm pe ușa profesorilor sau să utilizăm scara profesorilor (aud că mai există și acum școli/licee în care profesorii au o ușă și/sau o scară doar pentru ei), pentru că am dat cu cretă după secretara UTC pe clasă (evident, nu pentru că era secretară UTC, ci pentru că aveam o simpatie deosebită pentru ea și vroiam să-i atrag atenția într-o oră în care mă plictiseam la culme), pentru că la o altă oră de plictiseală groaznică am plecat mai mulți pe geam fără ca profesoara să ne vadă, în timp ce scria pe tablă, și după ce făcuse prezența – momentul în care am revenit în clasă, către finalul orei, cerându-ne scuze că… am întârziat a fost de neprețuit, că profesora ne știa în clasă, doar făcuse prezența nominal (habar n-am dacă ”cireșarii” au fost de vină sau imboldul de moment) -, mă rog, și multe asemenea fronde îndreptate fie împotriva unor reguli tâmpite a căror singură explicație ”logică” era că figurau în regulament și/sau în cutumele despre cum trebuie să se comporte un utecist, fie împotriva unor profesori tembeli și/sau titulari ai unor materii absolut inutile pentru noi (eram la un liceu teoretic, dar aveam parte și de celebra practică de atelier, care era dublată și de o parte teoretică susținută de ingineri fără nici cel mai mic har pedagogic, dintre care Pampon a intrat în istoria orală a liceului cu apelativele Pompo și Pomponel la câte farse a trebuit să îndure). Aveam și un imn (pe muzica ”Tricolorului”), apărut și în ziar, iar după 90 dat și la radio, pe Programul III, în perioada de maximă audiență a Clubului adolescenților: ”Tu rămâi la toate rece/ Și la patru și la zece/ Nu spera și nu ai teamă/ Când directorul te cheamă/ Mulți îi trec pe dinainte/ Și-n auz îi sună multe/ Cine ține toate minte/ Și ar sta să le asculte…”, la care se adăugau strofe cu dedicație pentru fiecare profesor în parte. Ziarul a circulat, din mână în mână, printre colegii de clasă și din alte clase și lucru de mirare (aveam să ne dăm seama mai târziu) n-a ajuns și la Direcțiune sau, mai grav, în altă parte (era primăvara lui 89).

Un an mai târziu, în libertate, a apărut și primul ziar ”oficial” al elevilor de la Liceului Decebal din Deva. Se chema Răcnetul lui Decebal. Era un ziar rock (cu interviuri cu Călin Pop, de la ”Celelalte cuvinte”), era sexy (da, cu nuduri artistice și explicații foto de genul ”Ce nu ar fi dat femeia/ Să aibă săpunul ”Cheia”” – pt. cei care-și mai amintesc săpunul Cheia – ; dar și cu celebre cupluri din liceu, la categoria ”cine cu cine”), dar era și contestatar (cu rubrici dedicate anumitor profesori) și era politic (”Noi suntem cu Frontul… de Vest” – Frontul fiind, evident, FSN, iar Vestul fiind ”Proclamația de la Timișoara”). Greu de descris furia anumitor profesori la apariția lui (dar și buna dispoziție a altora, e drept, ceva mai puțini). Primul număr s-a tipărit în 400 de exemplare (aproximativ 800 fiind numărul total al elevilor liceului), al doilea în 800 de exemplare (că fiecare dorea să aibă propriul exemplar), iar al treilea, din câte țin minte, în 3.000 de exemplare, că începuse să fie distribuit și pe la celelalte licee din oraș. Al patrulea număr n-a mai apărut, că Frontul a câștigat alegerile din mai, și a dat dispoziție tipografiei să nu-l mai tipărească. Și, pe atunci, era singura tipografie din oraș.

Dar asta n-a pus capăt frondei din liceu. De câțiva profesori chiar am reușit să scăpăm în 90, prin boicotarea orelor. Nu chiar de toți (d-na Nistor, care înainte de 90, preda ”Cunoștințe social-politice” și Doamne feri să nu fi transcris și să nu fi învățat discursul lui Ceaușescu de la ultimul Congres al PCR, a supraviețuit și s-a reprofilat pe… ”Economie politică”, evident, de tip capitalist). Apoi am boicotat și primul chioșc alimentar deschis în curtea liceului, ca să se folosească de asta pentru a ne interzice să mai ieșim în pauze din incintă. Pe 9 mai 1991, am organizat, în curtea liceului, prima adunare publică nedeclarată și neautorizată, pentru a aniversa 70 de ani de la înființarea Partidului Comunist Român, în semn de protest față de faptul că deși tovarășii își păstraseră în mare parte funcțiile și după 1990 își renegau originile. …..

Poate că vi se pare o problemă minoră regulamentul pentru elevi. Dar nu e. Pentru că, pur și simplu, în ansamblu, aplicarea unui asemenea regulament va genera generații după generații de elevi care vor fi învățați un singur lucru: să se conformeze. Elevi care, exact la vârsta la care încep să-și pună întrebări despre viață și societatea în care trăiesc, vor fi învățați cu discreționarismul omnipotent al autorității. Cu reviste ale școlii/liceului de portofoliu, al căror singur scop e mângâierea orgoliului unui director și, eventual, al unor profesorași de limba română (să-mi fie cu iertare, dar 90% dintre revistele liceelor pe care le-am văzut așa arată, ba chiar și niște ziare studențești care mi-au căzut pe mână tot la numeroasele ”oportunități” pe care le oferă universitatea și, eventual, adresele unor cluburi din oraș, se limitează). Cu proteste doar cu aprobare (!). E cât se poate de sinistru, pe bune. Această imagine a elevului care trebuie ”disciplinat” cu bățul e pur și simplu anacronică.

După ce în ultimii trei-patru ani în care România pare să fi învățat, în sfârșit, că o societate nu poate decât stagna sau chiar regresa în lipsa contestătării (iar ideea că unele constestări sunt bune, iar alte contestări sunt rele, neagă însăși ideea de contestare), elevilor li se impune un regulament pentru conformarea lor.

Și ca să înțelegeți cât de grave sunt efectele: după apariția regulamentului, Eduard Mititelu, președintele Consiliului Național al Elevilor (CNE), pune pe Facebook un mesaj victorios. Că el vede o victorie în aprobarea unui asemenea regulament mizerabil și se simte mândru că în calitatea de președinte al CNE a fost consultat și a contribuit la elaborarea regulamentului e dreptul lui. Însă e absolut halucinantă afirmația conform căreia a ținut secret acest lucru până la publicarea în Monitorul Oficial, pentru a nu fi cumva contestat în instanță ordinul de ministru că ”se termina toată povestea”!!! Și asta nu e tot: se mai găsesc unii care să și dea like!

Măi, fraților, elevi, profesori și guvernanți: treziți-vă! O societate, o comunitate nu se dezvoltă și nici nu evoluează prin conformism și șmecherie. Un lucru cu adevărat bun apare doar după ce trece proba tuturor contestărilor. Iar dacă nu o trece, înseamnă că nu a fost așa de bun precum părea la început. Fără spirit contestatar, e doar o chestiune de timp până când o societate dispare. Dacă distrugeți acest spirit încă din școală și liceu, nu vă mirați de cum o să arate România peste un deceniu sau două.  O să avem o Românie liniștită. Dar nu va fi liniștea pe care ne-o dorim.

integral pe romaniacurata.ro/Mihai Gotiu

Lasati un comentariu