Pagina principala / Opinii / Atentat la sănătatea spirituală a satului românesc

Atentat la sănătatea spirituală a satului românesc

Ori de câte ori se comite un asasinat, şi o, vai acestea au o frecvenţă absolut diabolică şi asta pentru că uciderea vine din ograda lui „Bată-l Toaca”. Se ucid oameni, se ucid  şi servituţile dătătoare uneori de deprinderi îngemânate cu munca ce acoperă nevoile de supravieţuire, prin asigurarea confortului  necesar trecerii grupurilor sociale prin istorie. Şi ori de câte ori  se produc astfel de fapte socialul, sau subiecţi ai acestuia  încearcă să depisteze autorii întru sancţionare, întru îndreptare  şi nu de puţine ori pentru eliberarea oftatului a pagubă. Această ultimă categorie, va face obiectului demersului nostru, oftatul, pentru că este vorba de o crimă care a ucis  îndeletniciri cu largi efecte întru închegarea a nenumăratelor instituţii ce formează suprastructura existenţială a satului românesc prin care înţelegem structuri ocupaţionale, deprinderi lucrative, acoperirea de nevoi materiale, şi acoperirea cu doruri existenţiale.

         Autor al crimei ce a ucis în covârşitoare parte etnosul românesc, este Parlamentul României, iar data calendaristică a crimei 3 august 2000, când inconştienţii ce mai ridică  mâinile, între două dormitări, pe acolo, zic  ei, întru întronarea ordinii sociale prin votul al cărui efect a fost legea 143/2000, aflaţi într-o mare confuzie au ucis cultivarea cânepei. În data de referinţă  au intrat în vigoare un pachet de măsuri din care desprindem:

        Interdicţia (sub sancţiunea închisorii de la  3 la 15 ani) cultivării tradiţionalei resurse vegetale, fără, o autorizaţie de la DADR (Direcţia Agriculturii şi Dezvoltării Rurale) aparţinătoare  Ministerului Agriculturii  Alimentaţiei Publice şi Pădurilor; cu încuviinţare de la D.S.P. (Direcţia de Sănătate Publică pendinte de Ministerul Sănătăţii şi Familiei); cu înregistrare la organele locale de poliţie  aparţinătoare de către Ministerul de Interne şi Administraţiei Publice.

S-a ajuns la instituirea măsurilor draconice uşor de desprins din nivelele de autorizare enumerate mai sus, cu adausul că cultivatorul autorizat este ţinut să asigure paza zilnică a culturii sub rigoarea controlului poliţienesc şi a măsurilor nu de puţine ori obtuze ce sunt la latitudinea  agenţilor de poliţie, indivizi cu nivele de percepţie şi operare în interdisciplinar discutabile, ce au descurajat fermierii români, în structura cărora ţărănime este copleşitor majoritară, să continue cultivarea cânepii şi a derulării artizanatului casnic derivat din servituţile puse la îndemână de vegetala în discuţie.

      S-a ajuns  la quasi-prohibirea cultivării acestei plante textile,  nu lipsită de valenţe alimentare, prin grava confuzie ce s-a făcut între cânepa aflată în cultură în România „Canabis  sativa italica” cu cânepa indiană „Canabis indica” . Aceasta din urmă cultivată în India: Iran; Turcia; Siria; Nordul Africii; Orientul apropiat şi Orientul mijlociu,  produce  acizi  cu conţinut  de substanţe halucinogene din care se extrage haşişul şi marijuana. La capacitatea acesteia de a produce substanţele amintite concură şi împrejurarea oarecum esenţială, existenţa  în locaţiile în care se cultivă a unui climat  cu temperaturi zilnice de peste 32 ° celsius, climat  esenţial pentru formarea substanţelor de referinţă. Dacă canabis indica conţine acizii din care se pot extrage substanţele halucinogene, canabis sativa-italica cultivată în Europa şi România deţine un conţinut într-atât de redus (0,2-0,3% faţă de 7,5 până la 24%

la prima) , încât extracţia narcoticului (haşiş şi marijuana) este imposibilă.  Ei bine, adormiţii, în mare parte, din scaunele parlamentare şi-au zis că dacă cânepa cultivată în România face parte din aceiaşi familie, cu periculoasa canabis indică, să o indexeze şi pe aceasta drept purtătoare de pericol şi ca o consecinţă să impună măsurile draconice de cultivare care au descurajat fermierii (ţăranul român) privitor la punerea acesteia în cultură. Am arătat că canabis sativa conţine substanţe halucinogene pretabile la extragerea narcoticelor în proporţie într-atât de neglijabilă încât nu o fac periculoasă. Dacă canabis sativa are capacitatea de a purta substanţe halucinogene pretabile la obţinerea narcoticelor în proporţii (0,2-0,3%) ce nu o fac periculoasă, în România există în cultură  plante cu conţinut de substanţe halucinogene mai mare decât a cânepei autohtone, plante ce se cultivă neîngrădit. Ne referim la barba ştiuletelui de porumb sau mătasea de porumb, frunzele de salcâm şi macul cultivat în grădini.

      Urmare măsurilor draconice privind cultura cânepei prin L.143/2000, odată printr-un un lanţ birocratic de autorizare, iar apoi impunerea obligaţiei cultivatorului de a asigura „paza zilnică” a culturii, cultivarea acestei  deosebit de importantă resursă vegetală în gospodăriile săteşti a încetat „de facto”. Dacă în 1989 s-a   cultivat în România 56.000 hectare cu cânepa  în 2013 s-au mai cultivat doar 184 hectare,  în staţiuni agricole, cum este Lovrin-Timiş, şi 23 hectare în gospodării ţărăneşti. Dacă în timpul de referinţă (secolul trecut)  existau în România  douăzeci şi opt de unităţi de procesare industrială a cânepei, şi 36 de topitorii, în prezent mai există doar două unităţi (Secuieni şi Lovrin) , unităţi ce-şi acoperă capacitatea de producţie prin procesarea (Atenţie!) a cânepei din import. În 1989 România ocupa locul I în Europa sub raportul cultivării acestei resurse vegetale.

      Pentru a învedera unde ne-a dus superficialitatea dusă până la inconştienţă a Parlamentului României atunci când a draconizat cultivarea acestei resurse vegetale, vom face succinte referiri la pierderile suferite de către economia naţională.

Primo: Cânepa ca resursă vegetală cultivată aduce socialului 25.000 (!) de utilizări. Până şi antecesorii de peste veacuri conştienţi de valoarea acestei culturi au impus-o în cultură. Îl amintim pe Henry al VIII-lea al Angliei care a edictat obligaţia ca la fiecare 60 de acri de sol cultivabil un  sfert de acru să fie cultivat cu cânepă.

Secundo:  Este benefică pentru sănătate, întrucât conţine acizii graşi omega 3 şi omega 6. Protejează inima şi previne bolile cardiovasculare. Planta  produce substanţele minerale: potasiu; magneziu; zinc; fier; calciu; fosfor; ce întăresc sistemul osos şi încetinesc îmbătrânirea. Cânepa conţine toţi cei 21 de amino acizi esenţiali organismului uman.

      Are şi valenţe alimentare, în care sens în alimentaţie se folosesc seminţele; pudra proteică de cânepă; uleiul de cânepă şi fibrele de cânepă.

      Dacă până în 1989 cultivarea cânepei a avut valenţe ridicate până a fi o cultură cu valoare de aur, din anul 2000 (odată cu edictarea L.143), cânepa a fost alungată de pe ogoare şi din grădini, ca o cultură ciumată deşi făcea parte dintre plantele cultivate în mod tradiţional de români. Fermierul Aurel Torj spunea: „Trebuie să fii înregistrat la organele de poliţie, să asiguri paza zilnică, eşti verificat tot timpul”. Iar cercetătorul Valeriu Tabără : „La staţiunea Lovrin vin şi ne verifică cei de la poliţia antidrog cu privire la: dacă cultura este în sola autorizată, dacă se are  grijă  (n.n. dacă e păzită) de această cultură.”

În condiţiile în care potrivit articolului 2 din legea de referinţă defecţiunile întru administrare, pază etc. pot duce la pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, iar marea personalitate a culturii tradiţionale române, Ileana Graţiana Pop din Ciumărna-Sălaj, laureată a Academiei Artelor Tradiţionale, „Cam de douăzeci de ani nu s-a mai cultivat, că n-o avut nimeni curajul. Eu am avut acest curaj, pentru că în trecut ţăranul cu cânepă s-a îmbrăcat.”(Notă: în 2014 în Sălaj s-a cultivat  25 + 40 +15 ari , în Gâlgăul Almaşului, în Ciumărna şi Lemniu – În Gâlgău timişoreanca Leontina Prodan, iar în Ciumărna  Ileana.G.P.-amintită mai sus-). Reţinem de pe internet, de sub semnătura Oana Suciu „În anul 2000 ….. votând L.143 prin care cânepa a fost declarată drog”…” S-a făcut confuzie între canabis indica, soiul care este cultivat pentru droguri şi canabis sativa soi cultivat în scop industrial”.

      Parafrazând gluma cu moţul ce mergând pe muchea unui deal cu calul încărcat cu ciubere, căruia rupându-i-se chinga ce stabiliza marfa pe cărător, ciuberele au căzut luând-o vijelios pe panta ce se deschidea pe una din coame până la a se face doage şi scândurele a exclamat cu năduf „Paguba! Ca paguba! Da! Îmi plăcu cum merseră!”, ei bine şi în cazul nostru, pierderea economică la care ne-am referit este imensă, dar asociat acesteia efectele distructive asupra culturii tradiţionale româneşti sunt imense şi pe deasupra ireparabile, ducând până la pierderea unui nivel de civilizaţie milenar, cu referire la reacţia moţului când şi-a văzut distrusă bruma de agoniseală ce adăsta pe spatele calului, putem spune acum că pierderea economică o fi ea cum e dar pierderea pe tărâmul spiritualităţii este de neremontat.

       Vom pune în discuţie arealul de civilizaţie cunoscut nouă, Bănişorul Sălăjan, locaţie în care ne-am deschis ochii întru observare, cunoaştere şi civilizare şi pe care-l îmbrăcăm cu iubirea ce ne-o conferă locul sfânt al naşterii.

       A dispărut cultura vegetală ce prin finalitatea sa după trecerea prin eforturile auxiliare de după semănat, întreţinere, recoltare şi topire, intra în faza de  prelucrare casnică: uscat meliţat, pieptănat pentru a obţine fuiorul, tors, ţesut, albirea pânzei, croiul, cusutul şi aducerea preţioasei pânze, în poale, cămăşi, cearceafuri (lipidee), lenjerie  intimă (n.n.izmene), gaci (un fel de baggy-pants, cum se poartă azi cu menţiunea că ei s-au aflat în vestimentaţia ţăranului transilvan înainte de a deveni modă  la cei ce se îmbracă azi în haine nemţeşti cum spune acelaşi ţăran trans…), şi adausul cu doruri şi orgolii, cusăturile măiestre pentru personalizare şi înfrumuseţare, la gulere la pumnaşi la râurile de pe piept şi curgerile de pe mânecile iilor la femei.

A dispărut din inventarul gospodăresc  un vast inventar de instrumentar tradiţional: meliţa, piptănuşii, furca de tors cu nelipsitul fus, socala, războiul de ţesut, spata, suveica, mângălăul ( instrumentul din vechime ce a anticipat fierul de călcat), maiul de la operaţia numită lăut,  şi altele. Au dispărut timpii în care satele răsunau armonic sub puterea sonorităţilor încorporate în concertele de meliţe la vremea meliţatului. Odată cu dispariţia fuiorului au rămas în istorie instalaţiile ţărăneşti de împletire întru realizarea de sfori, ştreanguri şi funii, precum nu mai are căutare nici mâna măiastră a artizanului de funii, funierul.

 Dar cea mai grea şi de nerecuperat de către istorie pierdere este disparţia habei, Clubul-Cenaclu al satului. Nopţile lungi de iarnă în care femeile se întruneau într-o anumită casă pentru tors. Adăstau acolo de la  bunice, la mame şi adausul esenţial, punctul de maximă atractivitate fecioarele care prin tors transformau  fuiorul în fibră fină răsucită care după trecerea prin socală ajungea în suveică şi de aici prin servituţile războiului de ţesut se încorpora în pânză.

Ei bine „Haba” a fost cea mai înaltă instituţie a spiritualităţii săteşti, locul unde grupul de fete participante la tors atrăgeau, flăcăii satului, aidoma fluturilor crepusculari ce simt femela pe funcţionalitatea unor unde nedesluşite încă de ştiinţă de la kilometrii distanţă. Acolo în habă femeile munceau, iar flăcăi se întreceau pe ei înşişi pentru crearea  atmosferei spirituale, prin cimilituri, ghicitori, succinte povestioare, iar fecioarele dorite, sub atenta supraveghere şi deosebita autoritate a matroanelor (mame şi bunice) puteau primi şi sărutul care putea închega raporturi până la cele matrimoniale. Acolo se împleteau dorurile oferindu-se ca legăminte, acolo se realiza temeinica familie sătească, acela era locul de rendez-vous, al tinerimii satului.

                                                                                     Tiberiu Vanca